Orașul uitării
„În orașul cu doar trei locuitori, copilul zări umbra aceea în dreptul porții, dar totul se întâmplă atât de repede, încât, după ce-și șterse ochii de aburul usturător al camerei și-și lipi fruntea de geam, nu văzu decât șiroaiele galbene ale ploii înmuind noroiul din curte. Uniforma îl privea așezată la masă, cu nasturii de alamă sticlind ca niște ochi de animal în întuneric, obrazul celui care-o purta era roșu-vinețiu, și copilul înlemni sub privirea tăioasă a bărbatului, «ce e, mă?», strigă tatăl atât de tare de parcă băiatul s-ar fi aflat în curte, ori peste drum, ori dincolo de marginea orașului…” Ce poți să spui despre un roman care începe astfel? Există o „axiomă” după care gheara leului epic se vede după cum primele fraze din roman. Or, o asemenea deschidere precum cea citată a pus din prima pe masă toate atuurile. Magda Marin este o romancieră discretă, nu face niciun fel de „zgomot ambiental” în lumea literară, și-a publicat cele trei romane (Părăsește-mă! respectiv Și porni Orient Expresul sunt precedentele) învelindu-le în aceeași liniște care definește și atmosfera interioară a cărților sale. Ea cultivă o proză existențială, cu vagi inserții de fantastic, doar pentru a estompa greutatea realității.
Cartea pe care vreau să o semnalez este un roman compus din patru povești aparent independente, cu greu descoperi câte un personaj sau un amănunt care, surprinzător, leagă cele patru episoade: copilul terorizat din prima poveste este bărbatul degerat din altă secvență, cei doi bărbați (? -unul este de fapt „înger”) care se înfruntă în final sunt cei din primul capitol, urmărit și urmăritor, femeia bătrână care privește orașul de la fereastră apare de la un episod la altul șamd. Acțiunea se petrece într-un oraș straniu, cu trei (sau nouă, sau zece) locuitori, un oraș al pustiului. Două sunt bolile personajelor: insomnia și amnezia. Își expulzează trecutul fie în urma unui accident, fie voit. Iar trăsătura lor comună este o cumplită singurătate. Asta face ca orașul să iasă nu numai din spațiu, ci și din timp. Compoziția sofisticată despre care vorbeam nu face decât să exprime această densitate grea, din care nu există scăpare. Pentru că este un spațiu închis, care se termină la stația de benzină de la marginea orașului sau pe malul lacului unde plutește veșnic o barcă fără nimeni în ea. Chiar dacă există marele oraș din apropiere, el e doar o proiecție.
Anacronismul, în sens etimologic, acestei lumi își are un pandant în tipul de literatură folosit, și ea anacronică… cuvântul are aici un înțeles absolut elogiator. În sensul că în mijlocul unei lumi – literaturi care își strigă angoasele, își exhibă organele, își declamă suferințele, își jupoaie textual cicatricile, Magda Marin ne propune un construct literar al tăcerilor, al spațiului nesfârșit dintre cuvinte, al delicateții suferinde. Analiza ei existențială are un nivel de profunzime și forță de sugestie poetică fără corespondent în proza noastră de azi. Personajele ei sunt suspendate într-un fel de așteptare eternă, lumea din roman este una pre-apocaliptică, încremenită (remarcabilă construcția epică a acestei aboliri a mișcării-timpului) în așteptarea dezastrului final. Care apare ne-explicat epic, absurd, pulverizând (în aceeași filmare au relenti) la propriu această lume obosită, fără sens. O lume fără sens este distrusă de un accident fără sens.
Orașul este „mort”, „ca în Dogville”, „fără amintiri”, „un oraș aproape pustiu, cu case, dar aproape pustiu. Mai sunt doar zece locuitori”, „un oraș de fantome cu gesturi moi, halucinante, un oraș dincolo de timp”, „orașul uitării”, „oraș absurd”, „care se mișcă, respiră, își duce traiul fără ca, de fapt, să trăiască”, „oraș al vinovaților adunați parcă să ispășească împreună toate păcatele lumii: lipsa iubirii, părăsirea, lașitatea, abandonul cinic, minciuna”, iar în el se mișcă hipnotic, automatic fie străini, apăruți de nicăieri și dispărând în nicăieri, fie femei închise în sine cu zece zăvoare. Până și spitalul este pustiu. Romanul de față ne oferă una din cele mai profunde descrieri ale feminității retractile, sensibile și devoționale pe care le știu în literatura noastră. Este prea multă suferință în aceste povești despre singurătate, în stihialele întâlniri de dragoste (la propriu provenind din accidente) care strivesc pur și simplu protagoniștii sub aluviuni de mari tăceri și melancolii și dispariții. „Durere. E primul cuvânt din povestea ta. Va fi greu să îl pun pe pânză. Dar e primul cuvânt” îi spune pictorul bibliotecarei. Aerul acesta greu, apăsător, liric unește aceste povești despre coborârea omului înlăuntru. Ca în cazul bătrânei martor de la fereastra ei al tuturor mișcărilor din oraș, și care, ajungând să privească de la fereastra spitalului un zid este foarte mulțumită pentru că își poate închipui totul. Problema este dacă o astfel de epică lentă, în contrast cu gâfâiala noastră de stupid și haotic jogging cotidian, mai are, cum să-i spun…impact. Cartea este atât de fin scrisă, încât îl obligă pe cititor să i se adapteze ritmului. Lucru la care nu știu câți sunt dispuși și apți. Virtutea contemplării de tip „tu în colț petreci tine” (vezi personajul bibliotecarei) este tot mai rară. De fapt, naratorul însuși își contemplă la fel personajele, cu un fel de duioasă distanțare, și acestea, la rându-le, își caută amintirile/viața pierdută într-o existență cariată de un morb misterios, care desfide orice revoltă în exterior.
Proza de atmosferă se scrie greu, am numit-o pe autoare o poetă a straniului, tocmai prin faptul cum știe să „compacteze” atât de puternic trăirile, încât realitatea însăși devine stranie în banalitatea fiecărui gest. Și sunt parcă numai gesturi banale (inclusiv cele erotice, de o coregrafică frumusețe): băutul unei cești de cafea, fumatul unei țigări stinse absent pe cine știe unde, mâncatul pe colțul mesei, o plimbare, citirea unei cărți etc. Poematicul survine din această percepție hipertrofiată a detaliului: „El tăcu o vreme privind drept înainte și ea văzu cum ochii lui sunt traversați de o apă mare, tulbure, pe valurile căreia plutea un vapor în derivă”. Sau, în altă parte, tot un plâns „invers”, după ce mama se desparte de copilul plecat la facultate: „Cine ar fi văzut-o ar fi prins obrazul ei în lumina amurgului, adânciturile săpate de lacrimile atât de fierbinți, încât o ustura pielea […] Tot cine ar fi putut să o vadă ar fi observat cum lacrimile se duc înapoi, parcurg drumul invers, de la bărbie la ochi, intră și se scufundă în orbitele ei dilatate, buzele capătă nemișcarea pietrelor de munte bătute de vânturi singuratice, iar obrazul ei devine inutil, ca un zid pe care iedera urcă încet, frumos, dar ucigător. Chipul chinului absolut”. Astfel de gesturi cu dublu sens sunt multe în roman.
Suferința de a fi, într-o lume lipsită de orizont dar trăindu-și foarte autentic tristețile, nemediate de contexte istorice ori ideologice, are ca singură ieșire uitarea. „Vei fi liberă și fericită. Nu vei cunoaște ruina” îi spune bizarul profet din ultimul capitol doctoriței atinse de degenerarea ireversibilă a creierului. Și tot el profețește neverosimila catastrofă care va pune capăt acestei lumi epuizate: „Totul se va face praf și pulbere, oamenii vor alerga înnebuniți dispărând în cele din urmă sub colțuri ascuțite de cărămizi zdrobite, carnea le va fi sfâșiată înainte ca ultima piatră să le ia viața, nimic nu va mai rămâne, nici pe mine nu mă va mai găsi nimeni, nici pe tine. Nu contează că vei uita, mai ai încă ceva timp să ții minte iar când vei uita lumea va fi alta”. Am folosit de multe ori până acum cuvântul lume, semn că autoarea a reușit să configureze literar un spațiu perfect coerent și suficient sieși, care nu-și află explicațiile în afară. Există, în această izolare, o melancolie care e mai presus decât timpul. Capitolul 5, deznodământul catastrofic (evident, nu-l voi divulga), tocmai prin absurdul survenirii lui, prin nimic anunțate, fixează miza morală a acestei lumi moartă înainte de muri. „Lupta fiecărui locuitor cu viața și cu sinele s-a încheiat. Poate nici nu a fost o luptă adevărată, poate toți, ca la un semn, au despovărat prezentul de trecut. Au făcut din nepăsare arma lor împotriva tenebrelor. Au îngropat definitiv ceea ce le putea oferi căința. Totul a devenit alb, tern, fără rădăcini”. Trebuie subliniat că lirismul infuzat textului nu înseamnă câtuși de puțin sensiblărie. Există o anume tandrețe cu care sunt privite personajele, care nu exclude deloc asprimea tristă a judecății. „Am fost mereu spectatorul absent” spune, în limbajul sentențios specific, unul dintre personaje.
Magda Marin ne oferă o proză nutrită de existențialismul clasic: singurătatea, memoria, gestul etic, cuplul ca (altă) formă a singurătății, lipsa de sens a unor vieți. Dar toate acestea, smulse din concretul istoric, nu au nimic din epidemia deprimismului actual, sunt proiectate în atemporalul parabolei despre condiția umană (în special a femeii, dacă îmi este îngăduită precizarea). Rafinamentul compoziției și al mizei ideatice face din acest roman distopic o apariție singulară într-o literatură care joacă acum alte cărți. Nici măcar nu putem ști cine va fi câștigătorul. Pentru că timpul nu mai judecă, nu-i mai aparține decizia. Avioane se rotesc pe deasupra….
Magda Marin, Povestea orașului pierdut, editura Eikon, 2022;
Christian Crăciun