VICTIMIZAREA GÂNDIRII
Ce înseamnă, în fond, a gândi? Pentru cei mai mulți este pur și simplu o operație fiziologică. Practic, nu poți trăi fără gânduri, cum nu poți trăi fără bătăile inimii. Atunci de ce este important să descifrezi substratul acestui dat ontologic?
•
Și totuși…adie o bănuială: anume că gândirea este altceva decât prezența a ceea ce numim de-a valma gânduri. O facțiune dintre oameni face pasul spre ceea ce numim înțelegere. Care este ceva mai mult decât raționalizarea percepțiilor. Adică face pasul spre legato-ul dintre gânduri. Și pentru ei asta este gândirea. Cu țelul acestui proces cu tot.
•
Pentru altă facțiune gândirea este coborârea spre cauze până, în cele din urmă, la cauza primă (care este dincolo sau dincoace de gândire și ăsta este impasul, scandalul rațiunii seci). Numai că asta deja depășește înțelesul pur operativ al cogitației. Ca să fie consecventă cu sine, gândirea trebuie să se conceapă pe sine exclusiv ca succesiune de operații. De aici logica formală. Dar gândirea care caută cauze depășește volens-nolens această concepere operațională, ajungând într-un dincolo a-rațional, pentru că „imaginarea” unei cauze a cauzelor este o operație care transcende logica.
•
Pentru alții, tocmai depășirea este gândirea. Dumnezeu coboară. Verbul acesta: a coborî este verbul gândirii. A urca este verbul credinței. Conjugarea împerecheată.
•
A gândi înseamnă oprire, întârziere, întoarcere, adulmecare. Mergere pe urma… Gândul se adulmecă precum o pradă. Totdeauna a mai trecut cineva sau ceva pe acolo. Însăși alegerea punctului de staționare este ceva de dinainte de gândire.
•
Gândirea este aromă, duh.
•
Scrierea este gândirea putrezită.
•
Mă întorc pentru că presupun că există un sens. Minus cunoașterea este credința în acest sens.
•
Lumea modernă suferă de o disperantă neîncredere în gândire. Deși declarativ o idolatrizează. Tradusă în social printr-o falsificare a înțelesurilor ei. Gândirea ca risc, înaintare peste abis, a fost înlocuită de „gândirea” confortabilă, un set mecanic de operații care feresc omul de înaintare în imprevizibil. Atunci, la ce bun, gândirea?
•
Este deosebirea dintre gândire și etichetă. Două acte radical diferite dar pe care evoluția socială le face azi să pară identice. Închizând astfel faptul riscant al gândirii în mitul contemporan atoate-stăpânitor al siguranței. A gândi devine a ști să pui rapid etichete. A pune etichete „nominale” nu presupune însă decât riscul minimal, ridicol, insignifiant de a greși uneori sticla. Oamenii care au construit în gând (nicio deosebire între Critica rațiunii pure, o catedrală, Las Meninas, o demonstrație matematică, planul și execuția unei operații pe creier sau un concert de Mozart) s-au urcat oricum pe schele, acolo sub cer.
•
I s-a dat gândirii explicația leneșă și insuficientă a adaptării. Cu alte cuvinte, maimuța golașă, neavând a opune Mediului complet ostil nicio însușire specială, ar fi „secretat” ca platoșă, gheară, viteză, colți, miros urât, răcnet înspăimântător, forță elefantină sau orice altă calitate adaptativă una singură: inteligența. Insuficiența constă în omiterea unui factor esențial: timpul. Adică felul în care a supraviețuit maimuța până când gândirea devine într-adevăr eficientă. Acum trebuie să supraviețuiască erei în care gândirea a devenit excesiv de eficientă. Împotriva ei însăși.
•
Paradoxul gândirii de azi: își este sieși cel mai periculos prădător. Și cea mai periculoasă capcană.
•
Mai are, din ezitarea acestei răspântii, gândirea vreun viitor? Sau, ca în tragedie, oricare dintre drumuri duce în aceeași direcție cumplită?
•
Efortul, și riscul, gândirii devin din ce în ce mai rarefiate. Ea nu mai descrie lupta lui Iacob cu îngerul anonim. Lupta schimbării numelui. Sau găsirii numelui adevărat. Numele e deja scris pe eticheta culturală, trebuie doar să dai cu limba și să o lipești.
•
Gândirea vinovată se odihnește în deja-știut. Nu întoarce niciodată capul spre gura peșterii platoniciene. Îi place umbra, nu lumina. Asta este, dincolo de mecanismele sale formale, rostul gândirii: să întoarcă brusc capul. Spre cuvintele de ținut în inimă. Cuvinte care nu ies afară.
•
„Recunoașterea rătăcirii ca rătăcire este calea de ieșire din rătăcire, pe drumul către revelația adevărului” Taubes
•
Dar în momentul în care decuplezi gândirea de adevăr, o transformi în „artă pentru artă”, negând existența însăși a adevărului transformi gândirea în simplă gimnastică de întreținere. Un fel de a slăbi forțat ca să te poți îndopa cu hotdogii ideologiilor.
•
Rețelele de disfuncții sociale sunt modul cel mai pervers de a ucide gândirea, ele proliferând monstruos eticheta. Nu se poate raționa on line. Argumentul are valoare nulă. Mai mult, printr-o răsucire malefică absolută a axiologiei, argumentul este sufocat de etichetă. Este devalorizat până la zero. În epoca post-adevărului gândirea este vinovată ab initio. Nici nu mai e nevoie de proces. Dar adevărul este în primul rând o valoare morală, nu una gnoseologică. De aceea eticheta ucide. Gândirea devine adevăratul păcat originar al contemporaneității. A gândi înseamnă a fi într-un perpetuu proces de recurs. A proclama viul și dreptul la libertate al gândirii inclasabile…
•
Memoria vertebrează gândirea. „Instantaneul” ține de instinct, nu de aratul greu al gândului. Legăturile etimologice nu sunt deloc întâmplătoare între munca originară a pământului și munca gânditului.
•
Un verb surprinzător definește gândirea, pentru că provine din materialitatea cea mai frustă și manualitate: a frământa. Când gândești, te frământă ceva. Sau cineva. Cum a făcut cuvântul acest salt de la aluatul fermentând al pâinii la suprema, imateriala, activitate umană ține, în sine, de miracol. Suntem frământați de niște mâini invizibile, doar doar o ieși din noi pâine euharistică. După frământare urmează coacerea… Suntem zdrobiți la teascul încercărilor, zdrobirea sufletelor, doar doar o ieși din noi un strop de apă după care nu mai urmează setea. Care altul ar trebui să fie rostul gândirii? Frământătură și firimitură, gândirea e holomerică, nu există părticică, oricât de mică, care să nu rezulte din frământare și să nu reproducă fără rest rotundul pâinii.
Și mai este ceva similar: frământat vârtos (și virtuos, firește) și cu ingredientele necesare aluatul gândirii crește. Și își vestește prezența prin aroma specifică. Gândirea care nu te face să crești ființial nu este gândire, ci seacă fiziologie mecanică. Gândire moartă.
•
Gândirea vie e fragilă și dinamică și atinsă de timp, ca orice lucru viu. Dar e singura gândire demnă. Restul e reproducție, clișeu. Inteligența artificială este un non-sens, pentru că nu înțelege nimic și începe prin a ucide chiar inteligența. Actul fundamental al înțelegerii. Poate reproduce și chiar inventa procese incredibil de sofisticate. Poate chiar scrie poeme sau simfonii. Dar nu poate scrie Cratylos sau Imperialul sau Richard III. Nu mă întrebați de ce. Tocmai nu știul este marca indelebilă a gândirii vii. Și nu este vorba de un nu știu încă. Adică de speranța că nu știu încă leacul la boala x și îl voi afla într-un timp t. Gândirea crește într-un nu știu definitiv. Nu e vorba de o chestiune tehnică, doar că nu avem deocamdată calculatorul suficient de puternic pentru a rezolva cutare problemă. Ci că nu ne permitem saltul. Despre asta este vorba, despre un dincolo la care nu se ajunge decât prin salt.
•
În rai Inteligența Artificială ar fi ales și ea mărul?
