1000 de cuvinte

Dau într-o tulburătoare lucrare recentă despre inteligența artificială și sfârșitul epocii cărții tipărite peste două citate, pornind de  la o zicere aproape folclorizată: o imagine face cât o mie de cuvinte. Primul citat este al lui William Saroyan: „dar aceasta numai dacă te uiți la o imagine și spui sau gândești cele o mie de cuvinte”. Al doilea al lui Daniel H. Pinck: „În timp ce o imagine poate valora cât o mie de cuvinte o metaforă poate valora cât o mie de imagini”.  Meditând la intersecția acestor enunțuri, dăm de una dintre temele principale ale timpului nostru: raportul dintre cuvânt și imagine. Simplu spus, suntem martorii și contemporanii amurgului epocii cuvântului și (re)venirii  unei noi epoci a imaginii. Trebuie spus imediat că nici imaginea, nici cuvântul nu mai rămân în această interșanjare așa cum erau înainte, în ciclurile istorice pe care le-au dominat.  Aș parafraza un cunoscut poem nichitian în care este vorba despre o „transfuzie” reciprocă între om și arborele totemic. Schimbând câteva cuvinte din ultima strofă, ea ar suna cam așa și ar rezuma perfect punctul de inflexiune: „Auzeam cum se-ntețeşte seva ei bătând ca sângele./Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva./Eu am trecut prin ea./Ea a trecut prin mine./Eu am rămas un cuvânt singur/Ea/o imagine singură”. În jocul dintre aceste vase comunicante, imagine vizuală și cuvânt, sensul care curge prin ele și ar trebui să le îmbogățească pe ambele prin mișcare, rămâne la un moment dat blocat, și anume la nivelul cel mai de jos al celor două vase. Despre marea cotitură și schimbarea nu numai de rol, dar de funcționalitate a cuvântului, respectiv a imaginii, va fi vorba aici.

Că o imagine face cât o mie de cuvinte poate însemna nu neapărat bogăția imaginii, cât extrema sărăcire a cuvântului. Imaginea este logofagă. Emoticonul nu este sens concentrat, ci sens deturnat. Că sărăcia vocabularului este o sărăcie a gândirii, este deja un truism. Cu toate astea „pedagogii” abstruse ne vorbesc logoreic (împuținarea sensului face rimă cu excesul logoreic), pentru a ne cere o gândire critică.  Cum să gândești critic cu un vocabular precar, redus la denotația primară a semnificațiilor?  Adică fără nuanțe. Straniul vizionar George Orwell (ar trebui studiat la orele de lingvistică în facultăți), cum știm acordând o atenție deosebită limbajului ca formă de manipulare și de exprimare a condiției individuale și politice a omului, diseca fenomenul astfel: „Aducem limba la forma ei finală – la forma pe care o s-o aibă când nimeni n-o să mai vorbească nimic altceva. După ce ne terminăm noi treaba, ăștia ca tine or să trebuiască să o învețe de la capăt. Poate crezi că noi nu facem altceva decât să inventăm cuvinte noi. Nici pe departe! Noi desființăm cuvintele – cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an? Nu-nțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că nu vor fi cuvinte în care să-l exprimi. An de an mai puține cuvinte și aria de gândire din ce în ce mai restrânsă”. Instrumentul internetului, de neînchipuit pe vremea scriitorului britanic, face infinit mai lejeră această deconstrucție a limbajului/gândirii ca mod de control societal absolut, nonviolent și democratic. Nu incriminăm imaginea, dimpotrivă, doar că, pentru a o înțelege, ai nevoie de cele „1000 de cuvinte” despre care vorbește Saroyan. Trăim în plină post-utopie, pentru că ne duce gândul imediat la celălalt text clasic 451 Fahrenheit (Ray Bradbury, 1953). Acolo oamenii salvau cărțile (cel mai mare pericol: sunt singurele care păstrează simultan vocabularul, metafora și gândirea disociativ-interogativă), acum suntem într-o situație în care ar trebui să salvăm cuvintele. Să ne transformăm fiecare într-un cuvânt sau un câmp cât mai extins de sensuri, în sinonime, arhaisme, regionalisme, locuțiuni. Sarea și piperul dicționarelor și, implicit, ale gândirii. Să practicăm o ecologie a dicționarului. Din montajul de citate cu care am început rezultă destul de clar că imaginea vizuală nu poate fi ea însăși, nu poate funcționa la întreaga capacitate de a produce sens fără cuvinte. O „imagine”, de felul unui tablou de Lucas Cranach nu există în sine, fără  narativizarea ei, care presupune mult mai mult decât 1000 de cuvinte. Presupune toate cuvintele. Scriu 1000 și nu o mie pentru că, în simbolistică, o mie înseamnă o infinitate. Scrierea cu cifre sugerează, dimpotrivă, grava amputare, limitarea, numărabilul. La atât se reduce vocabularul omului recent, cum anticipa deja Orwell.

Următoarea treaptă este cea din citatul lui Pinck și punctează decisiv diferența specifică. Ne situăm în opoziția bogăție vs. sărăcie. Imaginea (vizuală) nu devine uraniu îmbogățit decât prin capacitatea limbajului natural, discursiv, de a depăși denotativul, de a metaforiza, mutând-o din ochi în creier. De la desenele rupestre încoace, imaginea povestește în măsura în care este metaforă vizuală. Asistăm acum, fără a o înțelege pe deplin în formele și consecințele sale, la o regresie de la puterea de abstractizare a limbajului curent la forma primitivă, indicială, a iconului primitiv care arată prin asemănare. Hieratismul icoanei bizantine, care ne face vizibil un chip care nu e chipul nimănui, este, poate, gradul cel mai înalt al acestei desprinderi de contingent; dacă există un grad zero al scriiturii, icoana este gradul plus infinit al scriiturii, al realului reprezentat ca nereprezentabil. Efortul minții umane, de la inventarea scrisului încoace, de a rafina gândirea ridicând-o spre noi și noi ceruri, tot mai depărtate de contingent, pare a-și fi inversat dintr-o dată sensul. Virtutea discernământului, mereu invocată de Sfinții Părinți, nu se poate exercita decât în interiorul unui limbaj de o bogăție luxuriantă. De aici supremația „limbilor filozofice”: sanscrita, greaca, latina, germana. Și nu e vorba doar de conceptualizare, ci, mai ales, de poetizare. Adică de capacitatea limbajului de a-și fi sieși oglindă, de fapt un fel de mirabilă „sală a oglinzilor” în care să se autoreproducă la infinit. Polul bogăției. Trecerea vizibilului în limbaj, cum numim ceea ce se vede, este una dintre cele mai vechi probleme pe care și le-a pus gândirea. Acest proces are și un nume: înțelegerea. Când limbajul sărăcește (mai ales în funcția poetică), realitatea sărăcește și înțelegerea se reduce dramatic. Asta ne spune Orwell. În epoca recentă, sensul mișcării gândirii s-a inversat (pe nesimțite?). S-a lucrat de-a lungul mileniilor la „extinderea domeniului luptei” în interiorul conceptelor și al metaforelor, lărgindu-se astfel enorm dimensiunea viului realității. Societatea tardo-modernă, a lui Big Brother internautic, traforează vocabularul, reducându-l dramatic și lemnificându-l până la consistența sicriului. S-a spus că vorbim din ce în ce mai mult în prefabricate, „conserve” de limbaj. Mai degrabă în coșciuge ale limbajului, goale. Pentru scriitorul britanic, epurarea dicționarului era forma supremă de putere, de dominație, de control absolut. Era Orwell conspiraționist? Dacă ne uităm la dușmănia aproape fățișă pe care diriguitorii învățământului o exprimă la adresa literaturii și a științelor umane în genere (cele cu temelia în cuvinte), conexiunea ni se îmbie de la sine. Cu cât mai puține cuvinte, cu atât mai puțină gândire, cu atât mai ușoară sclavia. „De ce să învețe copiii Creangă ori Sadoveanu, sunt o mulțime de cuvinte acolo de care ei nu au nevoie!” vociferează revendicativ forumurile de părinți, ba chiar și „profesori” de literatură, paralizați de fantasme ideologice. Tocmai de-aia, aș spune, pentru că limbajul, cartea care îl poartă, înseamnă libertate interioară. Fiecare cuvânt, fiecare conotație ne lărgesc limitele celulei în care trăim, ne mai deschid o fereastră. Oamenii cu vocabular redus sunt oameni sufocați. Asta este utilitatea tuturor cuvintelor și, mai ales, a sintagmelor, locuțiunilor care, cum observa acut Eminescu, formează adevărata bogăție a unei limbi, intraductibile fiind.

Mai invoc și altă distopie, (toate formează un sistem, se complinesc… și e semnificativ până și faptul că suntem obligați, vorbind de situația actuală a cărții și a vocabularului, să navigăm printre aceste stânci negre): Brave New World. Aici, unde orice alte cărți decât cele ale „erei Ford” și manuale oficiale sunt interzise, grăuntele de sare care gripează angrenajul este un rătăcit volum de Shakespeare. Cuvântul viu, cuvântul metaforă, cuvântul care strânge în el secole sau milenii de înțelesuri este în mod natural dușmanul nivelării sociale de tip totalitar. Lupta nu se dă nici măcar la nivelul dronelor, ci al dicționarelor. Expulzarea cuvintelor, trimiterea lor în insula pustie a „arhaismelor”, „sensurilor învechite”, „termenilor inutili”, pervertirea altora prin adăugarea de semnificații noi care să le disloce pe cele vechi sunt simptome ale acestui război nevăzut.

1000 de cuvinte sunt mereu necesare, o imagine este nimic fără ele. Doar o mie de cuvinte sunt semnul indigenței spirituale absolute. Și de aici se ridică noi trepte spre cerul metaforei. Care este quintesența limbajului ce va să vină.

Christian Crăciun

Rusalii 2025