LUMINA PRIN ÎNGERI
Construcția sculpturală a lui Alfred Dumitriu din expoziția Îngeri de lumină (octombrie 2024, la complexul muzeal „Palatele Brâncovenești” – Mogoșoaia) este o narațiune purtată prin varii spații și varii materiale și tehnici (căci avem de pildă și pictură, instalație sau tapiserie) cu o energie imaginativă excepțională. O lume tălmăcită în forme abstracte și materii diverse, jucând între gol și plin, între lucire și transparență. O lume eliberată nu de, ci din materie. Îngerii lui nu au aripi, ci sunt elansări verticale, fusiforme, ca și păsările brâncușiene, străbătând aerul în lumina blândă a toamnei, sau geometrii revelate în forma circulară, transformațional poliedrică sau parabolică. În felul acesta generos lumina devine personaj. Suport prin care ni se spune o poveste. Una despre istorie, metafizică, neliniște creatoare, căutare a sensurilor. Privirea se destinde sau se strecoară sau se concentrează, creând un semnificativ spațiu al vederii în care poate apărea îngerul. Obiectele în bronz, marmură, aluminiu sau lemn, de multe ori concepute ca niște desfășurări de spații topologice, în torsiunea cărora este prins Cel în veci impalpabil, par mereu a conține ceva, cum o mamă își învăluie pruncul nenăscut. De aici decupajul de care voi vorbi mai departe. Masivele construcții de lemn sau bronz din seriile Muguri, Împărăția sau Transcendent (ca și ochiul din centrul Horei) sunt desfășurări în spațiu ale unui poliedru; formând contrapunctul la structurile verticale, în două dimensiuni, ele sugerează, prin golurile astfel formate, (mulțimea vidă?) un zbor simultan în toate direcțiile spațiului. Este o întreagă ceremonie a vidului (din interiorul obiectelor sau dintre ele) și a plinului, după înțelepciunea lui François Cheng, dar puternic geometrizată. Am avut revelația în acest cadru că un sculptor (spre deosebire de pictor) nu poate înfățișa un înger coborând, doar unul înălțându-se, după ce a adus Vestea. „Mult îngerul meu l-am ținut în strânsoare/și-mi sărăcise în brațe cumplit,/el se făcu mic, iar eu mare: și eu am fost mila, subit,/și el doar o rugă tremurătoare”. (Rilke) Există acest sentiment de eliberare în formele aproximativ tronco-piramidale care țin de pământ cu un singur punct (de ex. seria, în bronz sau lemn, Transcendent). Sunt Corpuri masive, arătându-și triumfal materialitatea, inclusiv prin incizii sau crăpături naturale ale lemnului, dar celebrând în același timp plutirea, aerul.
Dintre formele primare din care se alcătuiesc aceste compoziții amintesc: cercul (discul solar – lunar), triunghiul, ovoidul, parabola. Discul, ca un gong de lumină vestind nașterea lumii, este desigur și cap anatomic și soare și gol prin care se poate vedea dincolo. Cuplurile solare sunt capete ovoide pe diferite socluri, austeritate formală creând tensiunea numai prin unghiul înclinării. Variațiunile roții de lumină, discului de bronz, sunt numeroase. Sugestia unor siluete umane este obținută într-o altă serie prin două bârne masive de lemn străvechi, mâncat de vremi și de toate intemperiile, (aflăm că provenite de la o veche mănăstire ruinată) așezate în T, și cu un enorm disc deasupra, închipuind cerul suprem al minții. Pot fi la fel de bine și ipostaze ale crucificării, sau ale rugăciunii orante, îmbinarea dintre întunecarea epuizată de vremi a lemnului și luminosul răsărit al capului poate fi și o trimitere la raportul dintre timpul cariant al trupului și timpul luminos al vieții Împărăției care răsare. Laitmotivul răsăritului apare și într-o serie de picturi, acrilic pe pânză, schematizând ușoara deformare a perimetrului solar, decupat pe un fond întunecat. Epura formală, mergând până la austeritate, nu înseamnă abstracționism, ci vine dintr-un hieratism programatic. Forța asociativă se îmbină cu ambiguitatea simbolului. Simbolul este prin sine înger, căci el mediază, leagă, luminează, logodește instantaneucele două tărâmuri. Lucrările, în așezarea lor temporală, evocă secrete limbaje. Sunt chiar încercări, cum sunt Fosfenele, de grafeme ale unui soi de limbi imaginare. O scriere „japoneză” ori „arabă”, complet inaccesibilă, dar cultivată pentru valoarea ei decorativă și de purtătoare de mister. Așa este un Alfa în unghi, (poate și insigna lui Ichtios) închis sub victoria unui curcubeu. Unirea dintre cele două linii tematice o văd în interogativul ciclu al celor 10 Porunci. Ideea plastică impresionează și aici prin simplitatea tratării grafice: un fond pătrat de un roșu aprins: care fixează privirea, un disc metalic cu diferite tratări, mici deformări și însemne, în jurul căreia este gravată în litere ebraice (semne grafice oarecum gratuite, căci pentru privitorul obișnuit sunt la fel de impenetrabile ca și Fosfenele), Porunca respectivă. Este ceva impenetrabil și neliniștitor, prin obscurizare, în această expunere a unui Decalog din nou solar, dar „cumplit” ca să reiau epitetul rilke-ean.
De altfel, mai toate formele artefactelor, fie cele desfășurate în spațiu în complicate geometrii transcendente, fie cele în două dimensiuni sunt adunate spre sine, spre golul în care locuiește lumina sau îngerul. Oricât de complicate, (Transcendent, Solare, Sursa armoniei) acestea sunt mereu forme auto-centrate. În completarea acestui tip de spațiu sunt formele verticale, cel puțin la fel de prezente în vastul ansamblu, vasta poveste a luminii și a spaimelor lumii. Stâlpul, coloana care unește pământul și cerul, este semnificativ și prin spațiul, aerul liber dintre forme. Un obelisc de lemn din seria Răsăriturilor are o crăpătură practic pe întreaga înălțime, este o traducere plastică a lui „se crapă de ziuă”, un strigăt de izbândă. La cealaltă extremă, un bronz evocă simplu jalea: o „mamă îndurerată”, prin frângerea obeliscului care brusc cade spre pământ, ca o creangă ruptă din trunchi. Îi face pandant un ipsos zvelt, impresionant prin albul lui, cu aceeași formă oarecum tronconică mai gros la bază și subțiindu-se spre vârf, o Bunavestire, cu repetitiva engramă a capului situat pe postament. Multiplicată la trei componente, o altă structură asemănătoare evocă o Familie, impresionantă prin aplecarea spre înăuntru a vârfurilor, ca de copaci, ocrotind un aer în comun, un spațiu comunitar. La fel siluetele filiforme din 7 Dimineți, conclav în jurul luminii. Arhetipul stâlpului de pridvor, al pomului vieții, având ca variantă crucea, este atotprezent în expoziție. Bronzurile rafinat stilizate Pasăre, o simplificată atașare a unei forme parabolice de un ax metalic, reduc aripa la geometria formei parabolice, dar evocă și o furcă de tors sau o pânză de corabie atașată de catarg. Imagine a largului, a călătoriei fără limită. Îngerii solari sunt tot alcătuiri fusiforme, mai complicate, mai torsionate, sugerând, poate, dificultatea zborului mediator intermundii.
La antipodul acestei emoții luminoase se află câteva constructe neliniștitoare, un fel de armă din fier ca o arbaletă cu multe guri de tragere, (Irak 2003), un cap de inorog înjunghiat (Sacrificiu) o ciupercă evocând Hiroshima. Aceste câteva linii tematice ale amplei propuneri plastice a lui Alfred Dumitriu definesc un artist cu un program estetic și spiritual bine articulat. Impresia generală este de forță calmă, sigură de soluțiile plastice pe care ni le propune. Impactul asupra privitorului provine pe de o parte din încifrarea sensurilor, prin reducție formală drastică, pe de alta, prin trimiterea cultural-spirituală care oferă liantul unificator al întregii expuneri. Variațiunile pe aceeași temă, încercările în materiale diferite, compun un tot cu tentă meditativă, pare că se întreabă: cum „sună” tema îngerului de pildă în cutare material, dar în celălalt? De aici aspectul dilematic al narațiunii expoziționale, cu cât mai sigure, mai pline de energie sunt artefactele și plasarea lor spațială, cu atât mai tremurătoare se străvede emoția căutării, interogația existențială asupra omului și a istoriei. De aici impulsul de „a citi” întregul traseu expozițional ca o peregrinare, cum spuneam, ca un drum pe care îngerul călăuză se ridică din materie. „odată vor putrezi și îngerii sub glie,/țărâna va seca poveștile/din trupul trist.” profetiza escatologic Lucian Blaga. Finalul era pricinuit aici de secarea mitului, a poveștii, adevărata hrană a îngerilor. Iar trupul trist va redeveni atunci doar materie. Iar Nichita Stănescu scanda aceeași arie a sfârșitului, vorbind cu îngerul: „Am pus un sentiment pe bronz și tu știi asta/și a fiert din pricina luminii soarelui.” Orice sculptură conține în fond această reducție. Ca o salvare inversă, prin readucerea îngerului în trupul – materie. Ca în bârnele acelea în care și cel mai neprevenit privitor vede încarnat timpul, ca în discurile de bronz care ard. De o bucurie care este măduva Operei.
Christian Crăciun
