În apărarea lui Hrușcă
Nu, nu este un articol pentru o revistă glossy și nici n-am luat-o razna. Este un text despre tradiție, difuzarea ei, fenomene sociale, identitate. Numele propriu din titlu nu este al unei persoane, ci al unui fenomen. Plec de la un fapt bine știut: de mulți ani (mult înainte de 1989, pe când nu erau admise la TVR) cunoscutul interpret de folk a promovat colindele, iar după această dată concertele sale din preajma Crăciunului au ajuns atât de populare, încât au devenit subiect de satiră publică. Cu asta, părăsim numele luat ca exemplu, riscând următoarea observație: în ciuda invocării la tot pasul a „păstrării cu sfințenie a tradiției”, (asocierea cvasi-obligatorie a atributului transformă expresia într-un automatism gol de conținut) la sfârșitul epocii comuniste procesul de dezrădăcinare spirituală a satului (dar și a orașului), de rupere de tradițiile rituale era aproape desăvârșit. Se uitaseră obiceiuri, texte, ritmuri, semnificații. Ce se mai păstra era, eventual, spectacolul de pe scena căminului cultural. Sigur, sunt excepțiile pe care le știu cercetătorii de teren. Câți dintre tinerii anilor 70-80 nu au descoperit frumusețea colindelor „clasice” doar prin discul celebru al Madrigalului, din care se difuza an de an la Europa Liberă în zilele Crăciunului? Succesul cântărețului amintit și al altor câțiva a venit tocmai din difuzarea comercială (termenul nu are aici absolut nimic pejorativ). Textele „uitate” au revenit în conștiința publică pe această cale indirectă. Sigur, s-a ajuns rapid la extrema cealaltă, inflaționistă (acum podoabele de „brad” din malluri și colindele încep din noiembrie). Prin abundența sufocantă și desprinderea de contextul ritual, antropologic și mitic, și-au pierdut complet minima aură de sacru. Dar măcar s-au păstrat textele!
Am scris cândva că, cine vrea să vadă un cadru rural tradițional, ar face bine să se ducă mai degrabă la Muzeul Țăranului sau la Muzeul Satului decât în cine știe ce sat. Omul de acolo a început să re-respecte tradiția doar după ce a văzut la televizor că asta dă bine, ba chiar poate fi foarte rentabil financiar. Dar o face nu la modul existențial, ci la cel de spectacol „pentru turiști”. Și tăiatul porcului a devenit un happening pentru turiștii însetați de „autentic” și de pălincă. Și celelalte „obiceiuri”, de la Plugușor la Capra, Ursul sau Sorcova au devenit doar teatru stradal, eventual televizat la Știri. Nimic reprobabil în asta. Ce se întâmplă cu vechile case în multiubitul Maramureș de pildă arată că omul de aici nu dă doi bani pe moștenirea spirituală, e mai important să aibă cea mai făloasă viloaie din sat. S-au făcut solide studii antropologice despre acest fenomen. Îmi amintesc povestea unui prieten, etno-muzicolog, se petrecea prin anii 80. Omul se ducea, firește, de Crăciun în Maramureș, pe vremea când nu exista încă „turism de masă”, ca să ia contact cu muzicile și riturile tradiționale la sursa lor, trăgea la un gospodar în sat etc. Și aude pe înserat o colindă care îl face să sară de pe scaun, evident foarte veche ca text și armonii. Iese repede afară, când, stupoare, ceata avea pe umăr un casetofon din ăla mare cum vedem prin filmele americane din epocă pe care se afla înregistrată admirabila colindă. Nostalgicii admiratori ai lumii de odinioară (de când?) trebuie dezamăgiți: omul tradițional a murit! Ce mai putem face este să-i păstrăm urmele materiale și textuale! Dialectica eliadescă între sacru și profan ne poate furniza o cale de apropiere și înțelegere. Trăim într-o lume tot mai desacralizată. Nu fac aici folcloristică, doar încerc să surprind un fenomen. Să atrag atenția asupra faptului că ne mișcăm într-o lume a gesturilor și nu una a semnificațiilor, acum pierdute. Că textele pe care le știe acum mult mai multă lume (se învață în școli) sunt doar o mică parte, că vechile colinde pre-creștine rămân cunoscute doar de specialiști este o chestiune colaterală. În povestea transmiterii tradiției nu mai avem de-a face niciodată cu trasee simple, directe, ci cu drum prin pădure, ocolit și accidentat. De aceea nu e de râs marele succes al artistului ales ca eponim al acestui eseu, el a salvat implicit o seamă de creații, făcându-le accesibile publicului secularizat al prezentului prin inducerea senzației că participă la ceva secret, inițiatic, pierdut , care ține de un fel de noblețe dispărută. Nevoia de sens este o nevoie vitală, de satisfăcut împreună cu toate celelalte nevoi esențiale.
Fenomenul nici măcar nu este rar sau redus la creativitatea folclorică. Mutatis mutandis, nu s-a petrecut altceva atunci când cei trei mari tenori au adus (horribile dictu pentru unii) muzica elitistă a operei clasice pe stadioane. Cu reciproc câștig de imagine și pentru public și pentru genul respectiv. Sau, când un André Rieux face show din muzica simfonică. Sau – de ce nu? – concertul de Anul Nou de la Viena, atât de iubit în România. Sunt toate moduri de a aduce într-un prezent de schimbare antropologică niște forme ale trecutului. În fond, este un fel de paradoxală aplicare a teoriei formelor fără fond, unde formele nu mai vin din afară, ci sunt chiar cele fondatoare, numai că s-au despărțit de fondul sacru, părăsit pe parcurs. Cântăm din tot sufletul, cu emoție, O brad frumos, O ce veste minunată, Steaua sus răsare, Moș Crăciun cu plete dalbe, cu sentimentul reconectării la fântâna de bucurii a copilăriei și autenticității. Fără să fim foarte atenți la caracterul cult, cum se spune al acestor texte. Succesul pe care l-a avut un cânt recent al lui Tudor Gheorghe, Vin colindătorii, preluat în multe interpretări, îi face pe unii să creadă că este ceva folcloric, deși scrie clar că muzica și versurile îi aparțin bardului, iar caracterul apăsat social-politic al textului este evident și ispititor.
Cu alte cuvinte, ne hrănim și în acest domeniu spiritual din produse artificiale, de seră culturală. Produsele „bio” sunt, și în acest domeniu, prea rare, prea scumpe și, cel mai adesea, înșelăciuni. Nici roșiile, nici colindele nu mai au același gust. Dar le consumăm cu bucurie și din necesitate. Autenticitatea mi se pare un concept fantomă, imposibil de regăsit in situ. Să vedem un singur obstacol: calendarul. Calendarul după care se călăuzea „omul tradițional” era cu totul altul decât cel al omului contemporan. Și nu mă refer la numărul de ore sau zile, ci la o cu totul altă trăire și marcare a curgerii timpului. Ceea ce implica un alt simț și sens al sărbătorii, adică al timpului sacru. Oricâtă cunoaștere cărturărească sau din experiență directă am mai păstra, acel tip de trăire nu mai poate fi reconstituit ca fenomen social. Ca atare o colindă, pentru că de aici mi-am ales exemplele, nu va rămâne, în cel mai fericit dintre cazuri, decât o cântare. Frumoasă, uneori splendidă, alteori cel mai sintetic tratat de teologie cuprins într-un vers, două, alteori cutremurătoare….dar atât. Sigur că urmele (da, suntem, condamnați să cultivăm exclusiv o estetică a urmelor) se cuvin păstrate cu venerație. Cu cât mai rare, cu atât mai prețioase. De aceea revirimentul (degradat inflaționist) colindelor (laice or creștine deopotrivă) mi se pare de apreciat. Este tot ce mai putem spera în societatea post-modernă. De altfel, multe dintre aceste colinde ori pricesne, ori cântece de stea, multe minunat de frumoase, nici nu sunt riguros folclorice, sunt opera vreunui țârcovnic, cântăreț de strană sau învățător și intrate în conștiința publică. Este bine-cunoscut cazul unor Psalmi din Psaltirea lui Dosoftei deveniți cântece de stea.
Acum, marota asta a autenticității este și ea de interogat. Profesorul de folclor din facultate ne testa cu următoarea poveste: culesese un basm de undeva dintr-un cătun, unde Făt frumos îl urmărea pe Zmeu dintr-o motocicletă cu ataș, trăgând cu mitraliera. La întrebarea dacă este folclor autentic sigur că noi ne-am bulucit ca berbecii, oripilați de intruziunea „mecanică”. Profesorul ne-a contrazis, dovedindu-ne că țăranul nu făcuse altceva decât să introducă experiența lui din timpul primului război mondial în schemele basmului clasic. Așa se petrece orice „actualizare” a tradiției. Copilele astea care cântă emoționant colinde arhaice la televizor le știu mai puțin de la bunici și mai mult de pe youtube ori de la școală. Sigur, granița între kitsch și trăirea personală este de multe ori greu de trasat. Am văzut acum imagini dintr-un celebru sat bucovinean, un fel de „colind” cu cetele urcate pe tractoare, camioane, chiar un excavator, un fel de care alegorice de la 23 augustul de odinioară, urlând, claxonând , cu boxele date la maximum. Față de o asemenea actualizare a tradiției este preferabilă uitarea. De altfel, în ultimele decenii asistăm la un reviriment al „satului”, venit dinspre oraș. Au fost salvate de la distrugere case vechi, lăzi de zestre, au fost găsite prin șure războaiele de țesut, fixată cu succes o zi a iei, reimpusă cânepa, se caută ceramica populară și cântările arhaice, fie ele lăutărești sau rituale, e cool gastronomia „populară”… Este, într-un fel, un proces similar cu cel petrecut acum un secol și mai bine, pe vremea Reginelor României care au impus costumul popular ca un standard al eleganței, ducând la o renaștere a acestuia, ca și Muzeul Satului care a salvat de ignorare, desconsiderare și uitare civilizația rurală. Și acum tot dinspre partea asta, cărturărească, se poate aștepta resurecția. Din partea mulțimii de intelectuali, profesori, IT-iști, directori de bancă mai știu eu ce, care-și fac case de vacanță prin locuri izolate, obstinându-se să păstreze riguros specificul locului. Cazul Viscri, rămâne desigur, unic prin rigoare, profunzime și amploare a schimbării prin întoarcere spre origini. Dar a devenit un model. Pentru că era în cauză un Rege. Unii au învățat din asta, înțelegând că este rentabil inclusiv financiar. Alții mai puțin, cazul restaurării bojdeucii lui Creangă mi se pare ilustrativ. Încă nu știm să valorificăm precaritatea, naturalul, sărăcia. Ne rușinează. Admirăm „marele” și „betonul”, vezi obsesia românilor recenți de a-și betona curțile, de a ridica garduri ori ziduri impenetrabile spre stradă, eliminând pământul, iarba, copacii, florile de grădină, căci nu au spectaculozitatea celor suspendate artistic în ghivece.
Este „meteorologie” aici, adică sunt fenomene sociale subtile, care nu pot fi controlate, altoiuri dintre care, din motive greu de deslușit, unele prind (să spunem revigorarea sărbătorii Dragobete-lui), altele nu. Se pierd, de exemplu, tradițiile meșteșugărești, dar puținii meșteri rămași, să spunem cojocari, fierari sau șindrilari sunt cu atât mai prețioși. Sau este imposibil de prevăzut și, cred, de explicat de ce anumite puncte dintr-un scenariu ritual mai amplu (nunta să spunem) sunt păstrate iar altele părăsite. Iar alte modele se importă din filme. M-a interesat în aceste note fenomenul transmiterii care s-a reluat la un moment dat nu pe calea firească, directă, de la bătrâni/bătrâne la tineri/ tinere, a obiceiului locului, ci pe cea mediată a ceea ce se vede la televizor. Efectul fiind pozitiv, dacă duce la păstrarea unor urme materiale (texte, muzici, obiecte, ocupații, arhitecturi șamd), poate parțiale, dar măcar păstrate, merită încurajat. Funcționalitatea lor nu mai este, poate, regulativă, existențială, uneori chiar inițiatică. Dă doar un fel de sentiment de pace, siguranță, legătură cu ceva ce simți în mod obscur că este nutritiv pentru spirit.
Stăm prost cu memoria, nu face parte dintre valorile noastre naționale. Furia distrugerii a ceea ce e „vechi” caracterizează filosofia comunismului primar, obsedat să taie rădăcinile „burgheze”, să construiască omul nou, dar, deopotrivă, și a comunismului recent, de beton armat și sticlă, care lucrează perfect cu același om nou, moștenit, căruia i-a adăugat strunjirile mediului on line și ale corectitudinii politice. Ritmul în care s-au distrus case, monumente, peisaje, structuri arhitecturale a schimbat complet, și nu în bine, mediul în care trăim. Nu discut, firește, de „binefacerile civilizației”, ci de sentimentul (atât de cultivat de exemplu în metodele pedagogice actuale) că lumea începe cu noi, că tot ce a fost înainte este depășit, nefolositor, chiar periculos. Țările mari, care au apucat să-și tezaurizeze memoria, să construiască muzeele, bibliotecile, universitățile, arhitecturile, monumentele de for public, chiar peisajele, să le facă intangibile, vor trece probabil peste această febră a amneziei culturale wokiste. Noi, mult mai neașezați și lipsiți de vertebrala demnității culturale, ștergem aproape zilnic asemenea urme, de nereconstituit. Începând cu limba și ajungând la casele vechi. De la biblioteci publice la așezăminte culturale. De aceea devine cu atât mai important fiecare element care se păstrează. Indiferent de ambalaj. Muzica lăutărească avea, de exemplu, mare trecere la intelectualii subțiri din Interbelic. Culminând cu un fenomen de sinteză interesant cum a fost Maria Tănase, ea însăși autoare de muzici și texte la granița dintre folcloric și cult. Romanța nu este „populară”, dar a devenit populară. Maneaua este inacceptabilă nu prin extraneitate, ci prin vulgaritate. Și prin agresivitate, a distrus genurile „clasice” ale muzicii de petrecere (lăutărești în primul rând). Sunt, repet, fenomene sociale subtile, incontrolabile. „E vremea colindelor” spunea o astfel de prelucrare actuală. Nu, din păcate nu mai este vremea colindelor. Ci doar a spectacolelor de colinde. Ceea ce este încă foarte mult și trebuie bine ocrotit!
Christian Crăciun
