Anul 2019 a fost declarat de către Patriarhia română Anul omagial al satului românesc. Cu acest prilej, scriitoarea și jurnalista Daniela Șontică a rostit la postul de radio Trinitas o serie de medalioane concentrate, privitoare la lumea satului tradițional. Ceea ce m-a frapat citindu-le acum în această carte este actualitatea lor. Cumva supra-istorică, supra-temporală. Este, firește, mai întâi un exercițiu de memorie, dar ridică și grave chestiuni privind actualitatea. Dincolo de frazele de circumstanță privitoare la sat ca matrice a sufletului național, ca păstrător al identității etnice, ca izvor de valori, este greu să rostești astăzi ceva cu sens, original despre ruralitatea noastră originară. Este de observat însă un lucru straniu: la începutul secolului XX „chestiunea țărănească” era problema centrală, nevralgică, a societății românești. Cauzele fiind multe: sociale, economice, politice, istorice, de mentalitate etc. A se vedea, de pildă, faimoasa discuție din tren de la începutul romanului Răscoala. Ei bine, la un secol distanță, chestiunea rămâne de o actualitate surprinzătoare. În alți parametri, firește. Conotațiile cotidiene ale „țărănismului” sunt însă, spre deosebire de acum un veac, aproape exclusiv negative. Sau, antitetic, vehement idilice, ignorând realitatea. „Țărănismul” apare unor spirite „progresiste” ca semnul ereditarei noastre înapoieri, ca un blestem, ca o tară care trebuie îndepărtată grabnic. Tabăra cealaltă, dimpotrivă, trăiește în iluzia resurecției „valorilor tradiționale”, fără să-și dea seama că nu prea mai avem țărani decât în muzee.
Era, cred, nevoie de o astfel de rapidă introducere pentru a înțelege contextul acestei cărți. În care găsim portrete de scriitori sau pictori care s-au străduit să ipostazieze figura țăranului, cercetători care s-au aplecat asupra acestui spațiu rural și, firește, învățători, preoți și țărani emblematici. Este un foarte bine venit memento asupra unui model uman și de organizare socială pe care fie îl ignorăm cu o condamnabilă superbie, fie nu-l înțelegem cum se cuvinte, din ignoranță. Astfel îi găsim pe Eminescu alături de Badea Cârțan, pe Blaga alături de Domnu Trandafir, pe Dimitrie Gusti alături de țăranii din Poplaca emigrați în S.U.A., pe Corneliu Baba alături de editorul sătean Ion Bobina, pe Elisabeta Rizea alături de Dumitru Seceleanu, oierul devenit mare moșier și filantrop. Sunt nume cunoscute și altele ignorate azi din păcate. În limbajul veacurilor trecute ar fi numite „icoane”. Pe bună dreptate și păstrând polisemia termenului. Aș numi personajele acestei cărți catene. Legăturile unui lanț neîntrerupt, transmițând prin veacuri un set de valori. Inalienabile. Chiar dacă textele sunt foarte condensante, la dimensiunile unui articol de dicționar, ele oferă o excepțională imagine a continuității și a universului axiologic ale spațiului agrest. Fie că este vorba de artiști care reflectă în diferite moduri această lume, fie de membrii iviți din sânul ei și deveniți exponențiali, ca Badea Cârțan, cele două trăsături amintite apar ca o constantă. Implicit, cu devoțiune senină, fără retorică sămănătorist-paseistă, autoarea aduce în actualitate aceste portrete care riscau altfel să intre în uitare. Cine mai știe azi, de exemplu, de Aurelian Pană, moșierul care a învățat agricultura modernă în America? Unii văd în dispariția țărănimii un semn al „progresului”. După citirea unei astfel de cărți, luciditatea te obligă să accepți că este vorba de un regres. Este dispariția rădăcinilor, dacă n-ar fi venit ghilotina comunistă care să distrugă aceste elite ale satului, am fi avut astăzi o agricultură suficient de bine pusă la punct încât să nu fim nevoiți să cumpărăm 80% dintre „fructele pământului”. Citiți acel senzațional capitol Țărani cu biblioteci pentru a înțelege care ar fi fost viitorul lumii rurale fără strâmbarea istoriei. „În 1890 s-a înfiinţat Despărţământul Sălişte al ASTREI, care a înfiinţat o bibliotecă din localitate. Din documentele ASTREI aflăm că în anul 1900 în Săliştea Sibiului erau 12 biblioteci care cuprindeau în total 7.165 de volume. Anul Răscoalei ţărăneşti, 1907, i-a găsit pe oamenii de aici cu 20 de biblioteci”. Tot din acest medalion aflăm că „Ciobanii aveau la stânele lor cel puțin două cărți fiecare. Spre exemplu, turma de 2.939 de oi a lui Savu Borcea, la trecerea Dunării pe la Oltenița, la anul 1840, era însoțită de 11 ciobani, iar la aceasta târlă se găseau în jur de 20 de cărți, citite succesiv de toți. Și nu doar mocanii aveau cărți în desagă sau la târlă, ci și fiecare casă din Săliște avea cel puțin 20 de cărți. Un săliștean vestit, Picu Pătruț, cunoscut pentru scrierile şi picturile sale, avea în secolul al XIX-lea, o bibliotecă de 200 de volume, fapt destul de rar pe atunci pentru un țăran”.
Satul, „cel mai mare izvor de energie națională”, după vorba lui Goga, este, fără contradicție, deopotrivă, și satul idee al lui Blaga, situat „în jariștea cosmică” dar și locul complexei structuri sociale, spirituale și materiale analizat de Școala lui Gusti. Apropo de jariște, cuvântul iubit de Blaga înseamnă și loc de jertfă. Adică o dimensiune ce nu a lipsit niciodată spațiului acesta care a izvodit mereu martiri. Știuți și, mai ales, neștiuți. Înfățișându-ne biografiile și înfăptuirile unor oameni legați de tărâmul sacru al satului, scriitoarea face operă de necesară împrospătare a memoriei și reevaluare. Percepem astfel că atracția marilor noștri scriitori: Creangă, Slavici, Rebreanu, Coșbuc, Blaga, Galaction, Bănulescu pentru spațiul rural nu are doar o explicație sociologică, pur cantitativă, ci mai ales una existențială și calitativă. De la Eminescu, preocupat în publicistica sa excepțională de condițiile mizere de trai ale țăranului, la spațiul mítico-fantastic din prozele lui Bănulescu, de la țărăncile luminoase ale lui Grigorescu la personajele sumbre ale lui Băncilă evantaiul este foarte larg. Dar explicația acestei teme absolute a culturii noastre vine din adâncuri istorice, nu din conjuncturi. Avem imaginea coloanei vertebrale care dă verticalitatea și deschiderea spre cer a unui neam de țărani și oieri. Seria aceasta de tablete ne oferă un rar prilej de a ne întreba asupra unui sens unitar al civilizației noastre. Este regândit mereu și mereu asupra acestui sens ascuns, dar durabil pe care umanitatea rurală l-a întrupat. Oamenii ăștia trăiau într-un univers coerent. De aceea viziunile însumate ale personalităților evocate aici sunt oarecum radiale, ca razele izbucnind dintr-un centru. Elogiul nu este astfel circumstanțial, ci coboară undeva spre temeiul acestei lumi, care ne trimite și acum, în actualitatea digitalizată, nebănuite, încăpățânate ecouri. Scris simplu și percutant, cu o abnegație și o iubire bine mascate în obiectivitatea consemnării, textul de față, din care naratorul se retrage cu admirabilă smerenie dinaintea personajelor sale, are meritul principal de a trezi nu numai nostalgii nouă, „paseiștilor” incurabili, ci și întrebări asupra identității și valorilor neamului nord dunărean. Într-un ceas istoric în care actualizarea acestor dileme identitare devine, (din nou?) de o presantă actualitate. Avem, în fond, de-a face cu un catalog de modele. Adică o comoară…
Christian Crăciun
4 februarie 2020