TIMPUL SFÂRȘITULUI
Motto: Trecutul poartă în el un indiciu secret prin care se raportează la mântuire
Walter Benjamin
Vă propun câteva note despre chestiunea timpului în vastul poem eminescian Memento Mori. Am dedicat temei o carte întreagă (Ucronia eminesciană, prima ediție Editura ICR, 2010). Sunt însă de adăugat multe observații de detaliu care luminează altfel acest, după părerea mea, cel mai important text liric al poetului. Important exact din punct de vedere poetic, nu filozofic, nu amestecăm domeniile. Eseul meu vrea să demonstreze teza că Memento Mori este o escatologie lirică. Cea mai vastă și profundă escatologie din literatura noastră. Deși obsesia pentru sfârșit este evidentă chiar și la o lectură superficială a poemului, în mod ciudat nu știu ca el să fi fost citit astfel: ca un text asumat escatologic. Am citit cândva o legendă hindusă (poate Eminescu o știa, poate nu) care spune că tot ce există, zeii și oamenii deopotrivă, sunt doar vise ale lui Brahma. Când acesta se va trezi, toate vor pieri, firește… „Căci vis al morții-eterne….”. Efortul eminescian, cu care se deschide poemul, de adormire a universului, de a scufunda totul în marea somnului, a visului, nu are numai valoare estetică (punctul de plecare al capodoperei analitice a lui Negoițescu), ci și una să-i spun ontologică. Poemul ține lumea în ființă, adormind-o. Între momentul „Turma visurilor mele eu o pasc ca oi de aur” și momentul „Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate/…/căci gândirile-s fantome, când viața este vis” se desfășoară întreagă taina interogativă a istoriei. Această simetrie constructivă închide poemul, fără de timp. „Timpul trebuie cu necesitate să se închidă” (Agamben). În studiul citat am analizat însă și o disimetrie înalt semnificativă în construcția textului: poemul se încheie cu o „apocalipsă”, dar nu începe cu o „geneză” cum există câteva splendide în opera poetului. Geneza este substituită de amintita scufundare în oniric. Coborâre care trebuie astfel percepută, sugerează poetul, exact ca o naștere prin reverie a lumii. Arhitectura aceasta a poemului, asimetrică, aparent carentă, ne sugerează că există o structură mult mai complicată a timpului interior al poemului: a. linia simplă, ascendentă și apoi coborâtoare, a „istoriei” este doar unul dintre timpurile poetice, imediat vizibil, conținut în b. timpul – imagine care se închide în c. timpul escatonului. Romantismul high eminescian luminează această retragere (figura retragerii atât de prezentă în poem) din realitate. Eminescu, trăitor într-o viziune romantică a esteticului, cum ar fi spus aproape contemporanul său Kierkegaard, vedea „soluția escatologică” sub forma Lumii scrise dintru începuturi, a eului care abandonează lupta realului, pentru a se scufunda în poezie. Moartea moare odată cu moartea timpului și această enormă ars poetica a repetatei (și vanei) încercări umane de a aboli timpul este, astfel, o epopee, o thanatomahie fără sorți de izbândă.
Să ne amintim rapid: avem de-a face cu o panoramă (a deșertăciunilor) a istoriei umanității sub semnul sfârșitului ciclic al civilizațiilor. Astfel prezentat, poemul ar fi numai convențional – didactic, o ilustrare a filozofiei lui Corsi e Ricorsi. De unde, atunci, senzația evidentă de forță, de noutate? Proiectul eminescian este cu totul altceva decât o „legendă a secolelor”, o versificare a marșului triumfal al Istoriei ca hegeliană împlinire a Spiritului universal. Un prim răspuns la întrebarea precedentă ar fi: din impactul imaginarului care construiește tabloul. Lipsește din poem tocmai „istoria” în forma ei convențională, evenimențială, petrecută în timp. Căci poemul vrea imposibilul: să privească timpul din afara timpului, ucronic. Din punctul de vedere escatologic. Este și ceea ce îl salvează de ilustrativismul didacticist. „Vreme uitată” numește Ispirescu acest mod al timpului. Un subtil oximoron, de fapt, asupra căruia s-ar putea glosa mult. Vreme uitată de timp, așa cum unii foarte bătrâni spun că i-a uitat moartea. Iar poetul se uită înapoi, spre originea mereu repetată. Istoria, în ciuda numelor de civilizații, înșirate „ca mărgelele pe ață”, nu este primadona acestui text, rolul îi revine Poeziei. Exact în mutarea accentului decisiv de la istorie la poezie stă importanța textului axial al lumii eminesciene care este Panorama. Prezența insidioasă a sfârșitului în tot ceea ce construiește omul este dynamisul, interogația centrală („viermele vremilor roade-n noi”), „skepsisul” ideatic. Poezia apare ca împlinire în interiorul acestui sfârșit, depășindu-l. Împlinire prin renunțare („Nu-mi mai chinui cugetarea cu’ntrebări nedeslegate”). Eminescu a construit o estetică a timpului. În sens etimologic, adică o hiperactivare a simțurilor pentru a simți timpul. Ce splendoare: să simți cum îmbătrânește timpul: „timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie”. O senzație precum „ca s-auzi cum iarba crește” corespunde cu „mai suna-vei dulce corn…”. Senzații specifice acelui timp al sfârșitului, escatologic. Sunt Indicii ale timpului netimp pe care l-am numit ucronic. Percepem aici sunetul unui prezent care se prelungește indefinit în interiorul timpului fără limită și îl închide. Un timp înghițit de timp. Folosesc în analiza mea perspectiva teologico-filozofică asupra timpului din excepționalul eseu al lui Giorgio Agamben, Timpul care rămâne. Textfundamental pentru înțelegerea complexității timpului escatologic. Or, acesta este timpul despre care dă seama Panorama. Unul dintre termenii cheie asupra cărora glosează filozoful italian: recapitulare, se potrivește perfect poemului de față, care recapitulează (vertiginos, spune Agamben) istoria pentru a o pro-iecta spre revelația poetică finală a oniricului poetic. O recapitulare a istoriei în sensul pe care Agamben îl dă termenului. Întregul textului eminescian se bazează în cele din urmă pe un refuz. Refuzul timpului real, cel care distruge, cronos; „beau păharul poeziei” este armătura poeziei (timpul kairos). „Timpul final este sfârșitul timpului. Sfârșitul este de-săvârșirea, împlinirea, căci ordinea timpului a fost depășită” (Jacob Taubes, Escatologia Occidentală). Memento Mori trebuie citit, oarecum, dinspre sfârșit spre început. Pentru că astfel se luminează atât sensul curgerii pe care-l caută cu obstinație poetul, cât și interogația reluată de la capăt odată cu fiecare ciclu civilizațional: de ce se prăbușesc?
„Mesianismul nu este sfârșitul timpului, ci timpul sfârșitului” concentrează Agamben într-o formulare fără rest această structură absolut nouă a timpului. Este ceea ce descoperă Eminescu la sfârșitul fiecărui eon civilizațional. „Timpul care mai rămâne între timp și sfârșitul lui” (Agamben). Un „rest” de timp în care, în poemul nostru, se strecoară poezia. Un continuu, indestructibil, un mereu prezent timp al sfârșitului. Căci nu se poate ieși din timp, – pentru că o civilizație nu poate construi un sfârșit al timpului, ci este, în întregul ei, care are un corp istoric și de imagini, timp, un timp al sfârșitului. Care se străvede prin cosmica stingere finală întru abolirea interogației cauzale („Nu-mi mai chinui cugetarea cu’ntrebări nedeslegate/Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris”). Imaginea (totul se resoarbe în imagine, poemul are o luxurianță unică a imaginalului) este acauzală și prin asta intrată în timpul dezvăluirii apocaliptice. „Nu este vorba că trecutul își aruncă lumina asupra prezentului, sau că prezentul își aruncă lumina asupra trecutului; imaginea este mai degrabă acel ceva în care trecutul converge cu prezentul într-o constelație. În vreme ce relația dintre atunci și acum este pur temporală (continuă) relația trecutului cu prezentul este dialectică în salturi” (Agamben) Atrag atenția asupra cuvântului constelație folosit aici de filozoful italian. Universul nu este bidimensional, nici timpul, cum am sugerat. Nu există un singur sens al timpului (timpul vectorial, unidirecțional) sau un timp circular, cu o eternă revenire la origini (soluție ce pare a fi cea „eminesciană” dar cred că numai la o lectură destul de superficială). Timpul intuit creator de poetul nostru este mult mai complex, cum am încercat să sugerez. Sunt, de fapt, mai multe fluxuri de timp, conținute unul într-altul, curgând în sensuri diferite și cu viteze diferite. „Încrustate” însă în imagini – civilizațiile sunt constelații de imagini – ca întrupări ale splendorii efemere, obligatoriu efemere. „Odată cu cercetarea originilor, crește lipsa lor de importanță: în timp ce realitatea imediată, împrejurul și interiorul nostru, începe să prezinte încetul cu încetul culori și frumuseți și enigme și bogății importante, la care omenirea de altădată nu putea nici măcar visa” (Nietzsche, Aurora §44) Ce ne spune fragmentul lui Nietzsche? Despre un moment al dezvăluirii, un prezent a-temporal care este fix timpul revelației splendorii. Cercetarea istoriei ca șir de Imagini am analizat-o în lucrarea amintită sub deslușirea conceptuală a termenului folosit de Henry Corbin: imaginal. Termen care desemnează, în gândirea arabă, un univers intermediar între planul real și planul divin, în care imaginile își au o existență perfect motivată. Ele nu sunt simple născociri arbitrare ale minții noastre înfierbântate. În felul acesta pot fi înțelese două dintre caracteristicile esențiale ale universului imaginar din poem: hipertrofia senzorială, „văzul enorm” și repetitivitatea – marile civilizații sunt caracterizate printr-un set de imagini în fond identice: vegetația uriașă, plutirea, peștera, luna, femininul, îndepărtarea de sacru, desemantizarea Semnului etc.
Într-o hermeneutică atentă amplul text apare scandat în patru momente, desemnate prin verbe, gesturi lirice, care dau reperele de orientare. a. „Turma visurilor mele eu le pasc…”; b. „Uriașa roată-a vremei înnapoi eu o întorc”; c. Să citesc din cartea lumii semne…” și d. „Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate”. Altfel spus, acest itinerariu desemnează intrarea în oniric (a), drumul spre sfârșit, ca descifrare a semnelor indicatoare (civilizațiile) (b,c) și extincția în focul poeziei (d). Oniricul permite accesul la origini, istoria însă nu se derulează în sens retrograd, ajuns în imaginarul punct zero, poetul eliberează roata și, situat în afara rotației, urmărește spectacolul curgerii Istoriei, încercând să perceapă Sensul. Să observăm și superbia înalt romantică, faustică, cu care poetul se situează în afara timpului. Cum este posibil? Prin prima acțiune: cea a întoarcerii roții (la rigoare, poemul putea începe și de aici, dar ar fi pierdut ecoul cu finalul și, mai ales, ar fi stabilit lucrurile într-un singur timp, cel al revoltei). Așa, poetul a ales, perfect coerent în arhitectura ansamblului, să înceapă cu gestul regresiei onirice. Ceva rămâne totuși după incendiul stingerii finale: totul se dizolvă în poezie. „Timpul apare când eternitatea originii s-a pierdut, iar ordinea lumii a căzut în puterea morții./…/Timpul este prințul morții, așa cum eternitatea este prințul vieții /…/Ca să învingă timpul, eternitatea trebuie să apară în locul temporal al istoriei. Istoria este locul în care se intersectează substanța timpului și substanța eternității, moartea și viața”. (Jacob Taubes, Escatologia occidentală) Fiecare civilizație din Memento Mori vrea să instituie o „blocare” a timpului, să se termine timpul odată cu ea. Sau ea odată cu timpul. Vană iluzie, mereu și mereu reluată. „Istoria este planul în care se intersectează Dumnezeu și lumea” (Taubes). „Dumnezeu”, tradus în poem, – gnosticismul, intimus al filozofiei eminesciene – prin „principiul răului”, principiul distrugerii, se manifestă astfel în istorie. „În escatologie memoria reprezintă acel principiu care luptă împotriva timpului în numele eternității” (Taubes). Memoria este liantul, ceea ce face posibilă căutarea unei „legi” care să guverneze creșterea și descreșterea civilizațiilor. Iar această lege are un singur nume: deșertăciune.
Fiecăreia dintre aceste civilizații i se înfățișează ca țel perfecțiunea. Fiecăreia i se pare că a atins-o. Ceea ce se dovedește, din perspectiva istoriei, un van hybris. Pare că hybrisul este, de fapt, însuși gândul acestei perfecțiuni. Chiar el provoacă (de)căderea! Moartea. E o piatră de poticnire: timpul nu se termină cu moartea, nici a individului, nici a civilizațiilor, nici a universului. Metafizic, Panorama deșertăciunilor vine firește direct din Ecleziast, așa cum fusese el decantat secole de-a rândul într-o sensibilitate populară mioritică. Dar este rafinată de sensibilitatea și profunzimea gândului filozofic eminescian. M-a intrigat, în descifrarea poemului, o evidență: poetic vorbind, civilizațiile nu sunt deosebite între ele, poetul nu pare preocupat să marcheze o diferență specifică, ci doar genul proxim: moartea. În cartea amintită am folosit doar o explicație destul de evidentă, la nivelul „revenirii lui același”, dar asta nu mi se pare acum suficient; am enumerat fugar mai sus câteva elemente comune tuturor eonilor civilizaționali. Poetic este neliniștitor, pare o lipsă de imaginație să reiei la fiecare ciclu civilizațional aceleași metafore, fără minim efort de a le varia. Explicația am găsit-o, și doar o enunț aici, ea având nevoie de o mult mai amplă dezvoltare, citind cărțile lui Horia Roman Patapievici despre Paradis. Și așa am observat că fiecare civilizație din Memento Mori aproximează paradisul. Asta explică suficient de ce fiecare dintre spațiile descrise, fie că este vorba de Grecia, Asia, Roma sau Dacia, este prezentat riguros ca un spațiu paradisiac. Care nu poate fi decât identic cu el însuși. Poemul este o căutare a Paradisului, șirul civilizațiilor aș spune că tinde asimptotic spre Paradis. Care, în termeni de cronologie se numește Escaton. Este un paradis terestru, nu unic, ci mereu aproximat de un orgoliu creator inerent creației. În celebrul său Fragment IX din Despre conceptul de istorie, Walter Benjamin descrie Îngerul Istoriei, cel pictat de Paul Klee sub numele de Angelus Novus: „Chipul său este întors spre trecut. Ceea ce noi percepem ca pe un lanț de întâmplări pentru el este o singură catastrofă, care îngrămădește neîncetat dărâmături peste dărâmături și i le azvârlă la picioare. /…/Dar dinspre Rai se iscă o furtună și vântul îi bate în aripi atât de puternic, încât nu le mai poate apropia. Furtuna îl împinge cu o forță irezistibilă spre viitorul spre care stă cu spatele, în vreme ce în fața sa mormanul de dărâmături crește concomitent, până la cer. Această furtună noi o numim progres”. Nu este frapantă asemănarea acestui tablou cu cel din Memento Mori? Nu stă Eminescu, „de veghe la roata istoriei”, cum s-a spus, cu fața întoarsă spre ruinele trecutului și împins de furtuna poeziei spre in-imaginatul său viitor? Și nu este el atât de neîncrezător în vântul progresului?
Christian Crăciun
Bunavestire 2020
