Ce ştie daimonul

Acum, la (pe)trecerea de pietoni cosmici  peste un cumpăt  de ani încărcat de spaime apocaliptice, puţine poeme ne vor fi  părând mai potrivite întru alinarea lor decât Daimonul meu către mine de  Nichita Stănescu. Mi se pare acest poem exemplar pentru felul în care numeşte lupta cuvântului cu timpul. Violent şi delicat, desenul loveşte retina. Tablou de apocalipsă medievală, de teroare milenaristă, textul supune poezia probei ultime a morţii universale şi  implicit a morţii cuvântului. Cosmogonie à rebours, poemul nichitian oferă un instantaneu asupra naşterii cuvântului ca antithanatos.

Este aproape o poezie didactică, în sensul hesiodic. Un text de învăţătură (ce înseamnă, în fond, daimonul decât marele pedagog interior, de la Socrate citire – scuzaţii improprietatea  cuvântului! – ). Dialogic şi imperativ. Împlinind convingerea “argumentativă” (da, există şi aşa ceva!) a liricului episod cu porunca unui  atoateştiutor. Ridicând întrebarea capitală: cum poate fi transmisă o învăţătură despre Sfârşit? Poetul renunţă în bună măsură la  frivolitatea originalităţii imagistice; nu-ţi poţi permite să fii original în iminenţa potopului de foc. Sub orizontul Apocalipticului nu mai  rămân din gramatică decât exclamaţia şi imperativul. Asculţi şi te revolţi împotriva neputinţei tale. În războiul dintre timp  şi cuvânt, poezia se retrage îngrozită, descărnată. Imaginea convenţională a  focului mistuitor, a izvoarelor şi a tuturor apelor “absorbite de  setea unei făpturi alergând” este de fapt şi singura imagine a  poeziei. Restul imaginilor decurg din ea şi nici o alta nu mai pare posibilă.

Scriem totdeauna împotriva focului mistuitor. Scriem  din iluzia  că măcar cuvântul, aerian şi angelic, nu se topeşte sub incendiul final. “I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că / vorba arde, /  verbul putrezeşte, / iar cuvântul / nu se întrupează ci se destruperază?”.

“Ştiu asta…” va răspunde Daimonul. Lucrarea însăşi pe care o cere el imediat este împotriva acestei grozave ştiinţe: să te transformi în cuvinte tocmai pentru că însuşi cuvântul este incendiat şi  incendiator. Poetul? El dă mai multă crezare propriului daimon decât propriei spaime. Această fractură face posibil dialogul, tragicul dialog. Nichita putea izvodi o poezie abstractă, metaforică despre  groaza obştească de extincţia finală. El alege însă didactica magna  a sciziunii  re-plicate. Daimonul deţine atât prevestirea, cât şi  soluţia. De aceea poemul este construit precum o balanţă (nu suntem  oare în chiar ceasul Judecăţii?). Talgerul din stânga: scriptul  apocaliptic propriu-zis în descrierea Daimonului avertizator. Talgerul din dreapta: soluţia mântuirii, trecerea în cuvinte. Trunchiul de sprijin, mijlocul la figurat dar şi la propriu al poemului este  strigătul de spaimă al fiinţei: ” – Te aud şi ce să fac eu, / chiar dacă  te aud ce să fac eu, / eu ce pot să fac eu?…”. Înţeleg în acest strigât întrebarea fundamentală a poeziei.  Numai nevolnicii văd în poezie simpla contemplare de sine sau de restul, ori defulare sau joc iresponsabil. Frumuseţea e severă, ea mereu pretinde mai mult decât oferă în bucuriile ei de o clipă. Poezia este prezentă totdeauna acolo unde te bântuie  întrebarea: ce pot să fac eu? În situaţiile fără de scăpare, în pragul  ritului de trecere la judecată, acest Eu abundent urlă acumulat  excesiv şi explosiv în vers. EU devine cu adevărat încărcat atunci şi  numai atunci când îşi pune întrebarea despre sfârşit. Ce să fac eu,  în iminenţa sfârşitului, ca poet? Abia punându-şi această întrebare el/eu capătă carne, îşi precizează anatomia disperării: ochi, gură,  nas, organ bărbătesc al facerii, tălpi, şira spinării, păr. Acest inventar derizoriu este EU. Carne care putrezeşte şi arde,  se împuţeşte ca balenele şi se usucă asemeni peştilor după secarea  apelor. Imagini de teroare medievală în faţa unui milenium aşteptat şi temut. Trup înseamnă timp. Corpul este în-fiinţarea timpului.

Întruparea zideşte prăbuşirea în timp, Dumnezeul abstract devenind Logos crucificat în cerul gurii. Moartea, se  întreba Emanuel Lévinas, “… presimţită cu teamă sau  cu angoasă, mai poate fi încă asimilabilă unei cunoaşteri şi deci unei experienţe, unei revelaţii?”

Iar dacă filozoful francez îl citează pe Heidgger “…dem Anderen sein Sterben abnehmen” (să ne asumăm moartea celuilalt), el ajunge la un cuvânt pe care traducătorul român îl construieşte astfel: MEUITATE. Nu pot să nu văd în insistenţa din tot textul, inclusiv desigur titlul, pe pronumele: EU, MEU, MINE anticiparea pe care intuiţia poetică o aduce “meuităţii” morţii.

Didactic (repet acest determinant pentru a aminti că şi  versul acela cutremurător care-l impresionează atât, până la citare adesea, şi pe Nichita: “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” este  construit tot pe verbul daimonic a învăţa) dialogul poetului cu  daimonul împlineşte ceea ce profesorii de literatură numesc o artă poetică. Dar ce înseamnă, mai precis, asta? Ce înseamnă o “artă poetică” în substanţa unui text despre sfârşitul sfârşiturilor? Tocmai acum este momentul propice pentru o artă poetică, acum când fierb pietrele, pare a ne sfida poetul.

Lumea poeziei este o lume “la poalele vulcanului”, gata în  fiece secundă să fie înecată de lavă şi cenuşe. “Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul…”. Lume crepusculară şi febrilă, trăind între angoasa Veştii şi fantasma Cuvântului supravieţuitor. Al  doilea imperativ al poemului este, spunem, mutarea în cuvânt. Sub neliniştea subsecventă: este această într-adevăr soluţia mântuitoare? “Există o imagine curentă despre timp, înlăuntrul căreia moartea apare ca sfârşit al duratei unei fiinţe în fluxul neîntrerupt al  timpului. Moartea înseamnă atunci distrugerea a ceva”. (Lévinas, Moartea şi Timpul). Şi, mai departe,: “Angoasa înseamnă a fi angoasat de moarte pentru o fiinţă care este tocmai fiinţa-întru-moarte. Putinţa de-a-fi este în primejdie de moarte, dar ameninţarea vine tocmai de la putinţa-de-a-fi”. Între aceşti poli de gândire înscriu poemul lui Nichita.

Eu cred că secretul acestui minunat text poetic  stă în  chiar ultimul vers care deschide tot mesajul spre un alt ceva. “Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!” Este un imens DEŞI aici,  un eroic ÎN CIUDA A TOT ŞI A TOATE. “Deşi” vine focul, “deşi” verbul putrezeşte şi se destrupează, “tocmai de aceea” TU trebuie să te  schimbi în cuvinte. Ce ştie (şi nu spune) Daimonul? Ce  supravieţuieşte incendiului  final în care obiectul şi cuvântul se topesc deodată? Poezia, e scris de mult, se continuă firesc în tăcere, se împlineşte prin tăcere. Liniştea care se deschide după poem, spre care deschide vorbirea  precipitată a celor doi/unu actori din textul  nichitian. Este ştiinţa secretă a Daimonul precipitat. Ultimul  cuvânt îi aparţine acestuia, şi nu poetului. Cele două jumătăţi ale  “meuităţii” se reîntâlnesc platonician în infinitul tăcerii post-poematice. Parisabilul cuvânt este, în sensul lui “Sein zum Tode”,  adăpostul final al fiinţei poetului, adăpost indestructibil în  mijlocul Apocalipsului.

Se ascunde aici şi o credinţă fanatică în cuvânt, o certitudine inflexibilă de tip “Credo quia absurdum este” (Tertulian:  De carne Christi,: “Et mortus este Dei filius; prorsus credibile est,  quia ineptum est”. Milenarişti în firescul mentalităţii noastre cotidiene, lecţia daimonului ni se vădeşte ca o smulgere din acest cotidian comod, proiectare violentă, zgâlţâire din temelii, “spaimă şi cutremurare”, “mysterium tremendum” pe care daimonul   ni-l dezvăluie: cuvântul a devenit trup pentru a birui moartea, trupul  cată să redevină cuvânt pentru a birui moartea. Rareori s-a rostit mai profund în limba română adevărul că poezia este realitatea ultimă a lumii.