televiziune şi cultură

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

CELE DOUĂ CULTURI

Cînd se vorbeşte despre raportul dintre cultură şi televiziune, se amestecă adesea două sensuri diferite: 1. cultura televizuală, televiziunea ca o formă specifică de cultură, şi 2. prezentarea la televiziune (în acest caz concepută ca simplu vehicul de transmisie) a Culturii în sensul tradiţional al cuvîntului. Discutarea de-a valma a celor două sensuri duce adeseori la confuzii. În special oamenii de cultură: artişti, scriitori, oameni de ştiinţă se referă strict la sensul 2, şi ar dori ca televiziunea să comunice numai „cultură înaltă”. Este aici o neînţelegere a specificului „bisericii catodice” care înfundă dintru început discuţia. De aceea vreau să mă refer pentru început la primul sens. În ciuda faptului că trăim într-o civilizaţie a vizualului, că ecranul din dormitor şi sufragerie ne-a ocupat imperialist viaţa, ne-o determină şi ne-o controlează, populaţiei noastre îi lipseşte un minimum de educaţie vizuală. Unde învaţă copiii noştri să „citească” un mesaj strict adresat ochiului, o reclamă, un video-clip, un afiş electoral, un cadru de imagine din studio, o fotografie, o combinaţie de culori? Nicăieri. Le lipseşte fie şi un elementar sistem de evaluare a calităţii acestor texte nescriptice. Nu-i vorbă, că nici unii dintre lucrătorii în domeniu (operatori, regizori, scenografi etc.) nu par foarte departe de un lăutărism anestetic. Să nu plutim însă în generalităţi: iată una dintre cele numai două emisiuni care ne prezintă zilnic o apariţie editorială. Pentru că, inevitabil, emisiunea are un caracter static, deşi nu durează decât aproximativ 5 minute, cuiva i-a dat prin minte să mişte tot timpul camera, care se mută într-un ritm de clip muzical de la o copertă la alta, singurul efect obţinut nefiind unul de „dinamizare”, ci doar de ameţire a privitorului care nu se poate concentra la cuvintele (totuşi aici ele rămîn esenţiale) prezentatorului. O eroare de concepţie gogonată. Din aceeaşi cauză, probabil, nici nu avem comentatori profesionişti de televiziune în presa scrisă, culturală sau cotidiană, care să facă educaţia (horribile dictu) telespectatorului. Comentariile de televizune se situează la noi la nivelul bîrfei, al miştoului sau al unui incontrolabil „îmi place”, „nu-mi place”. Exemple şi aici: nu întîmplător cele mai proaste, ilizibile, rubrici din România Literară şi din Cotidianul (am ales publicaţii de ţinută pe care le parcurg cu plăcere) sunt tocmai cele referitoare la televiziune. Personal, de mulţi ani de pe cînd Bogdan Ghiu făcea o asemenea cronică în Dilema, nu am mai citit o analiză făcută profesionist, cu o stăpînire a imensei bibliografii a domeniului şi a întregii problematici specifice universului mediei electronice. Intelectualul român are un dispreţ nejustificat şi neproductiv faţă de forma de (sub)cultură a televiziunii. „Sub” nu are aici nici un sens peiorativ, ci doar unul topologic, de clasificare, aşa cum subspecia în biologie nu este nicidecum inferioară speciei. De aceea el va fi oripilat şi-i va fi imposibil să accepte că şi Big Brother şi telenovelele şi Monica, ba chiar şi Ceao Darwin fac parte dintr-o formă de cultură populară ce nu poate fi ignorată. Ce-şi are explicaţiile ei sociologice, psihologice şi istorice. Nu discut aici implicaţiile ei etice sau estetice. A-i decreta însă pur şi simplu arogant inconsistenţa e inutil şi contraproductiv. Ea se impune precum hoardele barbare împotriva filosofilor bizantini. Realizatorii invocă divinitatea abstractă a ratingului şi sunt perfect acoperiţi în faţa conştiinţei (?) lor. Celebra deja dezbatere dintre Pruteanu şi manelişti a arătat îndestul cît de nepregătit este omul de cultură să discute adecvat despre formele populare ale acesteia.
Ca să avem televiziuni profesioniste şi spectatori educaţi ne trebuie o cultură a (tele)vizualului intrată în fibra „naţiunii de televiziune” şi o îndelungă educaţie a imaginii. Aroganţa „intelectuală” nu foloseşte în acest caz la nimic. Ceea ce-i îngrijorează pe paznicii templului este impenetrabilitatea catodică la informaţia culturală. Aici ne aflăm într-adevăr într-un punct de inflexiune a unui franc analfabetism, dincolo de orice sofisticate teoretizări ale egalitarismului postmodernist. Las la o parte canalele cu profil strict cultural, ele sunt oricum urmărite doar de cei direct interesaţi (o menţiune pentru România Cultural, care a suferit un benefic proces de dezmorţire, arătînd că se pot face emisiuni şi talk-showuri inteligente şi vioaie pe teme foarte specializate). Mă refer doar la canalele „generaliste”. Dacă te-ai lua după ele, viaţa noastră culturală tinde vijelios spre zero. Rareori ni se aminteşte în jurnalele de ştiri despre vreo premieră teatrală, un vernisaj sau vreo lansare de carte, niciodată nefiind clar criteriul după care a fost ales tocmai acel eveniment. În acest timp, fapte şi personalităţi culturale rămîn în strict anonimat. N-am văzut niciodată difuzată, de pildă, una dintre conferinţele Microsoft sau Cuvântul, una dintre dezbaterile de la NEC, de la GDS sau de la Memorialul Sighet, chiar una dintre şedinţele Academiei, întîlnirile scriitorilor de la Mangalia sau ale diasporei de la Sinaia ar fi meritat şi ele redate pe larg. Au apărut într-unul sau altul dintre aceste foruri cam tot ce are mai bun intelighenţia noastră, ba chiar şi personalităţi ale culturii europene, (unele din trecut prin ţara noastră complet ignorate de către televiziuni). Obsesia ratingului este, în aceste cazuri, o prostie, o dovadă de incultură. Aici ne lovim, ne blocăm în modelul Iosif Sava. Mulţi nu pot concepe alt model de emisiune culturală decât Seratele. Un singur avantaj aveau acestea: timpul. Un talk cultural trebuie să aibă a anume largheţe temporală, nu poate fi redus la o jumătate de ceas, o argumentare sau o dezbatere contradictorie are nevoie de un spaţiu de desfăşurare suficient, nu pot fi reduse la o jumătate de ceas. Dar figura moderatorului aşezat în fotoliu şi care discută la nesfîrşit cu invitatul său nu este deloc ceva atractiv, dacă invitatul nu este o figură cu harul oralităţii. Accesul „culturii majore” la spectator prin micul ecran este o eternă chestiune insolubilă. Trebuie infinit mai multă cultură, inteligenţă, ştiinţă a meseriei ca să prezinţi la Jurnal o carte eveniment decât un accident de circulaţie. Aici stă secretul că doar cel de-al doilea tip de evenimente apare pe ecran. Şi frustrările disperate ale culturalilor noştri, care nu înţeleg că nu orice act cultural poate trece sticla. Între cele două domenii există, din păcate, o ruptură, spre paguba amîndurora. Scriitorul nu înţelege că nu poate exista fără mediatizarea oferită de televizorul detestat, omul de televiziune nu înţelege că există şi un public ţintă deloc redus numeric care nu gustă Vacanţa Mare, ci o discuţie cu Cristian Bădiliţă. Amîndoi pierd din această duşmănie reciprocă.
Numai creşterea nivelului mediu de cultură al populaţiei va duce la creşterea calităţii culturale a programelor. Românii au inventat un cuvînt valiză, cred inexistent în alte limbi, tembelizor. El defineşte perfect o întreagă semiotică apocaliptică, distopică a hipnozei ecranului care va duce la o golire şi la o nivelare a minţilor. Noua gîndire arestată este prizoniera nu a unor ideologii, ci a moderatorilor, serialelor, clipurilor publicitare, „specialiştilor” în toate domeniile, de la bucătărie şi amenajarea interioarelor, la creşterea sînilor, la cutremure, conspiraţii ale serviciilor secrete şi cauzele încălzirii globale. Ştergerea distanţei dintre eveniment şi relatarea lui, obsesia transmisie live, de la revoluţie la războaie, de la catastrofe naturale la naşteri sau sinucideri, este chiar ştergerea diferenţei dintre realitate şi ficţiune. Transmis în direct, ca încărcat astfel cu maximum posibil de autenticitate, un eveniment se ficţionalizează, prin însuşi actul comunicării sale instantanee. Această ştergere a graniţei dintre real şi fictiv face forţa indestructibilă a televiziunii. Şi slăbiciunea ei principală. Televiziunile noastre sunt însă în faza copilăriei, nu au descoperit puterea (manipulatorie şi financiară) a inventării evenimentului care tocmai se produce. Ele se mulţumesc să gîdile sub burtă flămîndul telespectator. Flămînd nu de imagini, ci la propriu. Spaţiu de evaziune, neconcurat de nici un altul, aşa cum se întîmplă în ţările cu o cultură modernă asimilată până la capăt, televiziunea noastră nu-şi poate construi o imagine de sine (post) modernă tocmai pentru că nu trăieşte într-un spaţiu concurenţial.
Neadaptaţi noului mediu electronic (existent practic la noi doar după 1990) oamenilor de cultură le vine greu să accepte adevărul că numai ceea ce se dă la televizor există. Ne place sau nu ne place, asta e. De aceea orice anchetă făcută pe stradă, în licee sau chiar prin universităţi cu întrebarea: ce oameni de cultură români contemporani cunoaşteţi? – va da invariabil aceleaşi 3-4 nume de oameni care „umplu ecranul”. Este aici un cerc vicios: realizatorii merg pe mîna celor care ştiu că sunt cunoscuţi de public, deci cresc ratingul, fără să facă minimul efort de a aduce „feţe noi”, (riscul meseriei) şi astfel acestea sunt condamnate etern la anonimat, chiar dacă ating excelenţa în domeniul lor. De aceea peisajul cultural din televiziuni este exasperant de monoton.
Sigur că după aceste generalităţi, ar merita umblat la cîteva analize de amănunt. Dar deja intră peste noi ştirile de seară, aşa că trebuie să ne oprim aici. Poate continuăm în emisiunea viitoare.

2005

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross