Portretul: „Iar el este un iconar care a scris studii științifice, un ziarist care a pictat abstract, un orator care organiza expoziții, un editor care producea happeninguri, un profesor care intervieva sfinți, un librar care cânta la pian și chitară, un familist care stătea închis cu zilele în atelier, un academician căruia îi plăcea jocul de table, un regalist sadea care suspina după Bizanțul autocraților, un democrat ireductibil care în ultimii ani mormăia în barbă la adresa Occidentului… Și nu a fost din toate câte puțin , ci totul a fost trăit pe măsura lui: neîncăput, neînțeles, ieșit din geometria naturală a unei vieți normale și revărsat în istoria noastră recentă, prea strâmtă pentru a cuprinde fulgurațiile vestitoare, premonitorii ale făpturii de lut ceresc a lui Sorin Ioan”. Aceasta a fost personalitatea complexă și năvalnică a lui Sorin Dumitrescu, pictorul și mărturisitorul creștin. Răzvan Bucuroiu, ucenic întru ale duhului și programului teologico-cultural, i-a dedicat un splendid volum de evocări: Osebirea care ține laolaltă. In memoriam Acad. Sorin Dumitrescu, ed. Lumea credinței, 2025.

La opt decenii de la naștere, acum în martie, pictorul merita din plin acest exercițiu de rememorare; cu cât evidența inactualității direcției lui devine mai dureroasă (ca lipsa tăcută a unei vitamine esențiale din corp) într-o lume, a noastră și a tuturor celorlalți, tot mai părăsită de duh și prinsă de demență senilă, cu atât ea este mai necesară. Numele celor care au scris: Răzvan Bucuroiu, Doina Alexandru, Teodor Baconschi, Luigi Bambulea, Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Păr. Constantin Coman, Augustin Ioan, Pr. Prof. Ioan (Jan) Nicolae, Grigore Leșe, Costion Nicolescu, Silviu Oravitzan, Andrei Pleșu, Marilena Rotaru, Mihai Sârbulescu, Arhitect Dorin Ștefan, Marius Vasileanu, Bogdan Vlăduță, Varujan Vosganian. Două mi se par temele care pun pe gânduri în acest florilegiu de „hipersemne ale prieteniei”: prima este, sigur, conturarea acestei personalități proteice, copleșitoare și incomode a artei și ortodoxiei românești, a doua, oarecum inaparentă dar, mi se pare, puternic prezentă în subtexte: care ar fi putut/trebuit să fie orientarea culturii și societății românești după 1990 ca să nu ajungem în fundătura de acum? Oricum, proiectul de atunci arăta cu totul altfel. Astăzi, predicatori laici, precum Sorin Dumitrescu sau Ioan Alexandru, să zicem, ar fi automat plasați în siajul unui anume partid complet inavuabil, și cu asta discuția s-ar închide. Din păcate! Aderarea la Europa christiana, refacerea „Bisericii creștine originare, una și nedespărțită”, „renașterea creștină a României” (formula o folosește aici Părintele Ioan Nicolae) sunt teme tare greu de abordat azi, infinit mai greu decât era în anii 90, fără să fii aruncat în groapa cu lei a vindictei publice. De altfel, scurtul text al lui Andrei Pleșu, un „cuvânt de însoțire” la expoziția de la Palatele Brâncovenești, Mogoșoaia, din 2007, care mi se pare prin esențializare pivotul întregii cărți, și asupra căruia voi reveni de aceea, pune întrebarea fundamentală, pe care o subliniez: cum poate cineva să fie pictor creștin astăzi?
M-am întrebat, citind cartea, oare când am auzit prima oară, adolescent din „provincia pustie”, de Sorin Dumitrescu: poate în presa culturală, poate din emisiunile lui Dan Hăulică de la televiziune, poate din excepționala, strania – în context – publicație Secolul XX. Dar sigur l-am văzut cu adevărat când am cumpărat, în 1978, Epica Magna, nu de la o librărie, ci de la un chioșc stradal din Ploiești. Imaginile m-au lovit atunci mai tare încă decât poezia. Nu apărea așa ceva pe atunci pe piața editorială românească. Și l-am urmărit de atunci până la cartea – unică – iconică (dar nu în sensul imitat abundent și degradant azi din engleza înbăltită la noi, ci în acela originar de referitor la icoană, poezia este hermeneutizată acolo exact precum o icoană) despre Nichita. Critica noastră literară sigur că nu și-a însușit noutatea cărții, a privit-o ca pe o ciudățenie. Atopismul artistului plastic (care și-a refuzat fixarea într-un loc adică) corespunde perfect cu al hermeneutului literar din cartea despre Nichita. Iar geometria abstrusă, platoniciană și vizionară a acelor ilustrații, ecou al cubicelor alefuri nichitiene, se va „încălzi” într-un logos mult mai spiritualizat în Tablou cu orbi, poetică teologică și teologie poetică, fără să trădeze nicio clipă poezia nichitiană. După cum și istoricii, medieviștii, istoricii artei au privit cu nedumerire documentarea și ipotezele interpretative șocante din Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc. Sigur că sunt repetiții în carte, bine venite, ca o urmă călcând pe altă urmă, spre mai adâncă întipărire, aflăm versiuni diferite de pildă despre felul cum l-a cunoscut pe Părintele Galeriu, subliniază mai toți autorii firea năvalnică, dar și noblețea finală a omului, aflăm despre singurătatea în care a fost prohodit, în care și Biserica și Academia s-au ascuns, despre simbolistica clar divină a datei ridicării la cer, de ziua Sfintei Mare Mucenice Anastasia și a copiilor uciși la revoluție, despre implicarea artistică și civică în ceea ce aș numi „epoca marilor speranțe” în construcția unei țări curate (anii 90), despre regalismul la fel de tenace și ireductibil ca și credoul ortodox, despre specificul viziunii sale artistico- teologice. Tot acest vulcan de opere și proiecte este „temperat” sintetic, spuneam, de Andrei Pleșu. Trei ar fi, după el, reperele pentru a fi artist creștin azi: 1. O solidă cultură teologică, instinctul, intuiția, sentimentalismul nu au ce căuta în acest domeniu. Dogma, Tradiția prevalează absolut asupra „inspirației”. A vedea înseamnă a cunoaște și nu a (te) desfăta; 2. Participarea liturgică, experiența din interior, practica religioasă, viața comunitară în rugăciune, singura care dezvăluie prezența nevăzutului în vizibil; 3. Studiul, „arheologia artei bizantine”, reflecția asupra tainelor meșteșugului originar. Dincolo și deasupra acestora trei, spune Andrei Pleșu, stă „intervenția indicibilă, neanalizabilă, a Duhului”. „Creatorul imaginii își descoperă, astfel, anonimitatea. Află că nu face decât ceea ce se face prin el, că nu e decât un releu, un receptacul”. În sfârșit, să mai spun și că Sorin Dumitrescu a fost și un formidabil scriitor și orator, creator de limbaj. Fraza lui are o structură topică și metaforică specifică, mereu surprinzătoare, imediat recognoscibilă. Avea harul formulării esențiale, memorabile. Ușoara sa bâlbâială (atât de asemănătoare cu a lui Nichita, să fie un bizar caz de influență?) sugera un fel de moșire a logosului, te făcea martor al nașterii cuvântului acolo pe loc, naștere dificilă, dar de cuvânt cu definitivă greutate.
Ctitoriile instituționale ale lui Sorin Dumitrescu sunt, firește, invocate de toți: editura Anastasia, galeria Catacomba, serile Darvari, Conferința Laicatului, cărțile proprii, dialogurile cu mari duhovnici…e greu să și enumeri, pe lângă, firește, opera lui artistică, excepțională. Selectez din mărturiile din volum… Prietena Doina Alexandru, care l-a cunoscut în 1990, povestește cum, vizitându-l la Sihăstria pe Părintele Paisie , împreună cu Părintele Galeriu, călugărul l-ar fi întărit, adresându-se lui Galeriu: lasă că o să picteze el și icoane! Și tot ea face observația capitală, de la care pornind se poate construi un eseu, că, odată cu Sorin a dispărut o întreagă lume. Teodor Baconschi, de la care am împrumutat titlul acestui articol, sesizează ruptura petrecută în jurul anului 2000 față de o realitate „subit indescifrabilă”, și subliniază înțelegerea personală a universalității mesajului creștin și iconocentrismul perspectivei creștine a lui SD. Istoricul de artă Luigi Bambulea are un adevărat studiu academic despre Imagine și sacru: Cratima dintre văzute și nevăzute. Pornind de la icoanele așa numite nefăcute de mâna omenească. „Cratima”, cum îi plăcea să spună pictorului, este punctul de legătură dintre vedenia de sus și meșteșugul care conectează imaginea sacră fără medieri cu prototipul. Un material care va rămâne esențial în înțelegerea artei lui Sorin Dumitrescu. Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos evocă legătura cu Christos Yannaras, marele teolog și filosof grec, și îl califică drept „aristocrat al credinței”. Părintele Coman evocă, fără să-și ascundă o amărăciune profundă, înmormântarea pictorului, fără cuvânt din partea Bisericii sau a Academiei. „Sorin Dumitrescu a fost cel mai îmbisericit intelectual al zilelor noastre” spune răspicat părintele, „conștiință vie, mărturisitoare și chiar profetică”. Augustin Ioan, arhitectul de spații sacre, povestește relațiile incomode cu pictorul „proteic, pluriform, înduhovnicit și provocator”. Pr. Ioan Nicolae prezintă traseul „De la Epica Magna la Arca Noetică”. Pe lângă povestea ineditei biserici din Alba Iulia, spune: „îi suntem datori, eu și generația mea de preoți și teologi, formați imediat după momentul de grație 1989 a istoriei mântuirii în chip minimalist și hierofanic/hieroglific reprezintă o biruință cuceritoare, o întoarcere a artei, pentru cărțile lui Lossky, Schmemann, Evdokimov, Claudel ș.a.m.d”. Și mai vorbește și de „școala noetică” a lui SD. Cu răspicata concluzie: „Iconografia sa diagramatică și rostirea iconică a istoriei mântuirii în chip minimalist și hierofanic/hieroglific reprezintă o biruință cuceritoare, o întoarcere a artei în Biserică într-un mod inspirat, copleșitor, măiastru, combinată cu o exmatriculare a kitsch-ului, a mimeticului și previzibilului”. Grigore Leșe reproduce o cutremurătoare corindă de înmormântare pe care a „zis-o” la prohodirea pictorului. Regretatul Costion Nicolescu are și el un material amplu, bună expunere, punctuală, de claritate didactică, a multelor fațete și momente ale creatorului și a momentelor de conlucrare. Un solar și în același timp un vulcan, spune, „mă intimida”. Sunt flashuri de memorie, ca niște stop cadre care eternizează un portret. Și el, ca și mulți dintre ceilalți autori din carte, o evocă pe Doamna Doina, jumătate și împlinire în sensul cel mai profund al cuvântului. Pictorul Silviu Oravitzan vorbește din perspectiva artistului, cu propriile soluții plastice și existențiale, spune că icoanele lui S.D. ard, și e o sentință suficientă, definitivă. Alt pictor, Mihai Sârbulescu, într-o foarte concisă recapitulare, invocă un cerc al prietenilor, mesele de duminica la prânz, după Liturghie, de la Sf. Silvestru, pregătite de doamna Doina, cu Rodion Galeriu, Anca Sârbulescu, Dan Arsenie, Magda Cârneci, vorbește de influența lui Daniel Turcea (în alte evocări l-am găsit firește și pe Ioan Alexandru), marele poet creștin atât de ignorat azi, de Horia Bernea și Paul Gherasim. Marilena Rotaru evocă chipul de „tânăr haiduc” de pe vremea când ilustra magnific volumele lui Nichita. „Sorin Dumitrescu surprindea și intimida printr-un radicalism moral pentru mulți greu de acceptat”. Și devine din ce în ce mai greu de acceptat de o societate care face din „acomodare” valoare supremă, aș adăuga. Arhitectul Dorin Ștefan povestește, sigur, prietenia și colaborarea la programul iconografic al Bisericii Arca noetică, dar și ruptura. Marius Vasileanu, amintește, la fel, de certuri și împăcări și de dificultatea omului dar „Sorin Dumitrescu cel adevărat era simultan și european, și patriot român, dedicat total Bisericii ortodoxe, dar vorbea constant despre Biserica Una, după modelul ilustrului său duhovnic, Părintele Constantin Galeriu”. Și nu pot să nu reproduc acest îndemn: „Cercetați-l pe SD, iconarul mărturisitor. Este nebunul întru Hristos de care are nevoie orice turmă de oameni recenți. Vă scoate din sărite? Și pe mine! Cu atât mai bine, mărturia sa este taman pentru noi, cei adormiți întru autosuficiență. Fiindcă nu cearcănele obosite contează, nici măcar discursul lumesc, înșelător adesea, ci prospețimea privirii de izvor sihastru”. Discipolul Bogdan Vlăduță: „Domnul Sorin a plecat fără glorie. Dar oare nu este acesta destinul creștinului urmând modelul hristic al salvării prin jertfă și al eșecului după eșec țintind răscumpărarea? Nu este acesta felul anonim al suferinței moștenit de la Hristos?”. O evocare filială. Varujan Vosganian povestește cum l-a cunoscut după Piața Universității 1990, „mergea cumpănit, de parcă fiecare pas ar fi fost o alegere”, „pe cât figura îi era de blândă, pe atât cuvintele de tăioase, ca o lamă”. Și mai observă scriitorul o continuitate subtilă a fenomenului de la Darvari cu duhul Rugului Aprins, acea mișcare duhovnicesc culturală unică și cimentată martiric de imediat după război.
Una din fațetele maladiei de profunzime a societății românești, s-a spus de multe ori, în multe feluri, este atrofia gravă a memoriei. Ne ignorăm și ne necunoaștem trecutul. Gestul lui Răzvan Bucuroiu de a ridica această capelă de hârtie întru neuitarea unui artist și propovăduitor unic în cultura și cultul ultimelor decenii merită, de aceea, toate cuvintele de laudă. Vrea să ne țină laolaltă, în ciuda osebirilor. Galeria fotografică prin care se întregește albumul elegant este o completare foarte bine venită.
Sorin Dumitrescu a fost un artist decisiv, după propria lui expresie. Preajma noastră istorică s-a îndepărtat mult de ceea ce visau cei ca el în „anii entuziasmului” de după Revoluție. El ar ști să tălmăcească artistic, liturgic și teologic această îndepărtare. „Iar timpul crește-n urma mea, mă-ntunec” ar proclama iar Poetul. Sau, cum spune trist-premonitor Andrei Pleșu, încă de acum douăzeci de ani: „Cultura teologică e în cel mai bun caz livrescă, viața liturgică e decerebrată, studiul formelor bizantine – pură antropologie. Pe acest fundal, modelul icoanei și tehnica rugăciunii par ele însele «monstruos» anacronice. De aceea, Sorin Dumitrescu e singur. De aceea înțeleg să-i fiu alături prin acest frugal cuvânt de însoțire”.
Christian Crăciun
Sf. Ioan Scărarul 30 martie 2026