EMINESCU PRIN OCHII UNUI BĂTRÂN RABIN

MEMENTO MORI – poem oniric

Nu există amintire a morții. Numai a muririi. Sau a „muritudinii”, cu un cuvânt inventat de ceva vreme, care nu apare încă în dicționare, dar ar trebui să fie. De aceea moartea este prin excelență a viitorului, singura certitudine de altfel a viitorului. Acum câțiva ani, în cartea despre Nichita Stănescu[a], analizam poemul Necuvintele („eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți”) sub titlul Nichita Stănescu prin ochii unui bătrân rabin. „Ochii” erau ai lui Martin Buber, cel din Eu și Tu. Vă propun aici câteva sugestii de interpretare a poemului eminescian axial Memento Mori folosind deslușirile altui rabin: Jacob Taubes din cartea sa Escatologia occidentală[b].

Înțelegerea Panoramei te obligă la aprofundarea unor concepte „grele”: timp, istorie, moarte, imagine, escaton etc. Dar a te pierde în ele înseamnă a te rătăci de la înțelesul poemului. Pentru că, în lumina propoziției de mai sus, în ciuda aparențelor, poemul acesta exemplar este despre viitor, nu despre trecut. La lectura literală, textul este relativ simplu: o panoramare (cf. unuia dintre titluri) a istoriei, a civilizațiilor succesive, urmărind spectacolul înălțării și prăbușirii lor, ca lecție a deșertăciunii și finitudinii. Numai că, la un nivel mai adânc al interpretării, sunt câteva nedumeriri care contrazic această viziune „ilustrativă”, prea plată și didactică asupra poemului, în primul rând omisiuni și dezechilibre: creștinismul nu apare, la fel Evul mediu, Dacia este evident supra-valorizată etc. Înseamnă imediat că „istoria” din poem are o altă funcționalitate, deloc demonstrativă, expozitivă. Ce înțeles capătă, deci, poetic vorbind, istoria? Eminescu a construit o estetică a timpului. Adică un mod de a simți timpul. Să simți cum îmbătrânește timpul, să-i vezi cadavrul lungindu-se, căci i-au dispărut mușchii și ligamentele faptelor istorice, „să auzi cum iarba crește” (care corespunde la o lectură atentă cu „mai suna-vei, dulce corn…”) înseamnă să construiești un altfel de prezent, prelungit la infinit, în care timpul este înghițit de timp, moartea a murit. Citez din filozoful vienez Jacob Taubes (rabin și profesor de istoria religiilor): „…ce transformă un eveniment în istorie? Ce este istoria însăși? Etalonul și poziția corectă se dobândesc numai atunci când întrebarea privitoare la esența istoriei este pusă din perspectiva escatonului. Căci în escaton istoria își depășește limitele, devenindu-și deodată vizibilă”. Dar nu este aceasta exact perspectiva în care se așază Eminescu urcând la roata de toarcere a „secolilor”? A face vizibilă istoria din perspectiva absolută a sfârșitului ei este tema marelui nostru poem oniric și escatologic. Și ne mai atrage atenția în enunțul de mai sus un reflexiv: devenindu-și deodată vizibilă. Poezia, cum se va vedea adâncind analiza, este tocmai unul dintre modurile privilegiate (oare singurul?) în care „istoria își devine sieși vizibilă”: „Și icoanele-s în luptă – eu privesc și tot privesc”. Atât și simplu: privesc. Tocmai prin spectacolul halucinator al imaginilor care par, până la urmă, singura substanță, evanescentă, dar cea mai durabilă, a istoriei se insinuează stranietatea acestui poem. Este un ton hegelian în reflexivul acesta, „devenindu-și”, dar care ne ajută să înțelegem din ce perspectivă estetică (în sensul originar al cuvântului) privește poetul peregrinarea „oceanelor de popoare”. Estetica eminesciană este una de percepere a naturii ca „vis al morții eterne”. Avem în față o istorie „vizionată”, nu gândită, cuvânt dedus nu de la vedere, ci de la viziune. Poezia eminesciană pornește de la presupoziția romantică, „orfică”[c], a existenței a două lumi: „lumea cea aievea” și „lumea gândită” spunea poetul: „Atunci lumea cea  gândită pentru noi avea ființă,/Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință”. Mai departe afirmă înțeleptul vienez: „Sensul timpului, ca și sensul vieții, au la bază univocitatea și ireversibilitatea”, lucru bine știut, dar care trebuie înțeles în strânsă legătură cu un alt enunț, imediat următor, care subliniază: „…legătura dintre ordinea timpului și ordinea escatologică a lumii”. Această legătură este cheia de boltă a poemului Memento Mori. Poemul începe cu o situare privilegiată într-un spațiu privilegiat, într-un ombilicus mundi, de fapt roata aceasta de tors timp este una „cu arc”, ea este întoarsă spre momentul zero, apoi „i se dă drumul” pentru ca ea să desfășoare înaintea ochiului vizionar al poetului panorama civilizațiilor. Cu speranța că la sfârșit din această desfășurare va rezulta un sens. „Întrebări nedezlegate”!

Mai extrag două observații ale lui Taubes din minunata sa lucrare: a. „Drumul istoriei se desfășoară în timp” și b. „Timpul este viața interiorității”. Dacă prima frază poate părea oarecum o banalitate (deși nu este deloc astfel, la o hermeneutică profundă), legată de a doua, care nu mai este o evidență, dimpotrivă, dă serios de gândit. Interioritatea de aici ne poate trimite la bergson-ianism, la durata subiectivă, dar pentru analiza mea ea înseamnă în primul rând desfășurarea copleșitoare a covorului de imagini din poem. Înseamnă faptul că „istoria” nu este altceva decât tranzitivitatea ei în imagini. Istoria din acest poem presupune și impune un limbaj special, al imaginilor, nu e legată nicicum de evenimente, ci de metafore și ritmuri. Și ritmurile, fie de o lentoare hipnotică a plutirii nocturne care predomină în poem, „somnia” de care era fascinat Negoițescu, fie cele, dimpotrivă, de prăvălire cataclismică ale succesiunii civilizațiilor, tot din această interioritate provin. „…sensul timpului, ca și sensul vieții, au la bază univocitatea și ireversibilitatea. Sensul univocității rezidă în direcție. Direcția este orientată întotdeauna către o finalitate, altfel ar fi dezorientată. Dar această finalitate, acest scop este, în esență, escaton. Rezultă astfel legătura dintre ordinea timpului și ordinea escatologică a lumii”.  Aceste fraze subîntind parcă perfect problematica estetică din Memento Mori. Poetul visător și vizionar descoperă tocmai implacabilitatea acestei ordini escatologice a lumii. Este sensul „spectacolului”. Sigur, „căci și timpul începe să existe abia în istorie”. Fastuosul început al poemului, apăsând pe dimensiunea grandiosului și a sublimului, dar contracarând imediat cu una a subiectivității insistent marcate, vrea să evidențieze tocmai miza a ceea ce va urma. Panoramarea Istoriei are o finalitate clar escatologică, de abolire a timpului, într-un mod poetic, adică prin și întru imagine. Nu o cauzalitate mecanicistă ori transcendentă a prăbușirii civilizațiilor caută poetul în ritmul nașterii și prăbușirii eonilor istorici, ci un substrat, aș spune, de dincoace de timp, al acestui dinamism, și el ține de misterul existenței și funcționalității imaginarului. Este un proces recurent în fiecare ciclu civilizațional: de epuizare, falsificare, de-semantizare a simbolurilor (citirea semnului întors) care trebuie analizat aparte pentru a înțelege de ce se prăbușesc civilizațiile. Existența imaginarului, iată, de fapt uimirea poetică din care se naște aventura acestui vast poem, uimire care pare blocată în fața morții. Moarte vs. imagine pare a fi polaritatea care pune în mișcare roata poeziei.

„Saltul originar (Ur-sprung) al timpului și istoriei este eternitatea” spune  Taubes. Iar eternitatea nu are figură, în sens semiotic. Ea este o gaură neagră. În care se resoarbe Totul.  Eternitatea, în sensul ieșirii din curgerea timpului, este obsesia eminesciană. „Timpul apare când eternitatea originii s-a pierdut, iar ordinea lumii a căzut în puterea morții. Chipul morții este semnul lumii. Timpul este prințul morții, așa cum eternitatea este prințul vieții. Îmbinarea și dezbinarea morții și a vieții se împlinesc în istorie. Ca să învingă timpul, eternitatea trebuie să apară în locul temporal al istoriei. Istoria este locul în care se intersectează substanța timpului și substanța eternității, moartea și viața”.  Nu sună paragraful acesta ca un comentariu extrem de  aplicat la poemul eminescian? Mai ales penultima frază, pentru că despre ce altceva este vorba în poem decât despre felul cum eternitatea încearcă să învingă timpul, insinuându-se în istorie? Ca istorie. Istoria este „captarea semnului pe care ni-l face eternitatea”. „Triumful eternității se împlinește pe scena istoriei. Iar dacă la sfârșitul istoriei timpul, prințul morții, este supus, atunci începe timpul final. Timpul final este sfârșitul timpului. Sfârșitul este de-săvârșirea, împlinirea, căci ordinea timpului a fost depășită.” Și cum se sfârșește timpul la Eminescu? În visul-poezie. El este de-săvârșirea. „În ordinea eternității, existența ca timp este anulată. Eternitatea este desăvârșire și pune capăt infinității fără de sfârșit a timpului. Infinitatea  fără de sfârșit  caracterizează evenimentul indiferent, care nu cheamă la nicio decizie. Istoria se desparte de acest eveniment indiferent, întrucât ea cere o decizie asupra adevărului”. Iar adevărul este în vinul tare al poeziei sorbite cu foc.

            Dacă Memento Mori este un poem despre sfârșit de ce nu am începe analiza chiar cu ultima strofă, care ne oferă o cheie? „Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate./Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris./La nimic reduce moartea cifra morții cea obscură – /În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură./Căci gândirile-s fantomă, când viața este vis”. Avem aici concluzia,  ca și  cum panorama ar fi fost o lungă demonstrație și acum se trage linia: „de aceea”. Sfârșitul timpului este resorbția în poezie. Citim una dintre cele mai puternice valorificări ale forței poeziei din estetica romantică. Poezia direct opusă escatonului. Câtă vreme moartea este reducerea la zero a unei taine („cifra obscură a vieții”), poezia devine, în această strofă gnomică, absolutul, prin sinonimia ei cu visul. Poem oniric, Panorama deșertăciunilor iese din cumintea înțelegere rațională a lumii ca istorie evenimențială, desfășurare în timp, („a gândirilor măsură”) pentru că aceasta devine ea însăși fantasmatică („gândiri fantome”). Doar în vis se pot percepe „semnele eternității” de care vorbea Taubes, prin vis ele intră în timpul nostru. Mai mult, toată istoria a încăput în nemarginile acestui vis, căci poemul este sugestiv simetric: începe cu intrarea în spațiul visului pentru a înțelege sensul istoriei/timpului („turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”) și sfârșește cu aceeași intrare extinctivă în ordinea reveriei, dar pornind de aici, din lume, ca o părăsire definitivă a istoriei. Relația de tensiune este reciprocă și definește ambii poli prin această dizolvare în visul poetic. Vizionarul se prezintă inițial ca păstor al turmei onirice de aur (trimiterea la filozofia celor patru vârste este evidentă) și apoi ca preot (intrarea în templul timpului) ceea ce tot păstor înseamnă, aici păstor al timpului, al epocilor istorice, dar și țesător, arachne a timpului. Tema străveche și îndelung analizată a vieții ca vis capătă aici o răsucire în Maelstrom, fraza de început a poemului are sensul unui abandon și al unei victorii gnostice în căutarea morbului care distruge universul. Un uriaș poem taumaturgic, visând la biruința asupra morții. Prin edificarea singurului Imperiu trans-istoric: al poeziei.

„Dar pentru că în cosmos domnesc ordinea și legea, pentru că în cosmos  destinul este puterea supremă, tocmai de aceea – conchide literatura apocaliptică într-o colosală răsturnare – cosmosul este abundența răului. Lumea este o totalitate care se delimitează de divinitate, o autonomie față de Dumnezeu. De aceea lumea are  propriul ei spirit, zeul ei propriu. Cum lumea nu își poartă în sine potența, ci este determinată de polul opus, Dumnezeu este ținut și el în tensiune de aici, din lume. Relația de tensiune este reciprocă și definește ambii poli. Lumea este contra-divinul, iar Dumnezeu este contra-lumescul”. Avem, firește, o substanțială parte gnostică în meditația eminesciană asupra răului: „Răul şi iarăși răul  – că vremea se măsoară/ După a răutății pășire. Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,/Invidios – avară, de sânge însetată/E omenirea ‘ntreagă-o rasă blăstămată” (Andrei Mureşanu, 1871). „Răul este mai degrabă esența lumii, o potență cosmică. Prin urmare, dacă la sfârșit esența lumii va dispărea, odată cu ea o să dispară și răul ca pornire umană”. Apusul de zeitate și-asfințirea de idei, cum spune Eminescu, provin simultan din această sciziune originară între Dumnezeu și lume, pe care numai imaginea (anume imaginea-simbol) o poate acoperi fulgerător. Imaginea este însuși spațiul intermediar, de legătură, în creator și creație. Contemporanul lui Eminescu, Mallarmé, îi scria lui  Verlaine această lămuritoare frază: „L’explication orphique de la Terre, qui est le seul devoir du poète et le jeu littéraire par excelence”. Este similar cu ceea ce încearcă Eminescu în schița sa de epopee gnostică: o explicație de tip orfic a istoriei, a felului în care timpul ne apare ca istorie imaginară. Nu doar episodul „Orfeu” din poem intră în discuție, ci toate, deși el este sinecdotic la nivelul întregului: gestul paradigmatic al semizeului de a-și abandona harfa în care se concentrează întreg universul ca muzică anticipează abandonul final al poetului însuși. „Orfismul înseamnă toate formele pe care le capătă în poezie prezentarea cercetării gnostice, tema căutării absolutului[d]” ne spune o cercetătoare a fenomenului. Ieșirea din istorie înseamnă ieșirea din imperiul răului. Adică al morții. George Munteanu analiza Luceafărul ca un mit al cunoașterii. Dar marele poem al cunoașterii, în opera eminesciană este acesta. Poem al aventurii spirituale pentru a atinge skepsisul lumii. Perceput ca libertate absolută a imaginilor de tip oniric, singurele  în care poate fi încapsulat timpul. Căci: „Cosmosul este pentru gnoză o lume golită de sens, iar ordinea lui, o ordine golită de sens”.

Nu avem, deci, în Dioramă o cronică istorică a nașterii, înfloririi și prăbușirii civilizațiilor. Ci o încercare de a ajunge la substratul însuși al acestui proces. „În apocaliptică, istoria nu este relatată ca o cronică, ci se încearcă, din trecut și prezent, să se afle viitorul (aceasta este gnoza n.m.). Dar viitorul nu este numai înfățișat pe larg, ci se pune întrebarea decisivă: când va veni sfârșitul? Întrebarea originară a apocalipticii este: când?”. Poetul nostru vizionar are grozava intuiție lirică și existențială că, ieșind din timp, însuși acest când își pierde sensul. „Cronologia escatologică presupune că timpul în care se petrec toate nu este o simplă succesiune, ci o înaintare către un sfârșit”. Problema este că, odată pornită, roata istoriei nu se mai poate opri în interiorul istoriei, ci numai în afara ei, ciclul pare a se repeta la nesfârșit. A îngădui „intrarea în veșnicul repaos” desemnează tocmai dorul sfâșietor de a ieși din această repetiție (infinită?) a sfârșiturilor. „Toți autorii de apocalipse au aceeași caracteristică: sunt siguri că vor trăi sfârșitul. […] În apocalipse nu «acționează» nimeni, aici totul «se întâmplă»”. Eminescu „mută” aceste pseudo-evenimente care constituie „istoria” în imaginarul poetic, nu poetizându-le, ci arătând  magnific că ele acolo se petrec. Ca un vis al morții eterne. Este o răsturnare  radicală a perspectivei care te îngândurează la lectura poemului. Sunt, sigur, surse indiene sau mistice ale unei asemenea situări extranee. Ele pot fi interesante, dar nu m-a preocupat aici decât interiorul unei gândiri poetice, un incendiu lăuntric romantic în care  se mistuie timpul ca istorie. A gândi vizionar-escatologic este, probabil, izbânda eminesciană supremă.

Christian Crăciun

17 octombrie 2025

.

[a] Anatomia și fiziologia lui A. ed. Eikon, 2024;

[b] Jacob Taubes, Escatologia occidentală, ed. Tact, 2007;

[c] În sensul dat de Hermine B. Riffaterre, L‘Orphisme dans la poésie romantique. Thèmes et style surnaturalistes, Editions A.-G. Nizet, Paris, 1970;

[d] Hermine B. Riffaterre, op. cit. p.14;