Femeia de piatră

            SILVIA RADU

Am ales să scriu despre această carte[1] pentru că ea face parte dintre acelea care rămân îndeobște nesemnalizate în presa noastră culturală. Cultura noastră mireană nu acordă nicio atenție cultului (sau se raportează la el exclusiv critic-ideologic), după cum cultul ignoră cel mai adesea cultura, eșuând în kitsch estetic și chiar dogmatic. De aceea, lucrări precum aceasta cad îndeobște, din păcate, între valuri. Rareori apar în revistele culturale prezentări ale cărții cu tematică religioasă. Aș da doar exemplul fenomenului Rugul aprins, foarte bine reprezentat bibliografic în ultimele decenii, pentru că este amintit adesea de către partenerii dialogului din aceste pagini, și care este încă neasimilat de istoria culturală „oficioasă”, deși este unic și extrem de interesant. Răzvan Bucuroiu este o personalitate cunoscută a presei noastre creștine de după 1990, constructor de vocație, neobosit în a aduce în fața cititorilor sau privitorilor de la televiziune personalități, teme, monumente, modele de viețuire ale creștinismului românesc.

. Cu ardoare, spirit riguros, fără paseisme de recuzită și cu acuitatea raportării la problemele prezentului, situând permanent ortodoxia într-o modernitate esențială, domnia sa face parte dintr-o pleiadă de scriitori care au pornit simultan după 1990 o încercare de, i-aș spune, educație evanghelică (care e altceva decât evanghelizare), dar și una de deschidere a unor noi căi de dialog între Biserică și societate, adecvate lumii secolului XXI. Ne prezintă acum, la editura pe care o păstorește cu hărnicie, un dialog cu plasticiana Silvia Radu, unul din artiștii români de frunte ai celei de-a doua jumătăți de veac XX, care ne-a părăsit, la vârsta de 90 de ani, în vara acestui an. Nu am cunoscut-o pe artistă, de aceea am, cum să spun, o simplitate de a-i percepe portretul uman exclusiv din această carte și din interpretările știute ale artei sale. Și personajul din pagini este, să o spunem de la început, fascinant: o femeie aprigă, cu păreri și enunțuri tranșante, incomode de multe ori, în contra modelor de gândire, trăind experiența religioasă la un mod simplu (eu sunt o țărancă, repetă spre amuzamentul și contrarietatea lui Dan Hăulică) și de o intensitate exemplară. Despre această intensitate este vorba în carte, și mai deloc despre teorii artistice sofisticate. Arta care nu provine din duh, nu este artă sugerează sculptorița. Într-un vechi articol de prin anii 2000 prietenul și admiratorul său, Dan Hăulică, îl cita pe Elie Cretanul: „acela care pune grandoare în coborâșurile sufletului și umilință în înălțările lui“. Este exact impasul spiritual al artistului (o spune și autoarea), orgolios demiurgic prin chiar natura lui și care trebuie să știe „să pună umilință” în această grandoare de creator, dacă se vrea artist creștin. Să știe „să asculte” șoapta inaudibilă a Duhului. Nu de recuzita simbolică (îngeri, scene biblice etc.) ține în primul rând creștinismul unui plastician ori chiar scriitor, ci de asumarea autentică a amintitei polarități. Povestea vieții Silviei Radu derulată aici este o ilustrare a acestui traseu existențial-artistic. De la exuberanța lipsită de griji și impasuri a tinereții la descoperirea bisericii. Portretul soțului său, sculptorul Vasile Gorduz, apare pregnant din evocări sub același impact al trăirii religioase. Atmosfera din timpul facultății, sub îndrumarea părintească a profesorului Ion Lucian Murnu, colegii și prietenii de generație, imaginile din „enclava” boemei artistice de la Vamă, descoperirea Bisericii („După întâlnirea cu Părintele, noi ne-am schimbat dintr-o dată. Din doi oameni neașezați, am devenit doi oameni normali. Pentru că asta înseamnă de fapt normalitatea: să fii în Biserică. Românul ortodox trebuie să fie în biserică”), expozițiile și raporturile complicate cu rigorile ideologice ale  regimului, povestea bisericii din Vamă și a celei din satul natal sunt evocate cu firească nostalgie și ochi autocritic. Perspective deloc comune asupra istoriei noastre mai vechi sau mai noi se reiau în pagini cu o franchețe rareori întâlnită la intelectualii care își ascund gândul adevărat sub tot felul de horbote „demonstrative”. Ca orice creștin, Silvia Radu este lapidară și în vorbire,  reduce enunțul la afirmația sau negația ferme dar blânde. Blânde, dar ferme. Sunt câteva „controverse” cu intervievatorul pe subiecte fierbinți care dau sarea și piperul libertății în prezentarea unor realități istorice delicate. Și sunt câteva portrete memorabile: Vasile Gorduz, Dan Hăulică, părintele Sofian Boghiu, „bătrânul cel frumos și blând” de la Mănăstirea Antim, Sorin Dumitrescu, Zoe-Dumitrescu Bușulenga (Maica Benedicta), Justinian etc.

Îngerii colorați  ai sculptoriței sunt prezențe, au ceea ce aș numi o identitate de comunicare, o familiaritate pe care nu o poate surprinde decât cel care a avut o îndelungată adăstare sfielnică în taina lor. Culoarea îi aduce aici și acum. Spune în alt articol Dan Hăulică (impresionantă relatarea din carte despre ultimul său an petrecut în spital), vorbind despre grădina cu îngeri a artistei: „O franchețe vitează, un dispreț total față de comode alibiuri, Silvia Radu își onorează fidel făgăduințele, chiar când se știe în pierdere, până la uitare de sine. Nu se voiește niciodată abilă, izbânda la care aspiră nu trece prin vreo astuție convenită: e, într-un fel, dincoace sau dincolo de măsurile cu efect sigur, de tot ce ar însemna instalare avantajoasă într-o cursă a performanțelor. Orice suplă transgresiune de la un gen la altul își are aici acoperire, nu ca recurs la vreun veleitarism demonstrativ, ci ca un fel de a rămâne într-un imprevizibil adecvat sinelui spontan și loial al artistei”. Iar moderatorul acestui dialog completează peste timp: „O astfel de luminoasă mărturie a eliberării materiei de absența formei perceptibile și convertirea acesteia la metamorfoza iconică ne arată energica, harnica și inspirata artistă, profund creștină, Silvia Radu”. Familiaritatea vicinală a făpturilor ei cerești din această fervoare provine. „…eu sunt legată de piatră” spune, speculând trecerea de la Piatra Neamț la Pătroaia și la piatra din capul unghiului.

Cartea aceasta vine să o readucă în actualitate nu numai pe una dintre cele mai puternice și mai originale artiste plastice din ultimele decenii, ci și, implicit, o problemă mai gingașă a istoriei noastre culturale. În artele plastice, prin mulți artiști izolați, printre care și Silvia Radu, dar și printr-o puternică mișcare estetică și reflexivă care a fost grupul Prolog,  apoi o anume „direcție” impusă de Sorin Dumitrescu prin programul expozițional de la Catacomba, arta să-i spun cu temei spiritual sau creștin asumat a fost și parte a combaterii ideologiei oficiale, dar și expresie a inovației artistice, a unei modernități autentice și profunde, distanțată deopotrivă de imitația fadă, epigonism defazat, a unor curente străine dar și de un „realism” vag academizant și steril. Literatura noastră, prin comparație, nu a cunoscut un asemenea fenomen,  puținii poeți care au încercat tematica religioasă fiind fără cruțare marginalizați. Îmi amintesc mereu un critic literar care spunea răspicat la un târg de carte: nu există literatură religioasă. Poate că nu este inutil acest mic ocol pentru a înțelege situarea  Silviei Radu în spațiul cultural românesc. Ea cultivă o artă fundamental cathartică și infuzând bucurie imnică. Să-i dau cuvântul de încheiere: „Îngerul, Lumină secundară, reflex slujitor, vestitor… Îngerii reflectă Lumina, Omul devine Lumină!…« Voi sunteți Lumina lumii!» – a spus Hristos… Dumnezeu îl trage pe om din abisul căderii. Mântuirea înseamnă vindecare: «Credința ta te-a mântuit», a spus Hristos […] Să ieșim din catacombele sufletelor noastre, eliberându-ne de lanțurile păcatelor, respirând cu nesaț aerul curat și aspru al curățirii noastre, al iertării noastre de către Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. TOTUL ARE UN ROST”.

Christian Crăciun

[1] Silvia Radu, Când arta se suie pe cruce. Dialoguri cu Răzvan Bucuroiu. Scrisori. Amintiri; ed. Lumea Credinței, 2024;