tradiţie

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

CARE TRADIŢIE?

Îmi vine a crede că „tradiţie” este unul din acele concepte goale de care sunt pline ştiinţele umane şi care, la o forare atentă nu spun mai nimic. Cînd rostim, neapărat cu o doză inevitabilă de emfază, cuvântul, nu ne dăm seama că el se poate referi la foarte multe lucruri. Avem atunci în sub-gîndire o linie care merge, să zicem, de la cronicari (care, în realitate nu aveau prea mult de-a face cu tradiţia în sens ţărănisto-folcloric, fiind nişte livreşti, cosmopoliţi, catolizanţi), la Ion Creangă, Eminescu, Sadoveanu, Coşbuc, Goga, şi-i exclude pe Cantemir, Anton Pann, Caragiale, Macedonski, Bacovia, Camil Petrescu, Urmuz, Nichita Stănescu,. Un rol esenţial în configurarea acestei falii îl are, desigur, şcoala, care a impus prima linie dîndu-i o preeminenţă valorică în defavoarea celei de-a doua. Decenii de-a rîndul (şi nu numai în comunism) manualele au proslăvit scriitorii care au ilustrat prima direcţie, ei au alcătuit ceea ce se numeşte azi canonul şi se bucură de un fel de legitimitate suplimentară. Din care derivele naţionaliste nu sunt deloc excluse, ba chiar presupuse. Prima linie a fost totdeauna percepută ca „mai românească” decât cea de-a doua. Disputa dintre tradiţionalism şi sincronism, demonizarea până în ziua de azi a lui Lovinescu, locul ocupat în manuale de scriitorii novatori sunt dovezi pentru cele de mai sus. Acest tip de gîndire maniheistă este, nu este nevoie să o spun, un handicap al culturii noastre, un semn de infantilism.
Mai este însă termenul de tradiţie, în sensul „sociologic” de mai sus, actual ca un concept funcţional în teoria literaturii? Cu alte cuvinte, în epoca globalizării şi a pluri-comunicării instantanee mai are tradiţia funcţia ei de precizare identitară? Eu mă îndoiesc. Unul din semnele cele mai interesante care se străvăd în literatura care se scrie azi în România este tocmai ignorarea (uneori polemică, alteori instinctivă) tradiţiei, raportarea exclusiv la teme şi moduri ale scriiturii de sorginte occidentală. Chiar dacă în teorie postmodernismul înseamnă o anume revigorare a tradiţiei, nimănui nu i-ar da prin cap să susţină, de exemplu, că Levantul este o scriere tradiţionalistă, deşi se bazează strict pe texte foarte „vechi”. Şi din acest exemplu se vede fluiditatea termenului, care-l face inutilizabil pentru gîndirea critică şi mult mai folositor celei ideologice, propagandistice. Formularea însăşi a temei noastre porneşte de la o presupoziţie de ordinul celei de mai sus: la urma urmei de ce ar trebui literatura să se bazeze pe o tradiţie? Forma mentis, matrice stilistică, spiritus loci, inconştient colectiv, constantă antropologică, sau cum s-or mai fi numind, sunt termeni care încearcă să dea o armătură „ştiinţifică” inefabilei tradiţii. Într-o astfel de accepţie, tradiţia devine un pat procustian la dimensiunile căruia eşti obligat să creezi. Te înscrii în acest cadru, exişti; ai măsura XXL, eşti condamnat în cel mai bun caz la marginalizare. Ne mişcăm, fireşte, într-o lume cu altă logică decât aceea sau/sau, întrucît însăşi iconoclastia, negarea tradiţiei, anarhismul estetic… sfîrşesc prin a deveni ele însele un alt fel de tradiţie. Depinde la care dintre ele te raportezi. Aparent, a fi tradiţionalist înseamnă a adera la valori certe, avînd cel puţin garanţia timpului, a crede în conceptele tari, a nu avea dileme. A fi antitradiţionalist înseamnă a chestiona orice axiomă, a nu crede în fantasmele identitare, a fi internaţionalist, globalist. Însăşi disjungerea aceasta poate fi însă pusă sub semnul întrebării. Ne împotmolim, şi numai mersul literaturii va da un răspuns. Literatura care se scrie la noi în ultimul deceniu ignoră – în mod benefic mi se pare – problematizarea tradiţiei. Iar abundenta eseistică publicată se distanţează cel mai adesea cu furie lexicală de acest concept, socotit ca desuet, ataşabil inevitabil unui fel de sămănătorism de secol XXI. Ca atare, asistăm la un fenomen ale cărui consecinţe pe termen lung sunt greu de întrezărit: literatura română are orgoliul de a-şi inventa o nouă tradiţie. Nimic nu garantează că va fi o reuşită, după cum nimic nu îngăduie scepticismul.
Avem de-a face cu fenomene neraţionalizabile, dintre acelea în care este mai bine ca omul să nu se amestece, riscînd altminteri să le strice mai mult decât să le controleze, precum meteorologia. Nu mă alarmează nicicum că se pierd „lucrurile cele bune din bătrîni”. Pentru că nu ştiu care sunt acestea. Literatura paseistă nu este decât substitut psihanalitic pentru frustrări personale ori colective. Tradiţia însăşi nu este ceva dat, fixat odată pentru totdeauna, altfel s-ar putea indica un moment precis în timp în care ea începe sau se termină. Cred că efortul literaturii noastre de a se desprinde de tradiţie trebuie urmărit cu atenţie.

2005

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2007 Christian Craciun.
cross