Nu știu cum de am omis, când am scris cartea despre poezia lui Nichita Stănescu, Anatomia și fiziologia lui A, acest poem absolut edificator pentru tezele mele: Înființare. De fapt… știu. El nu se află în ediția cea mai la îndemână, Ordinea cuvintelor. Este, sigur, în volumul originar, În dulcele stil clasic, și reprodus mai recent în ediția Opera Magna, vol. II, p. 415, îngrijită de Alexandru Condeescu, ca și în seria de Opere, de la FNȘA, ediție îngrijită de Mircea Coloșenco, vol. 1, p. 917. Dar asta este acum de puțină importanță, vă propun o analiză a poemului pe care îl reproduc integral aici: „Se înființează osul regelui./Se înființează locul ochiului./Ninge, Doamne ai tu curajul/cât ești de mare, să calci pe zăpadă?//noi stăm întinși peste ramuri./fără să fim verde, desigur, noi nu am nins./Nici n-am plouat, nu, nici n-am plouat./Nu sunt nori pe cer. Dacă-i vede cineva să ni-i declare.//Tăcerea se duce în natură./Ochiul meu are dinți, el este o gură./Piatra are flacără, ea este o arsură./Nimeni este de față deci nimeni/poate fi de față./Are gură, ninge, are dinți/frige”. Încifrat și edificator! Dar poemul se deschide, se oferă, cum puține altele. Amintesc formula oarecum șocantă a părintelui André Scrima, citându-l pe Gadamer: „Hermeneutica nu are de găsit sensul; ea trebuie să deschidă textul”. Este de cercetat, deci, cum se deschide textul nichitian spre sens. Poemul acesta, o mică bijuterie ignorată, ilustrează perfect cele două teze din cartea amintită: apofatismul acestei poezii de cunoaștere și rolul esențial al imaginilor anatomice în sistemul poetic stănescian. Și mai este un amănunt: poemul, apărut inițial în primăvara lui 1969 în România literară, într-un grupaj intitulat Mult vechii de romantici, dezvăluie multe dintre liniile pe care se va dezvolta poezia lui Nichita în deceniul următor.
Este vorba evident de o geneză. O în-ființare, cum spune titlul. Și ce se înființează mai întâi? Osul regelui. Scheletul tare al supremei nobleți și puteri. Scheletul care este engramă a universului, omul-cosmos. De fapt, întregul poem gravitează în jurul fabuloasei imagini: „Ninge, Doamne ai tu curajul/cât ești de mare, să calci pe zăpadă?”. Acesta este actul creației. Prezența insistentă în toată poezia nichitiană a impersonalului se sau a impersonalei persoane a treia ar merita, desigur, o analiză stilistică aparte. Se-ul de aici are deopotrivă o nuanță imperativă (ca în cunoscuta Lecție despre cub: se ia, se lustruiește, se fărâmă etc.), dar și una a impersonalului. Foarte important din perspectiva radicalei de-subiectivizări pe care a cunoscut-o poezia sa. În ciuda acelui noi din strofa a doua, nu tocmai ușor de explicat, și a lui meu din ultima strofă, „subiectul” acestui poem este altul. Acest început de lume este atât de pur, încât nici măcar Dumnezeu nu poate atinge ne-înființarea pură a zăpezii. Și duhul se poartă deasupra zăpezii, fără să lase urme. Se poate rosti o „teologumenă”: Dumnezeu este cel a cărui prezență nu lasă urme pe zăpadă? Este poemul o creație de nostalgie hiperboreeană, ca și Elegia a opta („la frig cu noi și la gheață”). Am analizat în carte ce înseamnă nordul și frigul, nu mai revin. Observ doar lapidaritatea clasică a enunțului metaforic, cele două versuri ale interogației către Dumnezeu sunt un haiku, dincolo de care se întinde golul. Trebuie să simți acest gol. Dinspre el se face saltul la acel noi.
Greu de spus pe cine ar desemna, noi în această „poziție” ciudată: stăm întinși peste ramuri. Parcă sunt bizarele siluete ale lui Chagall, plutind peste arbori. Dar deîndată se marchează distanța ontologică (golul) dintre noi și cel care ninge sau plouă sau acoperă ramurile cu verde. Evident se scoate în evidență o diferență. Nu este cazul să căutăm o coerență în poem, este „păcatul” care adesea i s-a reproșat lui Nichita Stănescu, această libertate canonică de a ignora unitatea estetică. Sau, poate, coerența este de aflat la un subnivel al înțelesurilor, căci ne aflăm într-o hermeneutică a cunoașterii negative poetice. Cea mai sintetică definiție a apofatismului am găsit-o recent la Mihai-Iulian Dancă: „… apofatismul, ca modalitate de cunoaștere negativă, reprezintă studiul distanței dintre obiect și cunoașterea lui”. E drept că, de la această definiție de un rând, se construiește un tom de 650 de pagini.[1] Deci „noi” nu suntem în stare de nicio „înființare”. Plutim doar pe deasupra lucrurilor. Într-un interval în care nu totul este încă făcut, nu sunt încă nori pe cer, nici, ochi care să-i vadă, abia locul lui este pregătit: „Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază”, se spune în celebra Scrisoare eminesciană. Norii trebuie „declarați”, cuvânt bizar, nelalocul lui parcă în context, ca și cum ai declara la vamă un obiect interzis. Cam acolo, în regatul norilor, se află, de fapt și vămile prin care sufletul trece dincolo. Și cerul perfect senin și zăpada neatinsă trimit la ideea de spațiu virginal. Ceea ce prinde ființă, prinde numai în acest spațiu. Spațiul dintre „obiectul” invocat (ai tu curajul…?), lipsit de determinații (alb, liniște, fără nori) și subiectul improductiv. Spațiul peste care orice trecere va trebui să lase urme.
„Tăcerea se duce în natură”… aici termenul cheie este verbul, neașteptat, neliniștitor. Ca și cum tăcerea s-ar muta, și-ar găsi un refugiu, s-ar îndepărta, s-ar pierde, și-ar găsi un substitut. Atât de vagul, nepoeticul cuvânt natură capătă brusc subtile conotații. Și aici intervine a doua ruptură, poemul „sare” în altă direcție.
Sărim în anatomia bizară a manducației sensului. A digerării sensului. Tradusă prin ochiul cu dinți. Imagine cheie, recurentă în poetica nichitiană. Ochiul cu dinți devoră albul imaculat al zăpezii. Devoră realitatea. E ca un tablou de Brauner. Un suprarealism care transparentizează profunzimea realității. Natura a devenit ultimul refugiu al tăcerii, dar ochiul se hrănește din această tăcere. Dumnezeu care nu poate călca zăpada și ochiul cu dinți sunt axele poeziei. Și, poate, axele poeziei nichitiene în genere. „O, el n-are gură,/el are-un ochi în loc de gură,/și se hrănește cu priviri” (Lupta ochiului cu privirea) sau pleoapa cu dinți: „Pleoapă cu dinți, cu lacrima mânjită” (Râsu’ Plânsu’) sunt semnul acestei ruperi a realului: „…Ea are gură-n călcâie./Ea se hrănește mergând/pe muchia unde materia/se schimbă în gând” (Ideea cu gură). Cum vedem doar din aceste exemple este o insistență obsesională aici. „Sunt devorat” se încheie ultimul poem citat. Scrie părintele André Scrima: „Ca să trăiești, poți mânca cuvânt, nu numai pâine. Materia propusă asimilării, mâncării, manducației este cuvântul sau litera, grámma. Gematria cabalistică își trage denumirea nu de la «geometrie», ci de la grámma, de la literă, de la trasarea cuvântului, care devine literă. Textul «pus înainte» ni se propune, ni se oferă. Cum începem noi să îl mâncăm? Întâi prin ochi. Se spune în românește: «a mânca din ochi»…”[2] Această tăcere a asimilării, a împărtășirii euharistice din cuvânt este o anticipare, o pregătire (sau o regăsire anamnetică?) a albului. Nu ar putea fi o definiție posibilă a poetului drept cel care devoră cuvintele? Cuvintele care sunt lucruri, cum spune filozoful. Deci asimilabile prin ochi. Neînstare să plouă, poetul digeră sensurile-lucruri. Retina omului fantă, ne amintim, era lipită de retina lucrurilor. Iar simbolic și etimologic stomacul este „forja”, athanorul alchimic care dizolvă materia, produce combustia. Piatra are flacără, este arsură, spune poetul. Personajul din basm care devorează pietre din acest fundament psihic subconștient provine. Antropologul Annick de Souzenelle scrie poematic: „A proslăvi divinitatea e hrană/A te ruga e hrană/A iubi e hrană/A trăi din frumusețe e hrană”[3]. Iar Ioana Em. Petrescu are un capitol în cartea[4] ei exact despre Ochiul cu dinți. Autoarea cuplează firesc tema ochiului cu dinți cu cea a foamei, un vers amețitor de abstract spune: „este a fost mâncat de către nu este” (Ziceți) Tocmai prin ochiul cu dinți se petrece această ontofagie.
Prin consecință: „totul nu este decât o nesfârșită/cină cea de taină” (vezi Contemplarea lumii din afara ei). Dar „la cina cea de taină/El nu e de față/fiindcă nu are față”, spune poetul în Axios! Axios! III. Poem din aceeași perioadă de creație cu cel analizat aici, apărut în volumul din 1968 Laus Ptolemaei. Și în acest punct se face articularea cu finalul ermeticului poem deschis acum în fața noastră. Prin enunțul: „Nimeni este de față dacă nimeni poate fi de față”. Evident variantă la cel abia citat mai sus. Nimeni are aici o funcție puternic nominală, este aproape un nume propriu. O perifrază, cum este Iahveh, numele-celui-care-nu-poate-fi-numit. Care este pururea de față, deși nu poate fi de față, fiindcă nu este. De altfel, în amplul poem „pe două voci” Axios, Axios! cele două teme erau deja desfășurate mai logoreic și deci mai explicit decât aici, în concentratul Înființare. Acolo până și aura are dinți, iar „el” „…și-a pus fața/pe toate lucrurile/pe absolut toate lucrurile./Iar cui îi e foame/de lucruri îi este foame”. Iar „mai-marele” (corespondentul lui „nimeni” de aici) „…nu are gură!/Vorbirea lui nu încape în vorbe./O, mai-marele n-a avut nicicând gură.//El a avut în schimb cu sine, adevărul./O, mai marele gustă vorbirea,/are dinți la urechi,/se hrănește cu sunetul cuvintelor./El are dinți la nări,/se hrănește cu mirosul cuvintelor,/dar nu are gură, nu,/nu are gură, nu are gură,/n-are în locul gurii nimic/n-are în locul gurii nimic/nimic, nimic….”. Portretul „mai marelui” din Axios este remarcabil prin modul de a topi în aceeași imagine cele două funcții diametral opuse ale gurii: masticația și vorbirea, cuvântul. Mă întorc, după acest ocol, menit să nuanțeze prin imagini mai amplu desfășurate poetic raportul dintre cuvânt și aproprierea spiritului prin îngurgitarea trupului, la acest apofatic nimeni,[5] care este subiectul genezic al poemului al cărui sens încercăm să-l dibuim. Nimeni se adaugă unei serii de negații insistent, repetitiv desfășurată în cele doar vreo 15 versuri: noi nu am nins, nici, n-am plouat, nu, repetat nici n-am plouat, nu sunt nori…
„Are gură, ninge”. Aici, finalul se construiește sintactic pe lipsa subiectului. Un gol, un blanc în care se odihnește nimeni. Care locuiește în locul ochiului, în ochiul-văzător-cu-dinți, ca o gură. Aceste determinații umplu golul fără să-l facă mai puțin gol. Dacă am avea curajul de intentio lectoris să eliminăm virgula, „are gură” ar deveni nominal, un fel de pseudonim al lui nimeni. Și „are gură” ar putea ninge firesc. Și la fel „are dinți”. Un mecanism sintactic pe care Nichita Stănescu îl va folosi adesea. De o teribilă, tulburătoare eficiență estetică și de cunoaștere. Dacă însă păstrăm virgulele, cum apare grafia în edițiile consultate, se mută accentul, nu neapărat și semnificațiile. Tocmai pentru că nimeni are gură poate ninge, tocmai pentru că are dinți poate frige, ca piatra. Geneza este legată în imaginar de combustii și arderi galactice, proces simetric de altfel cu incendiul final care va mistui universul (ekpyrosis) în filozofia stoică, de exemplu. Poemul care începe cu acea „pregătire a locului” – orbita, încă goală, fără ochi și fără dinți – și cu imaginea de o frumusețe ultimă a zăpezii necălcate nici măcar de Dumnezeu se încheie cu această imagine a pietrei (pământului?) arzânde. Între ele, doar Nimeni.
Metafora corporală și capacitatea fantastică de a lucra cu negația în interiorul limbajului sunt trăsături definitorii ale poeziei gnomice a lui Nichita Stănescu. În acest poem ele sunt exprimate printr-o transparență a limbajului care pare a-și făuri propriile lui legi. Necesitate de situarea în apropierea a ceea ce nu poate fi numit. Care îngheață și arde.
Întâmpinarea Domnului
2026
[1] Mihai-Iulian Dancă, Experiența apofatică a unității în opera lui André Scrima, ed. Ratio et Revelatio, 2024, p. 23;
[2] André Scrima, Ce e cu Evanghelia după Toma? Exerciții hermeneutice, vol. 1., ed. Humanitas, 2025, p. 147;
[3] Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Herald, 2019, p. 247;
[4] Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești. Ed. Viitorul Românesc, 1998, cap. Ochiul cu dinți;
[5] „Nimeni mă omoară prin viclenie, nu prin putere”, urlă Polifem, cu ochiul străpuns de parul încins, în cântul al IX-lea al Odisseii. Căci Ulisse îi spusese că-l cheamă Nimeni, Oûtis…literalmente nu cineva – oû tis. Oûtis émoí g’ ónoma – Nimeni este numele meu. Ca o completare nu lipsită de semnificație, să observăm că Polifem, generos, îi promisese că-l va mânca ultimul. Ne mișcăm într-un cerc foarte precis de semnificații, cum se vede.
