Așa îl numește Nietzsche pe Zarathustra, vorbind despre înspăimântătoarea, eterna reîntoarcere a aceluiași[1]. Această spaimă o ghicim, la o lectură atentă, și recitind Memento Mori, ca o ilustrare lirică a simbolului complicat al roții. Romantic, poetul pare a fi voit să creadă în săgeata dreaptă a progresului, specifică secolului său. Civilizațiile sunt din ce în ce mai „evoluate”, dar totul este iluzie, până la urmă biruie deșertul și moartea[2]. Vizionarismul îi deschide însă perspectiva, aidoma contemporanului său filozof, asupra tragicului repetiției. Moment în care săgeata (inclusiv cea interioară, biografică) se frânge pentru amândoi! Eminescu, mare poet al neantului, era limpede un Chakravartî din tradiția hindusă, adică acela care învârte roata[3]. Kalachakra era, în budismul tibetan, în special în tradiția Vajraiāna, roata timpului. Reprezintă universul, ciclurile cosmice, dar și corpul uman, respirația, energiile (ca în complexul arbore sefirotic din Cabala)și, în sfârșit, calea de iluminare. Ca un amănunt, nu lipsit de importanță, trebuie spus că textul i-ar fi fost revelat lui Buda Sakiamuni, cel invocat de Eminescu într-un text de o profunzime inaparentă. „Suntem în centrul «roții cosmice», înțeleptul perfect o mișcă în mod nevăzut, prin simpla lui prezență, fără să participe la mișcarea ei şi fără să se preocupe de executarea vreunei acțiuni […] Prin forța de scrutare, el a ajuns la adevărul imuabil, la cunoașterea Principiului universal unic. El lasă toate ființele [aici în poem, civilizațiile n.m.] să evolueze conform destinelor lor, şi stă în centrul imobil al tuturor destinelor… Semnul exterior al acestei stări interioare este imperturbabilitatea; [ne gândim firește imediat la Glossă n.m.] nu cea a viteazului care se năpustește singur, pentru iubirea de glorie, asupra unei armate pregătite de luptă; ci aceea a spiritului care, superior cerului, pământului şi tuturor ființelor, locuiește într-un corp de care nu depinde, nu face nici un caz de imaginile pe care i le oferă lumea, cunoaște orice prin cunoașterea globală în unitatea sa imobilă”[4]
Despre această teroare a istoriei și chestionările pe care le presupune arhaica viziune a timpului ciclic a scris, cum bine știm, Mircea Eliade. Să subliniem amănuntul că Mitul eternei reîntoarceri ar fi putut fi o introducere la o „filozofie a istoriei” pe care, modest, autorul o considera aici doar la nivel de schiță. Îi avem deci pe Heidegger citindu-l pe Nietzsche în gândul său despre eterna reîntoarcere a aceluiași, pe Mircea Eliade meditând la schimbarea viziunilor asupra timpului, tot sub semnul ciclicității timpului mitic al culturilor arhaice, și pe Eminescu panoramând liric inelul rotitor (Annulus aeternitatis) al civilizațiilor și ducându-le într-un escaton surprinzător, căci nu este o apocalipsă. „Această luare în serios a propriei persoane stă ca semn prevestitor al demenței de mai târziu”, spune obscur Heidegger[5]. Și comentează fragmentul din Știința voioasă: „ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura în singurătatea ta cea mai adâncă și și-ar spune: «Viața asta, așa cum ți-o grăiești acum și cum ai trăit-o până acum, va trebui s-o mai trăiești încă odată și de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere și fiecare plăcere, fiecare gând și fiecare suspin și tot ceea ce este nespus de mic și de mare în viața ta trebuie să se reîntoarcă, totul în aceeași înșiruire – și la fel acest păianjen și această lumină a lunii printre copaci, la fel această clipă și eu însumi. Veșnica clepsidră a existenței se răstoarnă iar și iar – și tu cu ea, fir de praf ivit din praf!» /…/ Dacă te-ar copleși acest gând, te-ar preschimba în tot ceea ce ești și te-ar zdrobi; întrebarea în toate și în orice «mai vrei lucrul acesta încă o dată și încă de nenumărate ori?» ar atârna ca cea mai mare greutate asupra faptelor tale! Sau cât de împăcat ar trebui să fii cu tine însuți și cu viața, pentru a nu mai cere nimic decât această ultimă și eternă confirmare și pecetluire?-”. Eminescu, afirmația nu necesită cine știe ce demonstrație, nu era deloc împăcat nici cu sine însuși, nici cu viața, nici cu Dumnezeu. Neîmpăcare care își găsește în acest poem o panoramică explicație. Aminteam de Glossă (și nu numai, firește) unde „toate-s vechi și nouă toate” și deopotrivă de iluzorii. „Orice adevăr e curb, timpul însuși e un cerc” spune Zarathustra. În căutarea acestui adevăr, pentru a face suportabilă greutatea eternei reveniri, poetul nostru cultivă refugiul în vis, în imaginar. „…timpul ciclic care era, pentru omul arhaic, sursa regenerării devine, în acest caz, terifiant: eterna reîntoarcere se prezintă ca un cerc care se învârte la nesfârșit, fără a se opri vreodată”.[6] Dar, observase Eliade: „Suntem devorați de Timp nu pentru că trăim în Timp ci pentru că credem în realitatea lui și, prin aceasta, uităm sau disprețuim Eternitatea”[7]. Poet al eternității care se ițește tragic prin eterna reîntoarcere, Eminescu interoghează skepsisiul Istoriei pentru a interoga astfel eternitatea. „Gândul eternei reîntoarceri ca cea mai mare greutate este cel mai greu gând/…/Odată cu gândirea eternei reîntoarceri, tragicul ca atare devine caracterul fundamental al ființării. /…/Ce se întâmplă atunci când acest gând este gândit cu adevărat? Nietzsche dă răspunsul prin titlul fragmentului ce începe imediat după prima comunicare a gândului, fragment care constituie adevăratul final al Științei voioase/…/Incipit tragoedia”[8]. Începe poemul prin această situare a subiectului în imaginar: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur/Când a nopții întunerec — înstelatul rege maur —/Lasă norii lui molatici înfoiați în pat ceresc,/Iară luna argintie, ca un palid, dulce soare,/Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/Când în straturi luminoase basmele copile cresc./…/Când posomorâtul basmu – vechea secolilor strajă –/Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă/Poarta naltă de la templul unde secolii se torc –/Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,/Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/Uriașa roată-a vremei înapoi eu o întorc… ”. acesta este Kairosul, momentul deschiderii cerurilor, în care Sensul se arată. Aș observa mai întâi că există o adevărată coreografie, scandare gestuală, marcând momente, etape ale viziunii, exprimate firește prin verbe: le pasc (turma visurilor), urcarea presupus în turnul de veghe, încuiat pentru cei ce nu știu să asculte vocea „posomorâtului basmu”, întoarcerea roții, contemplarea „codrilor de secoli” a „oceanelor de popoare”, oprirea, când și când, a roții. Și sensul se arată, firește, ca o geografie paradisiacă, la capătul acestui traseu gnostic: „Mergi tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri /Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri/Cu dumbrăvi de lauri verde şi cu lunci de chiparos,/Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină./Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,/Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos”. Acest peisaj este cel ce va fi regăsit la apogeul fiecărui eon civilizațional. Între ramurile negre sau aripile negre sau arcurile negre și hainele de lumină sau straturile de lumină ale miturilor care se nasc în acest spațiu, între suspinul cântărilor și chipul frumos al morții se ivește acel contrast care mută poezia eminesciană în teritoriul vizionarismului. Simetria cu strofa finală a poemului este evidentă, și o voi analiza, în alt loc. Avem, pe de o parte, „basmele copile” – sugestia unui tărâm care generează mituri mereu tinere, pe de altă parte „posomorâtul basmu” – bătrânul timp în pragul morții. Căci despre moartea timpului vine vorba în acest spectacol cosmic din Memento Mori. Ce ambiguitate este acest repetitiv când! Care, culmea, nu trimite la un timp anume, ci la Timp însuși. „Când” basmele copile cresc nu este un indice temporal, ci este timpul nedefinibil al eternității. Jocul între spațial și temporal este, de altfel, polaritatea din care se hrănește energia spirituală a poemului. Luxurianța geografică este iremediabil devorată de „cariul” bătrân al timpului. „Viața este doar o specie a morții”[9] avertizează filozoful din Pădurea Neagră interpretându-l pe Nietzsche, și sigur că nouă asta ne rimează perfect cu sunetul de clopot funerar al finalului poemului: „Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător”. Sau, cam din aceeași perioadă, finalul (tot finalul, firește) din Împărat și proletar: „Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,/Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi/Oricât ai drege-n lume atunci te obosește/Eterna alergare.. ş-un gând te-ademenește:/Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi. “.
Ca și în cazul lui Nietzsche, forța care ridică (dar, insidios, este și cauza prăbușirii lor) toate aceste imperii este voința de putere. Exprimată într-una din ideile centrale ale întregii poezii eminesciene: gândul materializat, obiectivat instantaneu: „gând de piatră repezit din arc în arc”, egal pod. Ecuație poetică de o maximă eficiență cognitivă. „Acel rege – o lume-n mâna-i -schimbătoarea lui gândire/ La o lume dă viață, la un secol fericire -…”. „Cel mai greu gând devine îngrozitor, căci el gândește dincolo de ceea ce ne reprezentăm îndeobște prin răsucirea în cerc: el gândește cu totul altceva, gândește gândul într-un alt fel decât cel în care-l gândesc piticii”[10]. Avem deci un fel de „miez” al eonilor civilizaționali, compus din vocație dinamică, edificatoare și liniște paradisiacă, aflată sub semnele femininului și ale plutirii somniace și o „coajă” tare, momentul dezvrăjirii, intruziunea morții, aflată dintotdeauna acolo. „Dreapta e o iluzie. În adevăr, traiectoria este un cerc, asta însemnând că adevărul însuși – ființarea, așa cum curge în adevăr – este curb. Faptul-de-a-se-roti-în-sine specific timpului și, odată cu el, faptul-de-a-se-întoarce-mereu al aceluiași, specific tuturor ființărilor aflate în timp, constituie modul cum este ființarea în întregul ei. Ea este în modul eternei reîntoarceri. În acest fel a dezlegat piticul enigma”[11] Tot de această deschidere a poemului, care are o structură mult mai complexă decât pare la prima lectură, ține și strofa declarativă care începe cu „Una-i lumea-nchipuirii…” Este aici o prăpastie, o despicare ontologică între două tărâmuri existențiale: unul cu o supra-abundență de ființă („flori de aur”, „visuri fericite”), celălalt cu deficit de ființă (stânca seacă). Sunt aici imagini ale durității, prin aceeași tehnică a contrastului față de zbor sau plutire: piatra, fierul. Ni se atrage atenția aproape brutal asupra diferenței și a necesității visului: „las’ să dorm… să nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează”. Visul nu este atât refugiu, cât mod de transgresare a acestei sciziuni. Schimbarea definiției (și de-finirii) realului. Este „dincolo de roată”…dar doar pentru că este chipul însuși al Iluziei. Visul, și nu aparenta „istorie” este exprimarea timpului în Memento Mori. Adică, de fapt, al non-timpului, al ucroniei, ieșirea din circularitatea tragică. Aceasta se întâmplă printr-un fenomen pe care l-aș numi perenizarea imaginii. Visul este instrumentul prin care ea este obținută, imaginea/ imaginile este repetitivă pentru că este un arhetip (arheu spunea Eminescu înainte de Jung)[12]. De aceea este atât de apăsătoare.
Finalitatea metafizică, dacă e să îndrăznim termenul, este totuși una de ordin moral: „N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?”. Profetismul acesta subiacent – pentru profet viitorul este deja trecut, el nu pre-vestește decât pentru o privire superficială, el vede rădăcinile faptelor, simultane cu consecințele lor – dă gravitatea poemului. Profetul (Nietzsche – Zarathustra este unul, fără îndoială) este cel care simte teroarea cercului și o exprimă ca atare. Aceasta este esența profeției. Ea se leagă, la poetul nostru, și de o altă disperare: cea a limitelor spusului, care nu poate umple prăpastia amintită dintre iluzia realului și realitatea iluziei. Scufundarea în vis este și scufundarea într-o tăcere a cuvântului, pentru a ceda locul primordial unui alt tip de limbaj, cel intrinsec al imaginilor. Care curg. De la disperarea zădărniciei (rotirea nesfârșită a ciclurilor, conștientizată la modul tragic, plus victoria gnostică a răului pentru fiecare eon) la liniștirea onirică, urmă(ri)m un traseu care nu este lipsit de semnificație, el ascunde o artă poetică de o profunzime care depășește romantismul de simplă recuzită. Dar asta deschide deja spre o altă treaptă hermeneutică.
Christian Crăciun
Nașterea Domnului 2025
[1] Vezi Friedrich Nietzsche, Știința voioasă. Genealogia moralei. Amurgul idolilor; Humanitas, 1994; traducere Liana Micescu și Simion Dănilă (versurile) și
Martin Heidegger, Despre eterna reîntoarcere a aceluiași: Humanitas, 2014, Trad. Lucian Ion;
[2] „Lumea istorică, societățile și civilizațiile clădite cu greu prin efortul a mii de generații, toate, sunt iluzorii., pentru că, în planul ritmurilor cosmice, lumea istorică durează cât cuprinsul unei clipe..” în Mircea Eliade, Imagini și simboluri, Humanitas, 1994, pp. 83-84, traducere Alexandru Beldescu;
[3] René Guénon, Simbolismul Crucii, Studiu introductiv şi album René Guénon Mircea A. Tămaş, ed. Aion, 2003, p. 87;
[4] Ibidem;
[5] op. cit. p.24;
[6] Henri Duchêne, Tema timpului în opera lui Mircea Eliade, urmată de patru scrisori ale lui Mircea Eliade către autor, Tracus Arte, 2025, p. 112;
[7] Mircea Eliade, Imagini și simboluri, ed.cit. p.112-113;
[8] Martin Heidegger, op. cit. p. 47;
[9] Martin Heidegger, op. cit., p.124;
[10] Martin Heidegger, op.cit. p. 71;
[11] Martin Heidegger, op. cit. p. 67;
[12] „Arhetipurile în general sunt imagini ce reprezintă situații tipice e o mare importanță, vitală și practică, și care s-au repetat de-a lungul istoriei de nenumărate ori”.
C.G. Jung, Zarathustra lui Nietzsche, transcrierea seminarului susținut în anii 1934-1939, editat de James L. Jarrett, trad. Bogdan-Alexandrul Stănescu, ed. Trei 2025, vol. 1, p. 46;
