„LINIȘTEA ADÂNCĂ A FIINȚEI”

În cap. 19 din 3 Regi, profetul Ilie este îndemnat să iasă în munte „înaintea feței Domnului”. Dar vocea îi atrage atenția că va fi întâi o vijelie năprasnică în care se vor despica stâncile și munții,  apoi un cutremur, apoi un foc. Dar Domnul nu va fi în niciuna dintre aceste stihii pustiitoare. Abia la urmă va veni o adiere de vânt, o boare, un suspin, ca o ultimă expirație (o tăcere subtilă traduce Biblia franceză) „și acolo va fi Domnul”. Este, probabil, unul dintre cele mai sugestive pasaje Scripturale despre prezența lui Dumnezeu ca delicatețe aproape insesizabilă, aromă, briză mângâietoare. Și – neașteptat – avem aici și o definiție posibilă a poezie

Care originează în această liniște divină. Poezia Anei Săcrieru îmi evocă acest tip de  tăcere. Acest al treilea volum al său[1] (după Trilogia timpului, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor și  Fecioara și Sufletul) accentuează tema iubirii ca des-pătimire. Citim aici o poezie care transfigurează intimul spre o percepție a absolutului, pământul din cer, ca în acest Autportret: „Iubirea e toarta cu care atârn de cer/și este izvor însetat să nu pier/e viul din tot și din ea mă-nfirip/ca într-o naștere în noul meu chip”. Sunt două antinomii fundamentale, metafore recurente, care marchează tensiunea senină a acestei poezii: greutatea lutului, pământului vs. zborul liber al duhului, respectiv mișcarea verticală permanentă, în dublu sens, între Sus și Jos a gândului poetic. „Îmi sunt mie însămi pământul ce-l calc/și albul văzduh peste mintea lumină,/nu las pietre în fire, duhuri deasupra,/ci spăl cu-al meu plâns, făptura de tină.” Avem în această strofă rezumativă și cea de-a treia dimensiune: purificarea, plânsul ca înălțare și înduhovnicire a glodului. Avem de-a face cu o adevărată imnografie a frumuseții, cuvânt repetat cu insistența lirismului feminin autentic. „Îmi sunt cuvintele ziduri de sânge” spune, ziduri în interiorul cărora (civitas dei) este apărat „Adevărul viu”. Am schițat, cât am putut de repede, geografia acestui spațiu poetic, punctele de orientare. Se vede, la o lectură atentă, că nu este vorba de o poezie de spectacol metaforic, ci de una de interiorizare a simbolurilor. Accentul cade aici pe interiorizare, căci simbolurile sunt din magma (lutul) din care totul se plămădește: cerul, lacrima, lumina, tăcere, cuvânt, faptă, apă, piatră, luna, mama (de cuvinte! „Iubirea mea e mamă de cuvinte,/le naște numai ea, le crește,/un pântec e nepământeana mea iubire/și frumusețe naște-n veșnicie.”), izvor, noapte, mister șamd. Cum se vede, un inventar simbolic clasic-romantic.

„Frumusețea cuvânt cere-nchinarea verbului/și nu ascultă decât de Logosul desăvârșit,/tăcerea îi este mai prielnică decât rostirea,/fiindu-i pântec de-adevăr nemărginit./Frumusețea firii se-mbracă în șoapte/și numai iubirea îi este lumină,/n-aude cuvântul, doar simte făptura/și-și face din dor jilț pe pământ./Frumusețea faptei e jertfă de sânge/prea puțin înțeleasă în lumea de lut,/se supune cuvântului, dacă știe s-asculte/și curgerea-și ia din firea pământ”. Am citat în întregime poemul Întreagă frumusețe pentru a remarca această treime a frumuseții: cuvânt, fire, faptă, împletite, trăgându-și seva, înțelesurile una din alta. Aceste enunțuri sentențioase vin să întărească senzația de liniște apollinică. Iubirea, în acest context, este o despătimire, un „mai mult de a fi”, un fel de surplus de existență care ne este dăruit și pe care îl merităm sau nu. Este o inimă aprinsă (Rana străină). Nemurirea „cade” totdeauna într-o vară, „vară de sfârșit de lume”. Iar noi pășim prin Dumnezeu ca printr-un deșert. Nu se aude în această vară decât zgomotul pașilor noștri și nu se văd decât urmele pe nisip. „Viul din noi se face casă adevărului/după măsura dragostei de el…”. Funcția unei astfel de poezii este de celebrare, ea suferă în logos pentru că are un trup (spiritual): „Pământul își poartă nemurirea în pietre”, iar fiii s-au plăsmuit „în cer, nu pe pământ”. Tocmai de aceea numai poezia creează „porți de cer” și ajunge la înviere. O asemenea miză nu o aflăm foarte des. Omul plăsmuit din „lut albastru” îmbracă „haine de lumină” și….suferă. Blagian, prin ton și sentimentul tainei, este un minunat poem Vom prinde în făptură: „Se-aprind tăcerile în noi ca focurile de pe munte,/ne mistuiesc cu setea lor, cu moartea de cuvinte/și răstignesc iubirea până la sfârșit,/când Întrebarea pusă/ne va aprinde și pe noi cei fără de poveste.//Și ne vom stinge-n suferința propriei indiferențe –/un… de pe alt tărâm, același paradox –/vom prinde în făptură/tăciunii grei ai lipsei de iubire,/dar tot fără vreun înțeles, cu dragostea străină și-aici, și peste drum”.

Cerul care coboară pe pământ nu se termină niciodată aici.  Pentru că pământul se termină totdeauna în cer („La capăt de cer începe pământul”). Pentru cei care țin aprinși tăciunii iubirii și pregătiți sunt pentru marea întrebare ce va veni. Un al doilea ciclu al volumului se numește Bocitoarele frumuseții. Ceea ce ne trimite din nou la ritual și la sentimentul escatologic. „din vremurile-n care piatra/se năștea ca suflet” și „…nici apa cea vie, nici cărarea cea dreaptă/nu le știm fără basm, făr-ascuns înțeles”. Idee rezumată în metafora escatologică blagiană „Țărâna va seca poveștile/ din trupul trist”. Într-adevăr, când seacă povestea, mitul, pământul se degradează în țărână. Și arhanghelii ară fără rod în poemul blagian. Este o poezie luminoasă, în care umbrele sunt transparente, și se vede mereu dincolo. Sigur, există un sentiment puternic al timpului degradat, al frumuseții ca sacralitate pierdută. „Am înțeles prea greu că veșnicia naște/încă de-aici înaltul, că noi nu suntem/decât vârtejuri, chingi de lut,/pe care le-nviază/când dorul le-a ucis în biciuiri de vânt”. Avem în acest volum o poetică elaborată și coerentă, efecte obținute prin insistență, univers imaginar centrat pe chestiunea adevărului ființei, a trăirii în autentic. Inventarul metaforic face tocmai trecerea dintre materia înlănțuitoare și puritatea mântuitoare. Dramaticul existențial nu lipsește din acest univers epurat, dar este proiectat pe un fundal psalmic de lirism dialogal cu un Celălalt la care se ajunge numai prin iubire. „Trist, numai la sfârșit,/deasupra de făptură se arată/adevăratul vis al aurului,/pătrunsul dar al cerului aici,/necunoscutul firii, cel de sus”. Poezia Anei Săcrieru este acest continuu efort al ajungerii la ceea ce este „deasupra de făptură”, la „aurul netemporal” (Ion Barbu) care este ultima sinteză sau primul principiu. Este un platonism răsăritean în această cosmologie cu două tărâmuri care comunică strâns. „Cărări de lumină țes o lume deasupra/și numai reflexii se văd pe pământ,/sub pașii cu care străbatem prin timp,/în eroare fiind despre început și sfârșit.”

Poezie în mod discret a întrupării („Pe fața ei, pământul se visează chip”), comunicând un fel de sfială a rostirii („albe fărâme de nerostite cuvinte”), un fel de a cere iertare că se tulbură tăcerea firii, poezia Anei Săcrieru este vădit opusă gălăgiei din căști. Exercițiu spiritual care alină doruri vechi ale ființei, fiindcă vine de la cuvintele marelui Vindecător este acest mod de poetizare. Așa cred că trebuie citită, cu acest gând cathartic în minte…

Christian Crăciun

Martie 2025

[1] Ana Săcrieru, Vara nemuririi noastre, eLiteratura, 2025; prefață de Ana Dobre, postfață de Vasile Poenaru;