„MI-AȘ SCRIE LITERELE”
Întoarcerea lui Mircea Cărtărescu la poezie este un scandal. Nu pentru că este la poezie, ci pentru că este o întoarcere. El șochează, ca la fiecare volum. De data asta însă, cum să spun, invers, neregăsindu-se pe sine la revenire. Este cu totul alt Mircea Cărtărescu aici, aparent. Am citit comentarii derutate: nimic – aparent – din „vechiul” poet, din luxuriantul imaginar, din barocul constructiv, din magia (inter)textuală, din impactul fabulos al recuzitei poetice a cotidianului nu mai este de aflat aici. Formulările simple: „ce m-aș face fără tine, durerea mea?”, „dar când mi-e foarte frică/ce mă fac?/ce scot din mine/când înnebunesc de frică?” „nu-mi mai aștept decât propria moarte”, „plâng fiindcă mă văd plângând”, „mă doare” etc. sunt de o căutată sărăci(r)e de „poetic”. Ce ne propune acum autorul în Nu striga niciodată ajutor este un zaț de poezie, ceea ce rămâne după ce toată poezia a fost consumată. Atenție, consumată, nu ignorată! O poezie de o simplitate care frizează simplismul: fără noutate, fără imagini, fără metaforă (dar cultivând o discretă metonimie care riscă să ne scape sub austeritatea lexicală a textelor), o poezie redusă la spunerea elementară, la exclamație și invocație. La limită, o poezie a-retorică: „nu mai sper/ nu mai cred/nu mai vreau//nu mai vreau/nu mai vreau…” etc. „ tristețea/e aerul meu/e apa mea/e ce gândesc/și ce simt/în acest amurg”; „ajută-mă, ajută-mă/omoară-mă, omoară-mă!” De la Bacovia, nimeni nu a mai reușit la noi o asemenea poezie „propozițională”, strict enunțiativă. Doar că aici „decorul”, atât de important la poetul simbolist, lipsește cu desăvârșire.
Ca să scrii despre lucrurile fundamentale, mi se pare că ne spune Mircea Cărtărescu: singurătate, durere, disperare, neputință, frică, moarte, n-o mai poți face, este indecent să o faci „poetic”. Orice sofisticare, orice „prelucrare” alambicată (la propriu și la figurat) a limbajului își vădește deșertăciunea. Nu o poți face sincer decât strigând. Ca și dragostea, suferința a devenit o convenție poetică, literară. Cum să scapi din capcana ei? De aceea a fi autentic în exprimarea durerii, ne sugerează autorul, nu poți reuși decât renunțând la „literatură”. Râvnind o simplitate, un franciscanism al stilului care derutează atât în sine, cât și prin comparație cu precedentul Mircea Cărtărescu. De altfel, poetul însuși se situează în interiorul acestei comparații temporale, precum în poemul înainte scriam cu ochii arzând: „înainte scriam cu ochii arzând/acum scriu cu genele ude…/nu mai vreau, nu mai știu, nu mai pot/să scriu/vreau doar să țip și să plâng”. Sau „am fost cândva/ceva//acum//mi-e frântă șira spinării”. Și totuși, nu poți desprinde acest volum de opera precedentă a scriitorului nostru. El suferă un proces de contaminare de sens de care viclenia auctorială este perfect conștientă. Mircea Cărtărescu rămâne impregnat (în sensul etimologic, născător) de poezie. Cei care au citit superficial, considerând că și-a pierdut brusc euforia imaginației și abilitățile textuale, dacă vor reciti cu atenție, vor vedea că despuierea aceasta de poezie este tot un procedeu poetic, și încă unul extrem de subtil, de abil camuflat, precum pictorii care își ascundeau autoportretul într-un chip anonim, pierdut în mulțimea care asista la evenimentul narat pe pânză. Simplitatea aceasta, expurgată de orice podoabă, nudă în expunerea ei vehementă, capătă sens numai în măsura în care se sprijină pe opera precedentă. Capătă sens în măsura în care este o simplitate made MC. Oricât de ciudat, frazele acestea descărnate, sintaxa elementară, repetițiile, tematica obsesională nu sunt la îndemâna oricui. Se ajunge greu la tabloul negru pe fond negru. Sens face și ceea ce lipsește aici din „vechiul” poet optzecist, mă gândesc cel puțin la două teme esențiale: 1. poezia, literatura, scrisul și 2. creierul. Poezia din acest volum nu mai este despre poezie, precum în restul auto-centratei sale opere. Este despre, horribile dictu, suflet. Și tocmai această ex-punere (nu numai a durerii, ci mai ales a poeziei jupuite, ecorșeu poetic prezentat metonimic ca ecorșeu al sufletului) este principalul procedeu scriptural al volumului. „Singurătatea mă jenează ca o unghie ruptă”. Este o reducere, în înțelesul de decantare, a poeziei la bocet, lamento. Legată de un fundamental, să-i spun, paradox de tip cioranian: vehemența exprimării eului ca dorință de scufundare în anonimat. Este, până la urmă, o poezie a refuzului. Fără ca subiectul refuzului să fie precizat poetic. Unul singur merită totuși amintit: limita biologicului.
În fond există o persoană a doua, foarte interesantă, în volum, o dedicație. Pentru că avem aici ceva între rugăciune și psalm. A se vedea de exemplu poemul vino o clipă: „vino o clipă/în pielea mea/trăiește o clipă/ce trăiesc eu//pogoară-te/întrupează-te/…/uite-te prin ochii mei/respiră prin nările mele/gâfâie prin pieptul meu/cazi în genunchi/cu genunchii mei”. Poetul umblă în acest volum, precum în iconografie Sfântul Bartolomeu, purtându-și triumfător pielea jupuită a poeziei, jupuită de pe trupul fostelor metafore. Cum trimiterea la Patimi (acestea, nedumeritul Iov și, firește, cortul acoperitor a toate al zădărniciei Eccleziastice sunt referințele culturale imediate) apare limpede într-un poem ca Obidit. „bătut cu pietre/de câte ori cineva/bate pe altul cu pietre//umilit/fără vlagă/victima tuturor//rupt în bătaie/cu hainele pline de sânge/cu părul șiroind//de sângele/a o mie/de veacuri//frânt”. Mai rare sunt poemele care conțin o sintaxă poetică, o construcție în întregime metaforică, precum sunt singurul care-a venit („sunt singurul care-a venit/la-nmormântarea mea/și chiar eu/nu plâng/mă gândesc la ale mele” sau n-am cruce de piatră, cu imaginea puternică a trupului ca propriu monument funerar, în timp ce jos, pe fundul gropii, zace umbra. Ce nu mai găsim iarăși din „celălalt” Cărtărescu este presiunea banalului cotidian. O cafea într-un poem, unghia dureroasă, pixul pietrificat, legarea șireturilor, în alte comparații, și cam atât. Găsim într-un poem un cuvânt cheie, care mi se pare a numi direct sursa disperării care scaldă volumul: neputință. Mi se pare a numi starea de bază din care a țâșnit această poezie. O lecție de umilință ascetică: pentru poet, pentru cititorul critic, pentru poezie. O oglindă tautologică, poezia, care nu mai poate reflecta nimic și nu mai are nimic de reflectat: dar este nevoie de ea pentru a vedea suferința pe care astfel o dublează: „plâng pentru că mă văd plângând”. Apare repetat și fugitiv în poeme, trece prin cadru, un simbol (?) misterios, niciodată explicitat, pisica oarbă. Ea îmi pare semnul fericirii, pentru că nu vede și nu se vede. Ni se propune o poezie a privirii pierdute, frenezia nesățioasă cu care poetul consuma odinioară imagini ale realului este înlocuită de acest acut sentiment al atoate-zădărniciei. Îngerul negru al melancoliei întunecă totul cu aripa sa.
În alte contexte, versul atinge puritatea rece a apoftegmei: „să nu trăiești mai mult decât tine însuți” (excepțional epigraf!) sau „nu te-nvață nimeni cum să mori”. Trimiterea aici la versul emblemă eminescian este limpede, și trecerea de la persoana întâi a versului din Odă (în metru antic) la persoana a doua a schizoidiei dureroase (tot volumul de față este o elegie a despărțirii de sine), a imperativului gnomic și moral (la Eminescu cel din Glossă: „Nu spera și nu ai teamă”) este semnificativă. De altfel, se mai pot ghici și alte trimiteri eminesciene: posedat este Rugăciunea unui dac: „n-am nici un drept/nici să trăiesc/nici să nu trăiesc/nici să respir/nici să nu respir/nici să mor/nici să nu mor//doar el are dreptul să mă omoare//datoria să mă omoare”. Iar cititorule este Criticilor mei: „cititorule/care cu scârbă/pufnești/la poemele mele/de doi bani//îți dau întâlnire/peste un secol//atunci//n-ai să mai pufnești/iar eu/n-am să mai scriu versuri/nici de un ban/nici de doi”. De aici sentimentul pustietății absolute, al „ultimului om”: „nu striga niciodată ajutor/n-o să te audă nimeni/pentru că nu există nimeni/în jurul tău//înghite-ți strigătul/rabdă/îndură…/dar să nu strigi ajutor/fiindcă nu e nimeni/în jurul tău/să te-audă”.
Nu am scris până acum despre niciuna dintre cărțile lui Mircea Cărtărescu, dintr-un sentiment personal greu de numit. O singură dată am publicat o demonstrație mai amplă în care i-am aplicat strict criteriile din teza lui Harold Bloom pentru a demonstra că este vârful canonului literar de azi. Volumul acesta de poezii, deși am apăsat până acum atât pe ideea de ruptură, vine să completeze perfect, ca o piesă mică și complicată dintr-un puzzle uriaș (imaginea obsedantă pentru autor a păianjenului și pânzei) – perfecțiunea operei. Din care nimic nu trebuie să lipsească. Păianjenul textuator stă în centru și adaugă noi arii plasei, așa a procedat autorul și cu proza după poezie și cu jurnalul, apoi cu textul satiric, cel eseistic, cel aparent frivol, glossy, cel critic, cel publicistic, social politic ș.a.m.d. Este semnătura lui Mircea Cărtărescu în calitate de născător de nou canon. Scriitor, adică, lucrând nu „texte” separate, ci o operă totală, privind și construind catedrala de sus în jos, de la crucea din vârf la temelie. Este puțin folositor să cauți locul acestui gargui înspăimântat de moarte în ansamblul arhitecturii. Important este că el trebuie să fie acolo și că, iată, apare când îl cauți. Fiecare detaliu al operei se adaugă la locul lui. „până nu se-ncheie /viața mea pe pământ/să mai spun și asta”.
Christian Crăciun
20.10.2020