Eliade în illo tempore

            Orice împătimit al lecturii a trăit fenomenul magic (nu am cum să-i spun altfel) al atracției cărților, care se cheamă una pe alta după legi misterioase: citești o carte pe o anume temă sau de un anume autor și îți sare înainte, din rafturile bibliotecii sau ale librăriei, una înrudită cu aceasta. Așa mi s-a întâmplat în această vară: citeam excepționala biografie a lui Cioran: Cioran ou le gai désespoir, de Anca Visdei (poate voi da seama și despre ea în aceste pagini), când am găsit în librărie o interesantă monografie, Tema timpului în opera lui Mircea Eliade, urmată de patru scrisori ale lui Mircea Eliade către autor  de Henri Duchêne, ed. Tracus Arte, 2025. Separate între ele de șase decenii, cele două cărți au în comun ceva inaparent: normalitatea. Mi-a provocat o stare de amestecată melancolie și revoltă lectura acestor cărți, observând că la noi se scrie astăzi cu totul altfel despre generația interbelică: cu încrâncenări ideologice, limbaj demascator, centrat nu pe operă, pe idei, pe importanța culturală, ci pe chestiuni extranee acestora. Și că se poate scrie aplicat și științific și calm despre acest subiect.

            Henri Duchêne a fost preot și profesor emerit de filosofie, el și-a susținut licența în 1965 la Universitatea din Louvain cu această lucrare despre tema timpului în opera lui Eliade. Anca-Daniela Mihuț (autoarea unei foarte incitante cărți despre metafora teatrului în opera lui Eliade) a aflat de aprecierea dată de Eliade, atât de sensibil la ecourile internaționale ale operei sale, acestei teze, i-a luat urma, descoperind că nu este publicată până acum, și a primit de la autor dreptul de a o traduce și tipări, îngrijind această primă ediție. Un eveniment, fără discuție. Să spun de la început că nu este o simplă lucrare academică, datată, ci o excelentă introducere în opera lui Mircea Eliade. Foarte clară, ordonată, didactică în sensul superior al termenului, lucrarea profesorului belgian este o excelentă secțiune verticală prin opera filosofului și istoricului religiilor (ambele dimensiuni sunt probate în text) de origine română, aflat atunci în plină efervescență creatoare. Remarcabil este modul în care tânărul, nu avea 30 de ani, cunoaște ansamblul operei, sesizează și noutatea metodei și amploarea și importanța viziunii lui Eliade. Care depășea de la început tehnicismul pur istorist, spre o viziune totală și totalizatoare asupra omului și a locului său în cosmos. Antropologică și filosofică totdeodată, gândirea lui Eliade unește, simultan, timpurile (societatea tradițională vs. societatea modernă) și spațiile (Eliade depășește un „provincialism european”, râvnind o nouă sinteză renascentistă, de data aceasta prin comuniunea Orient – Occident). Prin metoda lui, Eliade e mai actual decât istoricii „factologi”, nu știu dacă s-a observat că dialectica lui, pe care își construiește întregul edificiu, și pe care Henri Duchêne o analizează cu subtilitate, între sacru vs. profan corespunde ca genială simplitate și capacitate de a da seama de complexitatea incredibilă a fenomenului religios, sistemului binar pe care se bazează funcționalitatea calculatoarelor. Și se pot obține prin utilizarea ei tot asemenea rezultate incredibile. Cu a sa aplicare în domeniu a teoriei fractalilor I.P. Culianu a încercat să extindă această metodologie de o precizie surprinzătoare în domeniu. Eliade a fost un premergător. Henri Duchêne își bazează monografia, o pot numi liniștit astfel, pe analiza acestei dialectici, al cărui termen de legătură este hierofania, așa cum apare concentrată în tema timpului. Temă esențială pentru opera lui Eliade. Autorul vorbește clar despre „o aplecare către metafizică, dublată de o mare sensibilitate generală”. Structura generală a lucrării este perfect articulată, începe cu o substanțială parte introductivă în care se prezintă date generale despre viața și opera luii Eliade; analiza metodologiei lui Eliade, raportul dintre istoria, fenomenologia și filosofia religiilor,  comparatismul tipologic și căutarea unor invariabile, dialectica sacrului. A doua parte se dedică temei timpului, începe firește cu analitica Marelui Timp al originilor, specific gândirii arhaice, cu toate implicațiile sale: structura repetitivă a existenței, eterna reîntoarcere, degradarea timpului profan și necesitatea ciclicei sale regenerări prin rituri, rolul mitului ca trecere în logos a acestui proces, deprecierea istoriei, și este analizată simbolistica specifică acestui proces (apele, oul, tenebrele). „…la Mircea Eliade, problema timpului este cea primordială, ea constituind centrul preocupărilor și al cercetărilor sale, în așa măsură încât el tinde să o explice prin prisma acesteia și pe cea legată de spațiul sacru”. Un capitol special este dedicat prezentării concepției ciclice a timpului. Al treilea capitol cuprinde „revoluția” pe care o reprezintă concepția iudeo-creștină: timpul liniar, între Geneză și Eshaton, valorizarea istoriei ca prezență a lui Dumnezeu, cu asemănările și deosebirile comportamentului mitic iudeo-creștin și cel  din societățile tradiționale. Al patrulea capitol, mai succint, vine în contemporaneitate, selectează câteva religii politice (după cunoscuta formulă a lui Eric Voegelin): marxismul și național-socialismul, dar și modurile de camuflare a miturilor în modernitate, în ceea ce avea să fie numit societatea spectacolului. Un ultim capitol, de concluzii generale, sintetizează rolul mitului și al simbolului în viziunea lui Eliade, implicațiile filosofice ale acesteia și, finalmente, ca o deschidere spre o chestiune ce mi se pare că nu a fost lămurită de atunci, problema adevărului. În final sunt reproduse patru din cele șapte scrisori din corespondența autorului cu Mircea Eliade.

            Aceasta este schema mare a cărții. Spuneam, cartea vine ca o necesitate, pentru că ne poate da motivație să-l recitim pe Eliade, care pare a fi intrat în eonul de deus otiosus,  „nu mai este de actualitate”, cum am auzit. Și îmi pare un bun îndemn de a actualiza importanța operei acestui savant care a schimbat, alături de câțiva alții, paradigmele gândirii secolului XX.  Acel homo religiosus care este subiectul lui Eliade este Omul însuși. Religia este un sistem de gândire articulat, o explicare a lumii, spune autorul tezei, observând cu finețe că, atunci când folosește sintagma istoria religiilor, Eliade pune accentul pe religie, nu pe istorie.  Asta neînsemnând că se plasează în an-istorism, cum i s-a reproșat. Dimpotrivă, cred că (și se vede bine din această analitică a timpului eliadian) savantul se adresează foarte țintit și conștient omului contemporan, dându-i, restituindu-i, un sens, și o explicare totalizatoare a Lumii de care „omul recent” are atâta nevoie. În finalul celebrului film făcut de Paul Barbăneagră din 1987 Eliade se arăta optimist, aplicând grila sa de interpretare socotea că omenirea, aflată în Kali Yuga, se apropie de o nouă epocă de creativitate culturală „unică în istoria ultimelor trei secole”. Eliade înțelegea, desigur, asta ca petrecându-se prin ieșirea Occidentului din criza sa spirituală și provincialism, prin „întregirea” cu perspectiva orientală. Că lucrurile nu par astăzi să se fi petrecut astfel, este o altă chestiune, subiect de meditații și cercetări. Sunt două mari modele ale timpului în istoria lui homo religiosus: timpul ciclic al eternei reîntoarceri, specific omului arhaic și societăților tradiționale, și timpul liniar, istoric, al iudeo-creștinismului, în care Dumnezeu se manifestă în istorie, istoria însăși este sacralizată. Nu există ruptură, ci contiguitate între cele două viziuni, mai ales că modul de tratare al universului simbolic și mitic nu diferă esențial. Perspectiva lui Eliade este una antropologică și filosofică, demonstrează Duchêne, și tocmai această situare „înaltă” îi conferă unicitatea și rolul de deschizător de drumuri. Rezumatul făcut de profesorul belgian, prin modul său academic de structurare și punctare a ideilor, bate mai departe decât se întâmplă îndeobște cu astfel de teze. Observațiile despre teroarea istoriei, existența ca suferință, eliberarea prin cunoaștere, la urma urmei unitatea speciei umane sunt mereu de readus în discuție într-o epocă a relativismului absolut (sic!). De exemplu, într-o cultură auto-declarată a post-adevărului, cât de actuale ne sună asemenea observații: „Eliade descrie simbolurile eludând problema adevărului sau , mai bine zis, el ia experiența ca atare și recunoaște, încă de la început, adevărul acesteia. Astfel, el pune problema pluralității adevărurilor, fără a tinde să o rezolve, căci atunci, ar fi vorba de un demers filosofic pe care nu intenționează să-l întreprindă. Dacă Eliade face, totuși, o filosofie – prin descrierea fenomenologică a lumii și a simbolurilor, centrată, așa cum am văzut, pe simbolistica timpului – aceasta este, în mod evident, o filosofie care pleacă de la simbol. O filosofie a timpului, fondată și nutrită de simbolistica timpului, așa cum ne-o revelează Mircea Eliade, promite a fi foarte fecundă”. Cât despre utilitatea unei astfel de lucrări pentru spațiul cultural românesc de astăzi, ea mi se pare subînțeleasă. După entuziasmul necenzurat al anilor 90, astăzi asumarea culturală,  nu politică, a generației ’27 pare să se fi blocat complet. Se scrie extrem de puțin față de importanța acestei generații intelectuale. Sistemul lui Eliade (putem, cred, vorbi cu îndreptățire despre așa ceva), prin recursul la origini și la mecanismul, astăzi i-am spune programul, pe care acestea l-au impus funcționării speciei sapiens în istorie este, mi se pare, cel mai cuprinzător din câte a ivit cultura noastră.

            Henri Duchêne nu ia, firește, în considerație și opera literară a lui Eliade, care nuanțează, diversifică și completează tema timpului în gândirea sa. Autoarea prefeței face câteva referiri foarte bine venite la această problemă. Ajungem la problema viitorului. „viitorul îi va ceda timpului puritatea și integritatea originară” (corect originare n.m.) ne spune autorul despre așteptarea lui Mesia. George Steiner făcea această cutremurătoare presupoziție: că timpul viitor a apărut relativ târziu în limbajul omenesc, atunci când omul s-a confruntat cu marele cutremur al conștiinței morții. Iar gânditorul american Eric Hoffer medita la himera progresului și forța marilor mișcări de mase care proiectează în viitor schimbarea. Probe pentru forța generatoare și modelatoare a mitului. În concluzie, o ediție foarte bine venită și un instrument de lucru de mare utilitate culturală. Și tocmai pentru că modelele culturale sunt acum altele, parcă aș fi dorit ca notele de subsol să cuprindă și corespondentul citatelor din edițiile românești curente; sigur asta ar fi cerut ceva muncă în plus, dar ar fi fost de indiscutabilă utilitate pentru tinerii care se apropie în zilele noastre de umanismul eliadesc. Eliade propunea omului, aflat în criză spirituală prin de-semantizarea simbolurilor și recurgerea la tot felul de surogate, soluția existențială a mitului. Despre care se vorbește atât de mult astăzi prin aceste recursuri vindecătoare la poveste, la narațiuni. Este doar una dintre implicațiile sistemului său explicativ filosofico-antropologic spre care monografia lui Henri Duchêne ne este o bună, convingătoare călăuză.  

Christian Crăciun