ESEUL SINCRETIC

            Am prezentat cu diferite prilejuri multe dintre cărțile Vioricăi Răduță. Una dintre cele mai puternice scriitoare pe care le are Generația 80. Epitetul se cere explicat: înseamnă un ton fundamental al scrisului și o tematică imediat recognoscibile. O putere și o încredere fanatică în Literatură, exact așa, cu majusculă, îi marchează  traseul literar. Dar și „generația” se cere deslușită, pentru că, deși cronologic se încadrează în acest „interval”, ca și în alte cazuri de congeneri, a debutat editorial târziu, după 1990. Scrisul ei este dintru început scutit de dibuiri și marcat de răspunderea mizelor importante. Este o scriitoare completă și egală valoric: a publicat poezie (Patimi după mine, lipsă la Psalmi, Al 13-lea Iov, când amintirile corpuri subtile, cam toți murim, Mama întreabă dacă stau până seara, arsura umblă după trup, cum îngheață rochia miresei – enumerare incompletă). Ultimele două volume enumerate (2018, respectiv 2024) s-au bucurat de o bună receptare critică, motivată și de tematică: dezastrul ce la Colectiv și războiul din Ucraina. Remarcabile sunt și prozele: de la Înainte de exod și Irozi la Hidrapulper, Mamamea moarte,(sic!) În două lumi, Vremea Moroiului, Orașul închis, Un calcan pe Lipscani. La acestea se adaugă volumele de eseuri critice:  Graalul fără Graal, Interpolări și interpolări. Cum se vede, un scriitor obsedat de completitudine.  Acum, ca orice autor „întârziat”, intrat mai târziu în fluxul generației, autoarea noastră nu a prins clasamentele curente. Eu, idealistul, aștept o monografie critică despre opera Vioricăi Răduță (o merită din plin!) care să-i precizeze locul în fixarea temelor și a structurilor importante ale epocii noastre estetice.

            Cartea despre care vorbesc[1] este o culegere de eseuri interpretative asupra operei unor mari scriitori români, plus Brâncuși. Sunt mai multe secțiuni în care este împărțită materia: a. o primă parte grupată în jurul ideii de anamorfoză, analizată în operele lui Mircea Cărtărescu, Dimitrie Cantemir, Ioan Groșan; b. a doua secțiune se bazează pe ideea de interval, și aici se exemplifică prin operele lui Eminescu, Blaga, Brâncuși, Nichita Stănescu; c. păgânătatea  este un concept-surpriză (aș zice) prin care este interpretat (din nou) previzibil Lucian Blaga, dar și cuplul Caragiale – Eugen Ionesco, George Bacovia sau Ioan Es. Pop;   d. În sfârșit, sunt capitolele comparative: Eminescu și Brâncuși, Eminescu și Nichita Stănescu, Blaga și Brâncuși. Autoarea practică o hermeneutică extrem de elaborată, arborescentă pornind de la o intuiție inițială sapă în profunzime, căutând cumva invariabilele unei opere sau „numitorii comuni” (de ordin simbolic, de semnificație a formelor) ai unor opere diferite. Arsenalul intelectual pus în lucrare este remarcabil. De la hermeneutică, la alchimie, la teoria formelor, simbologie, istoria religiilor șamd. Dar „ține strâns”, foarte strâns, de text de unde fulgeră coerențe surprinzătoare. Analiza la anamorfozele lui Cărtărescu este, de exemplu, remarcabilă. Însăși ideea formării – deformării fluide, continue, îi vine ca o mănușă eseistei, care, în ciuda meticulozității și a analiticii mult detaliate, își construiește textul într-un ritm surprinzător de alert, menit să țină cititorul cu atenția trează.

            Ideea de a interpreta Rem-ul, Orbitor sau Levantul prin prisma anamorfozelor lui Baltrušaitis se dovedește extrem de fertilă, ar putea fi dezvoltată la nivelul unei întregi cărți. Catoptrica este o știință extrem de utilă pentru înțelegerea unui asemenea autor pentru care imaginarul, mai mult decât debordant, este dimensiunea principală a scrisului și totul este oglindire. Jocul apariției Formei și instantaneitatea trecerii, („căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură”) de la o formă la alta, culoarul de oglinzi ce reflectă la nesfârșit realitatea, ajunge să o deconstruiască complet, ajungând la acea suprapunere atât de visată de marii scriitori dintre literă și real. Cum e în Levant-ul:„Totul este scriitură,/Totul este doar holon,/Lumi turtite-ntrețesură/Ca să facă lumi balon./În Geneză lumea crapă/Cu troznit de-Apocalips./Lumi zidite-n lumi se-adapă/Din iluzie, eclips.//Doar poet și poezie,/Conștiință și destin,/Existența o învie/Și-o fixează pe deplin./Tragi realu-n nări , și vis/Tu expiri, altă natură./Totul este manuscris./Totul este scriitură.” Nu e tocmai obișnuit ca într-un comentariu la o carte de interpretări literare să citezi textul pus sub lupă, nu exegeza. Socotesc însă, propunându-vă, firește, să urmăriți interpretarea în carte, că astfel evidențiez fertilitatea unghiului de abordare al autoarei. De altfel, în ansamblul lor, aceste eseuri sunt o profundă meditație asupra literaturii, mimesisului și „formei ca deformare”, după formula lui Marian Popa. „Totul” (în sens cărtărescian) este reflectare și ca atare adevărul stă în maelstromul imaginilor amețitoare. Aș spune, urmând sugestiilor din carte, că adevăratul postmodernism cărtărescian stă tocmai în această relativizare absolută, scufundare totală în imaginar. Am rezerve aici, cum susține autoarea, că este vorba de imaginal (în sensul strict al lui Henry Corbin), estetismul scriitorului nostru îmi pare caracterizat de o formidabilă, unică în literatura noastră, mașinărie de inventat imagini. Or, asta intră în contradicție cu tărâmul intermediar al imaginilor motivate pe care îl descrie gânditorul francez. Dar asta nu are practic importanță pentru interpretarea construită în eseu, ea este riguros coerentă de la premise la concluzii și se constituie deja într-o cheie esențială de pătrundere în poetica marelui nostru scriitor. Foarte interesantă este asocierea, sub același semn al de-formării, a lui Dimitrie Cantemir, „ierogolifica” sa fiind ludică și  baroc atentă la spec(tac)ular. Și, în altă cheie, parodică, adică tot inter-textuală , umoristică tot aici este prezentată și proza lui Ioan Groșan sub mecanica de-formării textuale.

            Eminescu este descifrat din perspectiva semnificațiilor intervalului, invocat fiind firește Andrei Pleșu, cu meditațiile sale asupra acestei figuri ontologice. Intervalul devine semnificativ, în măsura în care nu este o simplă distanță sau diferență, ci instituie o tensiune semiotică între cei doi poli. Faimoasele antiteze abundente în lirica eminesciană nu sunt altceva, iar romantica relație om – astru, sau melancolia stau și ele sub filozofia intervalului. Mă gândesc și la imaginea departelui, analizată de  Edgar Papu, invocat în carte, („mai departe, mai departe, mai încet, tot mai încet” este cea mai formidabilă sinteză lirică a intervalului ca în-depărtare, desprindere de contingent) și care este atât de multiplu semnificativ pentru un poet al călătoriei, al plutirii abandonate pe toate apele onirice și aripile somniei. Iar moartea, ca și angelizarea sunt, ne spune autoarea, un fel de ipostaze absolute ale intervalului ca separare. Foarte interesantă mi se pare observația „plutirii în Cruce, totalizante” la Eminescu, din belșug probate cu texte din diferitele etape ale creației poetului. Nu este, desigur, crucea în sens creștin, ci, aș spune în sens topografic, ca punct de sinteză între axele spațiului, engramă a Totalității care îl obseda pe poet, unde important este punctul de intersecție, unde tinde să se situeze subiectul observator pentru a epuiza spațiul și timpul. Despre îngeri ca figuri ale intervalului a scris decisiv Andrei Pleșu, și angelizarea  pronunțată la Eminescu sau Nichita Stănescu ne este în eseurile de față explicată tocmai ca „umplere” a intervalului (în sens de gol existențial) tragic. Este citat în context și Evola („centru al Sinelui”), hermetismul și simbologia bachelardiană a apei aduc de asemene chei de înțelegere.

„Imaginea totalizantă”, căutarea ei, este văzută ca linie de legătură între creația lui Brâncuși și cea a lui Eminescu, după cum imaginarea unei „forme originare”, a spațiului matricial, îl leagă de filozofia și poezia lui Lucian Blaga. „Forma hierofanică” încarcă ovoidele sau zburătoarele fusoide ale sculptorului din Montparnasse cu semnificații simbolice urcând din adâncuri jungiene. Celebra poză a sculptorului din ușa atelierului său este foarte convingător hermeneutizată tocmai ca o imagine a lui între, a inter-spațiului dintre înăuntru și afară, o, literalmente, „gură de rai”, care exact asta înseamnă. Capitolul despre Brâncuși mi se pare unul dintre ele mai solide, mai ales prin ineditele asocieri cu textele lirice. Și prin faptul că opera lui se îmbie parcă de la sine analizei simbologice. Foarte sugestiv, opera lui este numită „epopee sculpturală”, ceea ce sugerează sintetic purcederea acestor „abstracțiuni” din poveste, din mit. Narativizarea sculpturii marelui modern, construită în jurul câtorva, nu multe, motive obsedante îl apropie de opera marilor săi prieteni: Pound sau Joyce.  După cum tema luminii, de exemplu, îl apropie de Blaga. Formele  brâncușiene sunt, ni se spune, un „ritual de inițiere”, și sculptorul a vorbit de multe ori despre asta.

Despre Nichita Stănescu ni se spune de la bun început că vine în continuitatea simbolisticii hermetice eminesciene. Lupta cu îngerul este faptul fundamental al liricii stănesciene, cu implicațiile imediate asupra considerării Cuvântului și a raportului lui cu materia fizică. „Cuvântul are în lirica lui Nichita Stănescu funcția iubitei moarte la Eminescu, de transmutație de Literă suflată daimonic, dacă preluăm vocabula poetului”.Ca și la Eminescu, dualitatea, (Culianu a vorbit despre gnosticismul unor scriitori români) este sursa durerii existențiale și „intervalul” este mediat de necuvinte, doar ele pot „numi” imaginalul. Prin excelență ascensional, ca și Mircea Cărtărescu, poetul Elegiilor vede în limbaj limita prin care trupul se destrupează. Iar de Eminescu îl apropie „levitația crucificată”; simbolurile alchimice sau hermetice ale căror arcane le străbate gândul eseistei îi apropie pe cei doi. Viorica Răduță își scrie eseurile, la fel ca și literatura sa, cum să spun, strict, cu acuitate și austeritate, deloc atrasă de calofilie, dar cu o clasică precizie a enunțului și o bogăție a asociativității care fac analizele foarte tehnice pline de interes. Un singur exemplu: „Cotitura lirică, inițiată de volumul Epica magna, se apropie de o Ars Magna, încercare de viziune unitară a Cuvântului uroboric, de unde genezica „literă A”, s.n., un Aleph multiplicat. Amfion constructorul va fi şi el un alchimist al Verbului, conceput labirintic. Urmele lui Hermes duc spre Operă”. „Cuvânt uroboric”, exemplu de foarte pertinentă metaforă critică.

Lucian Blaga este citit din perspectiva metaforei revelatorii. Care, prin însăși definiția ei, este o marcă a intervalului dintre cele două lumi. Dualismul, „bogomilismul” blagian, „păgânismul”, cum îl numește autoarea, este marcat de fascinația și revelația misterului în deschis. Ultimele eseuri din carte sunt mai scurte, dar nu mai puțin interesante: Caragiale, Ionesco, sunt văzuți prin mecanismele dezarticulate și dezarticulatorii ale limbajului și ale ritualurilor sociale, Bacovia „…fisurează realul în forma lui (cea) mai gravitațională” și sub semnul curgerii-agonie. Iar Ioan Es. Pop „se sfâșie în pustia” Ieudului fără  ieșire.

Aflată dintru începuturi sub zodia gravității și a rostirii răspicate, cu o anume vehemență a imaginii și o tăietură a metaforei imediat recognoscibilă, literatura de ficțiune a Vioricăi Răduță se continuă firesc în eseistică. Textul este „frământat”, se simte meditația îndelungă asupra subiectului respectiv, înaintarea răbdurie de la un înțeles la altul, precum acele urcări  pe munte în care trebuie să te ții bine, pas cu pas, de lanțuri sau frânghii prinse deasupra prăpastiei (abisul Sensului, parcă mereu înspăimântător, ca la Kierkegaard), dar și bucuria izbucnirii bruște a câte unei raze de lumină care străbate misterul operei. Laconismul stilistic mergând până la un anume ermetism al metaforei critice (surprinzător de prezente) face bună pereche cu efervescența intuițiilor analitice. Și astfel, eseistica autoarei se compactează, să spun așa, împreună cu poezia și proza ei într-o literatură monocromă, de o mare forță.

Christian Crăciun

[1] Viorica Răduță, Eseul și păgânul, Editura Universității de Vest, 2024;