DE SENECTUTE
Cum să scrii despre bătrânețe făcând complet abstracție de imensa bibliografie a temei? Dar cum să scrii despre bătrânețe făcând apel la bibliografie? Mi se pare o lașitate. Este deosebirea dintre războiul purtat în tranșee, arma cu baionetă a soldatului de la Verdun și porcăria unui joc pe calculator de tip Mortal Kombat. Boala, bătrânețea (tot un fel de boală se zice) exclud alteritateaca și moartea. Deși ele pot fi învățate, spre deosebire de moarte.De aceea mă voi feri de citate, chiar dacă mulți au spus mai nuanțat și mai profund firește, ceea ce eu vreau să spun.
Dar nu sunt imperfecțiunea, neputința, uitarea semnele prime ale îmbătrânirii? Din acest punct de vedere, bătrânețea este o lectură. O citire pre-vestitoare a unor semne la început discrete, apoi din ce în ce mai evidente. Un fel de antonim al bunei vestiri, această rea vestire care trezește mai totdeauna nu acceptul (fie mie…) ci opoziția înverșunată (mie nu…). Mitul „sfatului bătrânilor”, al bătrânului înțelept este una dintre cele mai pios nevinovate minciuni morale. Bătrânul este înțelept doar atunci când tace și se retrage complet din lume. Deci devine pe deplin inutil, ba mai mult, o povară, grea de cele mai multe ori. Cum să trăiești lucid anticipând această situație, inacceptabilă moral? Lumea toată a îmbătrânit, durata medie de viață a crescut remarcabil, ca și vârsta finalului. Numai că îmbătrânirea socială a devenit o rușine. Juventolatria despre care ne povestesc filozofii înseamnă, de fapt, expulzarea violentă a îmbătrânirii, resimțită ca un păcat grav. Este o mare rușine să fii bătrân, să te arăți bătrân. În același timp, ceilalți simt perefect ridicolul absolut în care se complac cei ce sew dau tinerei. Există o întreagă medicină restauratorie menită să desfigureze corpul în vederea unei tinereți a cărei înșelătorie o știe prea bine fiecare – și o acceptă în aclamații toată lumea, și subiectul restaurării și observatorii. De fapt, i se ia omului bătrânețea firească (ce cuvânt demodat!) fără a i se da nimic în schimb, decât o iluzie atât de grosolană, încât, prin comparație, dagherotipul pare o poză ultraperformantă. Și totuși, adorăm această minciună, cheltuim pentru ea sume incredibile. Bătrânețea ne sperie mai mult chiar decât moartea. Vulgara dihotomie corp – suflet este adeverită incomod de bătrânețe, aproape niciodată ritmul lor de îmbătrânire nu este identic, și din acest dezacord funest rezultă uneori penibilul, alteori sublimul bătrâneții, totdeauna frica. Frica și bătrânețea. Temă inepuizabilă.
Bătrânețea este atât de mult sfârșit, încât scapă de obsesia finalizării. Nu mai trebuie să duci la capăt nimic (nici măcar pe tine însuți), pentru că nu mai este nevoie de punctul final. De aici independența stranie a bătrânului, inaparentă, căci în exterior el e tot mai legat: dincolo de a se suporta pe sine (lucrul cel mai greu în fond) nu mai trebuie să dea seamă. Nu mai deține nici măcar prezent, de multe ori numai trecut. Invariabil strivitor. Nu e necesar să te mai justifici. Dacă viața ta nu a făcut-o până acum (acum? Când este acest acum?) atunci…ai scăpat!
Orchestrarea neputințelor bătrâneții care neagă – brusc – Marea Promisiune. Marea promisiune care este viața însăși. Cine câștigă la timp resemnarea, vede – poate – dincolo de începutul acestei vești. Secretul bătrâneții? Să te ferești de splendoare. Să nu o trăiești triumfal. Să o suporți fără resentimente. Ideea este să încetezi nu pentru că nu mai poți sau nu mai vrei, nu din oboseală, ci pentru că nu mai ai sensuri de dat. Vicleană, viața nu-ți reduce zilnic energiile, ci sensurile. Când îți dai seama (iarăși: când!) de asta, este întotdeauna prea târziu. Secătuirea de sensuri este ireversibilă. Nu, bătrânețea este departe de a fi încununarea a ceva, este o despuiere. O arătare în toate sensurile cuvântului. De cele mai multe ori violentă, grotescă, urâtă, foarte rar blândă. Este un crepuscul, firește, dar unul tropical, vertiginos ca prăbușirea de la lumină la întuneric. Nimic din splendoarea, din îndelungul popas al luminii pe culmi împădurite de dealuri de la paralele noastre temperate. Devastează întotdeauna într-o singură zi. Nici măcar nu ai nevoie de oglindă, inutilă în cazul în speță. Ea aparține întotdeauna unui alt timp, îți vorbește dintr-un prea târziu. Când nu mai este nimic de făcut. Ca și cum ar fi fost ceva de făcut….
Bătrânețea nu înseamnă împlinirea sau ratarea unei vieți. Ea este biologie și atât. Tocmai pentru că exclude restul, este tragică. De aceea nu poți, la drept vorbind, fără a falsa, să scrii despre ea. Căci înseamnă să-i acorzi un sunet pe care ea nu îl are. Zgomotul ei cacofonic eșuează în întrebare. În agonia întrebării. Față de care stoicismul nu este de ajuns. Necesar, dar nu suficient. Dar, de fapt cu cine te lupți în acest agon final, cu câștigător clar precunoscut? Spre gloria unei amânări improbabile. Cu tine, așa în general? Cu lumea – cuvânt prea imprecis! – de care simți că te despart tot mai multe? Cu neputințele trupești? Cu disperarea de a te descoperi pe zi ce trece tot mai singur? Cu groaza de moarte? Sau de bolile lungi și degradante? Cu prejudecățile costumate, camuflate în reguli și principii? Cu ignorarea? Cu propria biografie (care dezvăluie cu maximă impudoare parcă numai ratările și compromisurile)? Cu dispariția timpului? (viitorul s-a redus de la sine la dimensiuni insignifiante, trecutul, care „crește-n urma mea” este un timp fictiv, cu cât eu îl cred mai real, iar prezentul….doar un cuvânt). Cu lipsa de zi a zilei? Cu acreala sufletului care-ți împuținează bucuriile, și așa puține? Cu ostilitatea, din ce în ce mai fățișă, a celorlalți? Îi incomodezi și nu mai fac efortul să o ascundă. Cu faptul că mai tot ceea ce ție ți se pare evident lor li se pare o prostie? Cu ritmul vădit diferit al existențelor? Cu scările de valori pe care nu le mai înțelegi? Cu faptul evident că „nimic nu mai este ca odinioară!”? Și te enervează când te surprinzi folosind, gândind, acest clișeu… Cu o anume incoerență care se strecoară în lucruri – parșiv – și le face pe cele pe care le înțelegeai foarte bine cândva să devină brusc incomprehensibile? Dacă ar fi în desene animate, lumea asta mecanică ar fi comică. De aceea râd copiii de bătrâni. Cu faptul că tot mai mulți oameni vorbesc o limbă parcă străină, care nu mai este a ta? Cu dușmănia gadgeturilor? Cu previzibilul Programului? Cu o anume formă de respect care de fapt, te marginalizează, te izolează în scop profilactic? Cu propria incapacitate de a înțelege și, mai ales, de a accepta? Cu distanța banală dintre suflet și corp? – de multe ori adevărata ruptură dintre ele se petrece mult înainte de moarte. Cu faptul că nu știi când a început? Cu greșelile care se acumulează? Cu împuținarea puterii creatoare? Sau a curiozității? Cu lehamitea? Cu noul invadator și insuportabil? Cu sentimentul de asistat? Cu disparitatea de ritm?- de cele mai multe ori sufletul și corpul au vârste diferite, cel puțin până la un moment necunocut care le aduce la același nivel. Cu dispariția a ceea ce altădată erau bucuriile simple? Cu ideea că nu mai poți conduce nimic, indiferent de câtă putere ai avut „înainte”? cu scăderea drastică a gradului de libertate? Cu lipsa de ordine? (dacă ai fost un maniac al ordinii și curățeniei)? Cu încremenirea? Cu golurile de memorie? Sau te lupți cu propria ta incapacitate sau lipsă de chef de luptă?
Bătrânețea nu este ceva care vine. Ci ceva care se instalează, ea seamănă într-aceasta cu revelația. Poate chiar este o revelație. Numai atât. Nimic mai mult, dar nimic mai puțin. Ar trebui să fie încetarea exotericului și asumarea ezotericului. Sau asta este doar o eufemizatoare minciună, o grijă paliativă, menită să îndulcească lipsa absolută de sens a pierderii iremediabile? Te dez-individualizezi tot mai mult, îți pierzi identitatea, te adaugi, și cauți o compensație în ideea că toate astea trebuie să aibă un ecou în altă parte. Să-ți dezvăluie cine știe ce secret. Și dacă nu? Mucegaiul decăderii înflorește spectaculos. Ridicol și tragic. Se vede bătrânețea de obicei ca o lungă serie de abdicări succesive care ți se impun, din ce în ce mai pronunțate și mai extinse. Unii văd în asta o esențializare. Asta presupune că deții esența. Și dacă nu este așa, ci neagră, neutră, indiferentă, necruțătoare entropie? Doar atât? Doar atât. Încerc o izbăvire prin aceste truisme filozofice. De fapt, bătrânețea nu poate fi eufemizată, spre deosebire de moarte care are în limbă un număr impresionant de perifraze metaforice anesteziante. Îmi vine a crede că bătrânețea ne diminuează atât de radical, încât ea însăși nu acceptă nicio diminutivare din partea limbajului. Dimpotrivă, imaginea clasică a mumei pădurii, a vrăjitoarei este imaginea „urâciunii pustiirii” lipsită de orice edulcorare a senectuții devastatoare în urâciunea și răutatea ei. Răutate și bătrânețe, ce cuplu afrodisiac pentru gândire!
Ceea ce îți lipsește la bătrânețe este iubirea. Mă impresionează profund când întâlnesc la un simplu drum în oraș domni de vârstă înaintată, îmbrăcați foarte îngrijit, cu pantalonii călcați la dungă impecabilă, tăioasă, și cămașa cu mânecă lungă la fel, fără o cută, trasă cu rigla. Percepi în spatele acestui detaliu de eleganță desuetă o femeie micuță, punându-și o incredibilă forță fizică și îndemânare în a obține perfecțiunea geometrică a textilelor mângâiate cu fierul încins. Și mi s-a părut totdeauna asta o teribilă dovadă vizibil-invizibilă de iubire. Nimeni nu mai calcă astăzi hainele astfel, este ceva la fel de minunat desuet și definitv dispărut ca și rochiile cu crinolină. Atât rămâne din iubire la bătrânețe? Este puțin sau mult? Dar nu este bătrânețea vârsta puținului-mult? Termin brusc. Dar cum se termină altfel bătrânețea?
Christian Crăciun
Sf. Nicolae 2020.
