MOMENTUL FILOCALIC AL CULTURII ROMÂNE
Acest material reprezintă, cu minime corecturi, textul unei conferințe ținute on line în cadrul Conferinței naționale „Rezistența Bisericii sub totalitarismul comunist. Sub semnul Rugului Aprins: memorie, identitate, modele”; 14-17 noiembrie 2025, la Universitatea „Ovidius” – Constanța.
Pornesc prezentarea mea de la observația că despre fenomenul Rugul Aprins s-a vorbit mult (nu îndestul) subliniindu-se unicitatea lui. Mărturisesc că nu am cunoștință de grupuri similare din alte țări ortodoxe. Insistam în prezentarea de anul trecut asupra caracterialului de sinteză al Rugului aprins. Între teologie, filozofie și știință, între laicat și cler, între cunoașterea rațională și cea contemplativ-mistică ș.a.m.d. Acum încerc să schițez o abordare din perspectiva opusă: în ce măsură Rugul aprins este un moment esențial al evoluției culturii române în general? Deci mutând accentul de pe unicitate, pe încadrarea într-o evoluție organică. Și aici sunt foarte multe de spus, pentru că istoricii culturii laice sau istoricii laici ai culturii nu au luat deloc în considerare acest moment auroral, socotindu-l de competența strict a abordării religioase, teologice ori măcar filozofice. Adică, așa cum se spune azi, un fenomen de nișă. Aici, ca să înțelegem situarea fenomenului, trebuie să facem un pas înapoi, la începuturile culturii române moderne, din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Care modernizare, urmând mecanisme demult în funcțiune în cultura europeană, s-a făcut prin laicizare, dezvoltarea învățământului și instituțiilor culturale, desprinderea statului de biserică, cultură critică, începând de la Junimea și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Adică atâta vreme cât evoluția noastră a fost organică, firească. Este deci un proces desfășurat prin separare și acumulare masivă. Momentul 1848 a fost unul de introducere rapidă, devălmașă, a legilor, instituțiilor, modelor, mentalităților din statele europene moderne, occidentale, cu precădere Franța. Dar și unul de începere a unor schimbări radicale ale limbii și moravurilor. A urmat imediat momentul Junimii, perspectiva critică, analitică, estetică prin care se introduce filtrul „legii” adaptării formei la fond (teoria formelor fără fond). Acest mod de funcționare, de aculturație, a continuat, sub diferite moduri, și în deceniile următoare, până după 1945. Avem, pe de o parte, tradiționaliști, ruraliști, sămănătoriști, ortodoxiști, pe de alta, moderniști, avangardiști, urbani, laici. Subliniez că denominațiile acestea nu sunt judecăți de valoare, ci pur constatative. Evoluția aceasta schițată firește extrem de superficial s-a încheiat după 1944-1947, când a început un alt fel de „modernizare” (care impune ghilimelele), asupra căreia încă nu s-au scris lucrările de răceală științifică necesară. O „modernizare” falsă, impusă cu forța, care a ajuns să producă transformări antropologice (ireversibile după cât se pare astăzi) catastrofale, a schimbat tipul uman și a rupt cultura română de dialogul sincronic cu cea europeană. Exact în acest moment de cumpănă și inflexiune istorică a apărut Rugul aprins. Și nu este, desigur, o întâmplare în iconomia divină. Momentul acesta scurt la scară istorică vestește, închide un eon istoric și deschide altul. Însăși apariția lui Ioan cel străin (părintele Scrima o sugerează convingător) ține de o pedagogie transcendentă, el vine parcă de nicăieri, lasă o sămânță și dispare în nicăieri, este literalmente o hierofanie, o apariție, un înger in-corporal. Doar cultural vorbind, mai fuseseră încercări de astfel de conciliere între direcții opuse în interbelic, prin anumite publicații sau prin grupuri precum Criterion, dar acolo intra și o dimensiune politică, benefic absentă în cazul grupului de la Antim. Grup atras gravitațional în jurul inimii ardente de pe rug, inima în rugăciune ridicată la minte și mintea coborâtă și coaptă în cuptorul inimii. Cronologia neavând importanță pe acest subiect, aș spune că este un moment pascalian al culturii române, conciliind rațiunile inimii și ale rațiunii pure, credința și știința. Deci, dacă vorbim de sinteză în acest caz, vorbim inclusiv de o sinteză a etapelor precedente ale culturii române. Din păcate a venit marele schimbător de macaze și ne-a mutat (definitiv?) pe altă linie.
Mai trebuie observat că, și iarăși nu este o întâmplare, ci o convergență istorică, faptul că Rugul … activează simultan cu apariția traducerii Filocaliei de către sfântul Părintele Dumitru Stăniloae, recent trecut în rândul sfinților. Așa se explică titlul pe care l-am dat acestor reflecții. Iarăși, traducerea Filocaliei a avut un impact greu de cuantificat, atât asupra vieții religioase de la noi (intrată și în spațiul românesc într-un proces de „modernizare”, de „agiornamento”, odată cu reformele din sec al XIX lea), cât și asupra celei laice, chiar dacă lucrul este mult mai puțin evident și cercetat. Pentru că Filocalia reprezintă nu numai o resursă de meditație ascetică, mistică și morală excepțională, ci și una intelectuală, mai puțin lămurită semenilor care văd în religie doar obscurantism, primitivism și ritualuri bizare. Îndrăznesc să spun că, cine nu are acces la bogăția de gândire a acestei cărți fundamentale a creștinismului și a lumii, nu este pe deplin intelectual. Cum nu ești dacă nu știi de Dante, Shakespeare etc. Ideea asta o sublinia însuși părintele Stăniloae în prefața din 1947, vorbind despre „diferite curente iraționale, pătimașe și unilateral sentimentale” care au afectat viețuirea și gândirea bisericii, și subliniind rolul rațiunii de pildă la sf. Maxim Mărturisitorul. Și mai departe: „Dintr’o mulțime de motive trebuie să ne întregim îndeletnicirile spirituale cu această știință a prefacerii în valori practice a tezaurului credinţii, umplându-ne sufletul cu substanța densă a trăirii religioase precis îndrumate, cum nu este decât cea ortodoxă”. Consună perfect aceste gânduri cu „programul”, să-i spunem pentru un moment astfel, al Rugului aprins, râvnitor să asimileze nu numai rugăciunea isihastă, ci și învățătura Sfinților Părinți referitoare la suflet și buna viețuire. „Se caută adeseori în timpul mai nou «trăirea» religiei. Dar trăirea aceasta nu e canalizată spre o țintă, pentru a duce sufletul după legi precise spre tot mai multă curăție şi dragoste, ci e socotită ca o valoare în sine, chiar dacă nu duce nicăiri, chiar dacă orbecăeşte alăturea cu drumul. În concepția Sf. Părinți trăirea își are o valoare numai întru cât este o înaintare cu rânduială spre ținta desăvârșirii. Trăirea nu poate fi o stare sufletească, pe care să o lăsăm să ne cucerească atunci când se nimerește, sau să o provocăm prin cuvinte frumoase, fără a ne impune nici o obligație în ce privește păstrarea ei statornică şi desvoltarea ei progresivă, spre o țintă clară. Şi Sfinții Părinți au fixat în toate amănuntele legile acestei înaintări pe baza unei temeinice cunoștințe a fiecărei fraze din vieaţa sufletului”. Deci avem un grup de rugăciune și meditație care urmărește o întoarcere la rădăcinile viețuirii creștine, dincolo de pietism, formalism ritualic și rigorism rigid dogmatic. Acest mod de a privi lucrurile este unul cultural, în sens larg, nu doar teologico-religios. Reîntoarcerea la sursele patristice oferea nu numai o revigorare a creștinismului românesc, ci și o șansă a gândirii românești în genere. Aș face o trimitere la un fenomen bine cunoscut din cultura europeană, mai precis ceea ce s-a numit turnura teologică a fenomenologiei franceze, cu reprezentanți ca: Jean-Luc Marion, Emmanuel Lévinas, Michel Henry, Jean-Yves Lacoste, Jean-Louis Chrétien, Rémi Brague ș.a., „cea mai importantă gândire filosofică contemporană privitoare la creștinism și religie”, cum spunea părintele Ioan I. Ică jr. Invoc acest curent pentru că propun ipoteza că, dacă nu ar fi căzut asupra gâturilor noastre ghilotina istoriei, retezându-ne capetele gânditoare, Rugul aprins ar fi creat premisele unui asemenea curent în spațiul ortodox. Părtașii lui aveau toate însușirile pentru asta: cultură temeinică, deschidere dialogală maximă, diversitate și excelență profesională, trăire profundă a duhului rugăciunii prin duhovnicii excepționali care formau coloana vertebrală a acestui grup de rugăciune și meditație. Din păcate, drumul acesta s-a pustiit de uraganul istoriei…
Dacă am conectat ideatica acestei mișcări cu rădăcinile ei, trebuie să invocăm și neașteptate roade mai târzii, imprevizibilele urmări peste timp. Dacă nu directe (deși eu le cred nemediate), măcar în duh. Mă refer, de exemplu, la mișcarea din artele plastice numită a grupului Prolog. Un grup care a înnoit pictura noastră, scoțând-o din provincialismul realismului superficial: Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Cristian Paraschiv, Mihai Sârbulescu și Ion Grigorescu. O artă de avangardă, în sensul comun, nu în cel strict istoric al termenului, o artă care a înnoit formele plastice prin întoarcerea la izvoarele spirituale arhaice ale unui simbolism originar. În luna decembrie se împlinesc 40 de ani de la celebra expoziție Floarea de măr, care a însemnat actul de naștere al grupului. Mulți artiști au mai expus în spiritul acestuia: Sorin Dumitrescu, Afane Teodoreanu, Dan Mohanu, Ion Nicodim, Andrei Rosetti, Horia Bernea. Și mulți alți artiști (recent scriam chiar aici în revistă despre Silvia Radu, care evoca într-o carte dialog, plină de pietate Rugul aprins) Chiar după 1990, prin galeria și editura Anastasia a lui Sorin Dumitrescu, mai recent prin Galeria Romană, drumul deschis de Sandu Tudor și de întâlnirile sub oblăduirea mitropolitului Tit Simedrea continuă surprinzător dar tainic revelator pentru cine știe să citească această ieșire la lumină, când și când și unde, a unor izvoare ascunse. În textele teoretice ale lui Paul Gherasim, Sorin Dumitrescu, Ovidiu Paștina și ale celorlalți duhul Rugului este foarte prezent. Paul Gherasim avea chiar ideea unei, cum să-i spun, înduhovniciri a lumii noastre în genere, dincolo de experiențele pur artistice. Adică exact proiectul Antim-ului. O re-sacralizare a lumii.
Dar… Deși în reuniunile Rugului aprins s-au citit și texte literare, deși din el a făcut parte un excepțional poet și martir ca Vasile Voiculescu, în literatura de după 1950 nu există nimic similar unui fenomen precum grupul Prolog, adică o mișcare spiritual – estetică. Dimpotrivă, orientarea religioasă a unor poeți de prim plan ca Ioan Alexandru sau Daniel Turcea i-a îndepărtat mai vehement sau mai discret din grațiile criticii literare, de altfel complet incompetente în domeniul teologic. Literatura de după 1960 a defilat sub zodia exclusivă și excluzivă a autonomiei esteticului. Care s-a transformat într-o autarhie a esteticului, excluzând alte mize: etică, religioasă, socială, istorică, filozofică, chiar politică, mize care ar altera „puritatea” discursului estetic. Ce ciudată divergență între artele plastice și literatură! Explicațiile rămân să fie căutate prin cercetări mai îndelungate și mai binevoitoare. Am pornit așadar, în bun îndemn caragialian, de la 1848 și am ajuns în zilele noastre. Dacă am înțeles că duhul Rugului aprins se încadrează perfect și luminează benefic ambii versanți ai muntelui, atunci nu am făcut urcușul degeaba…
Christian Crăciun
2.XI.2025
