Remi Brague
„Cine altcineva decât Dumnezeu?”
O carte de o mare actualitate și ardență ideatică. Incomodă și provocatoare. Rémi Brague este unul dintre marii filozofi francezi contemporani, catolic practicant, profesor care predă filozofia greacă, romană și arabă la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbona și la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. Câteva dintre cărțile sale sunt traduse în românește. Tema cărții de față[1], puțin prezentă în precarele dezbateri de idei de la noi, este structura ideatică a (post)modernității față de problema legitimității existenței omului. Cum se justifică existența omului?
Dacă existențialismul medita la aruncarea omului în lume și singurătatea lui ca atare, ultimele decenii schimbă, mi se pare, sensul problemei, propunând în curentele radicale ecologiste de pildă aruncarea omului afară din lume. Omul este văzut ca o ființă dispensabilă, dăunătoare, „un pericol mortal pentru biosferă”. De aceea este nevoie de a regândi prezența și legitimitatea și unicitatea omului într-o eră a gândirii anti-umaniste. Pe de altă parte, este o lucrare care ne propune să refacem meditația asupra modernității, în conjuncția ei cu punerea în discuție a antropocentrismului. Iar legitimitatea interogată și reafirmată a omului este cea „clasică”: greco-latină și biblică, dar și din texte convergente ale gândirii arabe. Este o critică fenomenologică a unui anume tip de modernitate. Ca specie, omul poate să dispară, nu neapărat prin cele trei mari pericole: războiul, epidemiile (cartea e din 2013!) și severa diminuare demografică. Dispariția lui se poate petrece „discret”, pur și simplu prin trecerea în altceva. Căruia îi lipsește dimensiunea umanului. Una dintre cărțile filozofului se numește Modern cu moderație. Titlu care reprezintă un îndemn. Aș spune că structura volumului are ca piloni prima și ultima parte, cele intermediare fiind cimentul demonstrației.
Prima parte este o definire a umanismului care se va „închide” în partea finală. Rémi Brague identifică, într-o arheologie a ideilor, patru etape ale configurării ideii umaniste. 1: Diferența, în care se accentuează diferența omului față de celelalte viețuitoare, prin gândire și politică. 2: Superioritatea. În care diferența devine ruptură, omul este încununarea creației printr-o elecțiune divină. Omul este „mai bun decât celelalte specii vii”, dar nu este încă „cea mai bună” dintre ființe. 3: Cucerirea omului asupra naturii, odată cu prima modernitate și explozia tehnicii[2]. Apare în sec. 17. Omul trebuie să domine totul. 4. Excluderea, apare odată cu Karl Marx și Auguste Comte, „umanismul exclusiv” îi spune filozoful, care exclude în primul rând Dumnezeul biblic, este echivalent ateismului și refuză orice altă întemeiere din afara umanului. Acesta este stadiul în care ne aflăm. Este citat de exemplu Alfred Döblin: „omul este o specie ratată”. Sau, cu o altă formulă frapantă, „omul nu este nimic mai mult decât o maimuță norocoasă”. Dar apar, în acest stadiu, o mulțime de „divinități” secundare, de „idoli” ce vor fi discutați într-un capitol aparte. De exemplu: Națiunea, Progresul, Istoria, Rasa, Clasa. Sensul demonstrației lui Rémi Brague s-ar putea întemeia, mă gândesc, pe faimoasa teoremă de incompletitudine a lui Gödel. Poate că omul, cel mai complex sistem pe care-l cunoaștem din univers, nu poate fi explicat rațional, decât din perspectiva a ceva ce este „cu totul altfel”, cu totul superior, din alt plan, chiar dacă este făcut „după chipul”… acelui „ceva” (vezi capitolele finale, VIII, IX).
Punctul de pornire al oricărei gândiri pesimiste privitoare la condiția umană este acela că existența omului nu este o necesitate. Știința cea mai avansată nu explică omul: „Odată cu excluderea cauzelor finale din explicarea lumii, știința modernă înlocuiește cercetarea cauzelor cu o simplă descriere a fenomenelor”. Umanismul biblic, relatat în narațiunea Cărții Facerii, este cel care oferă întemeierea genealogică a omului, deci a umanismului. Sigur, gândul ne duce imediat la celebra Scrisoare despre umanism a lui Heidegger. Dar abordarea aici este cu totul diferită. Uvertura cărții este deci dedicată „ascensiunii și prăbușirii umanismului”. Întrebarea despre umanism se reduce la întrebarea despre legitimitatea omului. „Umanismul nostru nu este de fapt nimic altceva decât un anti-antiumanism”. Iar această legitimitate nu se poate gândi decât din perspectiva Cărții Facerii și a escatologiei. „… proiectul ateu al Timpurilor moderne a eșuat”, ni se spune, mai ales prin raportare la un anume tip de gnoză. „Ateismul este incapabil să răspundă la întrebarea referitoare la legitimitatea omului.” „În cealaltă sursă a culturii noastre, Biblia, omul apare ca și (sic! n.m.) creatură a unui Dumnezeu care are, de această dată, trăsături personale. Dominația naturii nu este acolo un proiect, ci o sarcină. (Facerea, 1.28). În măsura în care îi este propusă omului, ea îl menține pe acesta în interiorul statutului de creatură”. Există o „dramă a umanismului ateu”, după sintagma lui Henri de Lubac. Analiza lui Brague se îndreaptă mai precis asupra umanului decât a omului. Adică asupra acelei trăsături ireductibile care ne separă, ca ființe, de biologic. Și care nu poate fi deslușită decât din perspectiva diferenței. Și ne apare ca un drum nesfârșit al omului către propria sa esență creaturală. „Pe de o parte, amenințarea cade cu greutate asupra existenței materiale a speciei umane pe pământ. Dar ea țintește de asemenea, și poate de-o manieră mai categorică, asupra facultății umanizatoare a omului, asupra forțelor umanizatoare din om”. Omul uman este un punct de pornire dar (aici apare etica persoanei) și o țintă. Există ceva numit „valori umane”, pe care știința care oferă cunoașterea naturii nu îl lămurește. El se impune gândirii. Civilizația noastră „tehnico-științifică” trăiește, ne spune autorul, într-un fel de schizofrenie, câtă vreme „În studiul naturii, nu se întâlnește nici urmă de valori umane”. Pentru că „Știința refuză să răspundă la întrebările pe care omul și le pune”. „Se ajunge astfel la un mare paradox: știința modernă este în același timp cea mai mare realizare a omului, gloria spiritului uman și cel mai radical dintre factorii ce duc la dezumanizare”. Sau „De atunci suntem martorii acestui paradox: așteptăm ameliorarea condiției umane de la o aprofundare a cunoașterii non-umanului”. Pentru că „binele și răul nu au nimic care să le corespundă în universul fizic”.
Filozofia a vorbit de mult despre demnitatea omului. Legitimitatea despre a cărei contestare în epoca noastră meditează Rémi Brague, este altceva. Prima este statică, a doua este dinamică. Aș menționa că în știința dreptului, unde conceptele de ființă umană și demnitate a ființei umane păreau axiomatice, se discută acum despre biodrept. În momentul în care combinația dintre om și inteligența artificială sau alte organe/organisme modificate genetic devine tehnic perfect realizabilă, dreptul acestui hibrid rezultat trebuie gândit și definit. Analiza epocii moderne pe care ne-o propune profesorul de la Sorbona urmărește să reconstituie „arheologia umanului”. Partea centrală a cărții descrie patru momente ale contestării umanului: a. o sectă musulmană ce se numea „Frații sinceri” sau „Frații purității” (prima care ar fi contestat legitimitatea dominației omului asupra animalelor); b. cel care a dat numele anti-umanismului, poetul rus Aleksandr Block; c. Punerea în discuție a Subiectului de către Michel Foucault; d. analitica Timpurilor Moderne în filozofia lui Hans Blumenberg. Este punctul de confluență între cele două teme ale cărții, inseparabile: pierderea umanității omului și structura timpurilor moderne. Dau un citat mai amplu: „În orice caz, Timpurile Moderne se înțeleg ca o ruptură în raport cu epoca precedentă. Odată cu acestea se schimbă însuși sensul adjectivului «modern»; Acesta era relativ și desemna ceea ce este mai recent decât ceea ce preceda; el devine absolut și numește ceea ce se smulge în mod decisiv unui trecut pentru a ne instala în mod irevocabil în propria și definitiva sa actualitate. Se vede paradoxul: era progresului pornește printr-o oprire”.
În acest context apare chestiunea cea mai delicată, și riscând să fie greșit înțeleasă, a propunerii unui „nou Ev Mediu”. Nu în sensul lui Berdiaev. Pentru filozoful nostru Modernitatea este rezultatul unui eșec. Eșecul Evului Mediu, adică al Creștinismului în raport cu Gnoza. Sinteza greco-creștină recuperează ideea de kosmos. Dar, dacă lumea este profund rea, cum poate fi ea creată de un Dumnezeu bun? – vine întrebarea capitală. „Din perspectiva noastră, contestarea din partea lui Brague privește în primul rând ideea de auto-afirmare a omului, care vine să înlocuiască Providența divină” (p. 23) scrie autorul prefeței. Acest „ev mediu” invocat de filozof este doar numele unei necesare re-racordări a omului la divinitate, ca unică instanță prin care el se poate legitima: „…gândirii moderne îi lipsesc argumentele pentru a justifica existența însăși a oamenilor”, observă el. Iată trei afirmații care definesc fără rest Modernitatea: a. „A fi modern înseamnă a vrea să fii modern, și a te recunoaște ca atare”; b. „Abia modernitatea, și ea întâia oară, s-a înțeles pe sine ca epocă, și a creat astfel și celelalte epoci” (Blumenberg); c. „Spre deosebire de Evul Mediu, epoca modernă nu există înainte de momentul auto-explicării sale. Acest moment nu este motorul ei, dar ea are nevoie de el în mod constant pentru a se structura.” (Blumenberg) Această istorie a ideilor pe care ne-o propune gânditorul francez este conexată cu o teologie a Providenței, adică a „explicării” omului dintr-un punct de vedere transcendent, gnoseologic valabil. „Odată trecută criza escatologică, și înșelată așteptarea primilor creștini, creștinismul rămânea cu contradicția dintre Dumnezeul sfârșitului timpurilor și Dumnezeul cursului istoriei. Dă mărturie pentru aceasta integrarea în creștinism a ideii stoice de Providență”. Premisele raționalității moderne, după formula lui Blumenberg, se află în tensiunea teologică de la sfârșitul Evului Mediu. Insist, cu încă un citat din filozoful german, așa cum apare în carte, pentru că este unul dintre nexurile demonstrației lui Brague: ,,O religie care, dincolo de așteptarea mântuirii și justificarea ei, a devenit, conform propriei sale revendicări, sistemul definitiv de explicare a lumii, care poate deduce din ideea fundamentală a creației și din concepția creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu concluzia adecvării capacităților sale de cunoaștere la natură, și care ajunge, drept consecință a îngrijorării medievale cu privire la puterea infinită și libertatea absolută a Dumnezeului ei, să distrugă înseși condițiile pe care le presupusese pentru relația omului cu lumea, o astfel de religie, așadar, cu această îndepărtare contradictorie de propriile sale premise, rămâne fatalmente datoare să întoarcă oamenilor ceea ce le aparține”.[3] Similitudinea între Evul de mijloc și modernitate privește, de exemplu, stăpânirea omului asupra naturii. Prin magie (Culianu a scris lucruri esențiale despre magie și putere), respectiv tehnică. „…trebuie să reamintim că ideea «schimbării lumii» provine din magie și că tehnica a fost mai întâi gândită cu ajutorul unor categorii magice precum la Francis Bacon”. Ideile despre apariția și structura mentală a modernității ale filozofului german pe care profesorul Brague îl citează cu reverență și din care am reprodus citatele de mai sus, ajung și la puncte de delimitare, care nu sunt puține. Recunoscând însă sprijinul în intuiția centrală care privește definiția modernității. Conchide: „După părerea mea, întrebarea care se pune nu este dacă ne dorim ca Evul Mediu să se întoarcă. Nu trebuie să ne dorim această întoarcere. Ea este inevitabilă”.
Antropologia lui Rémi Brague este esențialmente creaționistă, pentru că numai prin creație se vădește Sensul. Iar sensul este cel care dă substanța umanului din om. În studiul său fundamental Creație și creaturalitate[4], marele teolog Georges Florovsky hermeneutiza ce înseamnă că lumea putea să nu fie și că Dumnezeu a creat-o. Și a fost apoi ziua a șasea în care, tot conform voinței sale, Dumnezeu l-a creat pe om. Și el, implicit, putea să nu fie. Și poate (mai ales) să nu mai fie. Aceasta este „propriu omului”, demonstrează Rémi Brague. Omul des-centrat, pentru că nu mai gândește creat-iv (cel naiv, îmi vine a mă juca cu cuvintele), este omul care își ignoră diferența specifică. Cea a Providenței ca unica posibilitate de a nu ne scufunda într-un „neant fără logică”. „Trebuie deci să ne revizuim judecata despre viziunea medievală a lumii, și să vedem în condiția sa despre Providență condiția indispensabilă a continuării aventurii umane”. Ultimele două capitole: Cine creează omul? și Porunca de a fi sunt „partea tare” a antropologiei legitimizatoare care ne este propusă aici. „Evul Mediu permitea o afirmare a omului, deoarece considera că umanitatea lui depindea de un principiu care era distinct de el și care îl punea în ființă. Concepea omul ca și (sic! n.m.) creatură a lui Dumnezeu, reprezentat adeseori ca acționând prin intermediul naturii. Pentru noi, trebuie pusă din nou întrebarea privitoare la originea omului. Trebuie să ne întrebăm din nou: ce îl face pe om? Cine sau ce merită să fie numit creatorul său?”. Este combătută ideea auto-creării sau este pusă întrebarea cheie: este natura capabilă să producă o specie care să dorească auto-distrugerea? Iar evoluția, în sens darwinist, explică și mai puțin ajungerea la specia om. Specie care nu este doar „producătoare de gunoi” sau „pericol mortal pentru biosferă”, ci cu totul altceva. „Afirmația conform căreia întreaga creație este obiectul unei aprobări divine nu este ceva de la sine înțeles. Faptul că toți oamenii sunt înglobați în această aprobare este încă și mai dificil de admis”. Aici este începutul omului ca ființă etică (cuvântul nu cred că apare în carte, dar despre asta este vorba), privită din perspectiva Fiat- ului din Geneză, dar și al mult discutatului „și a văzut că este bun”. „Creația este «bună» în sensul că este capabilă să adăpostească o libertate, deschizătoare de istorie”. Binele biblic, spune filozoful, nu trebuie doar primit, ci și produs în istorie. În această producere (cel de-al doilea verb al facerii, cel rezervat omului, – ʼāsāh în ebraică – aș observa[5]) stau libertatea și responsabilitatea omului. Creat (bārā, a face în ebraică, verbul rezervat lui Elohim) după chipul unui Dumnezeu invizibil, omul însuși își păstrează o dimensiune invizibilă, iar orice antropologie este, în consecință, dinamică și provizorie. Este ceea ce autorul numește „bunătatea invizibilului”. „Singura modalitate de a imita un Dumnezeu invizibil, care nu transpare în niciun alt chip decât în cel produs de noi prin imitarea sa, este libertatea”. Dumnezeu afirmă omul iar omul răspunde prin responsabilitate. Dintre poruncile divine, nu există una care să-l oblige pe om să fie om. Ființarea este o poruncă, însă, „…ea nu implică decât faptul că este un bine să exiști, dar și că este bine, pentru fiecare ființă, să coincidă cu ceea ce este”. „El [Dumnezeu] nu așteaptă deci de la noi nimic altceva decât să fim ceea ce suntem”. Prima poruncă de tipul „fii ceea ce ești” este, spune autorul, forma cea mai pură a moralității. „Vei spune lui Israel: «EU SUNT» m-a trimis” (Ieșirea, 3.14) Deci Dumnezeu nu comandă nimic altceva decât ceea ce el este.
Aceasta este legitimarea supremă a ființei improbabile care este omul. „Cât despre sarcinile cu care […] trebuie să ne confruntăm acum, le-am concentrat, oarecum din gust de provocare, prin sloganul unui «nou Ev Mediu». Înțeleg prin aceasta stabilirea unei legături cu transcendența, mai limpede, o religie. Însă acest acces la transcendență ar trece prin raționalitate, făcând astfel posibilă elaborarea unei religii de către o teologie”.
Aș remarca finețea și cursivitatea traducerii, dar cu întristarea molipsirii de covidul „cași-smului”, supărător scăpat în 3-4 locuri. Dar să încheiem cu încheierea însăși a autorului: „O gândire a Binelui și a Providenței, iată deci ce devine indispensabil să producem, cel puțin dacă omul trebuie să poată să continue să fie, și să fie ceea ce este”.
Christian Crăciun
Sf. Împărați Constantin și Elena
Duminica orbului
[1] Rémi Brague, Propriul omului. O legitimitate contestată, ed. Galaxia Gutenberg, 2022; traducere, introducere și note de Dan-Alexandru Ilieș.
[2] „Din punctul de vedere al tehnicii, omul apare ca învechit și, în orice caz, ca inutil!” p. 75; Este citată formula filozofului Günter Anders: Obsolescența omului, tehnica a preluat controlul omului „producând artefacte mai perfecte decât el care duc în consecință la «dezumanizare»” p. 77
[3] H. Blumenberg, Secularizare și afirmare… primele două părți din Legitimitatea timpurilor moderne (Die Legitimität der Neuzeit, 1988), ed. Tact, 2019, pp. 134-135; citat în cartea de față la p. 186;
[4] În Scrieri esențiale, ed. Doxologia, 2021. pp.84 ș.u.
[5] Vezi Biblia după textul ebraic, Geneza, ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Humanitas, 2017, p. 197;
