Omul nou

                                    OMUL ÎMBUNĂTĂȚIT. OMUL NOU. OMUL AUGMENTAT

Omul e ceva ce se cuvine depășit… a zis Zarathustra, cel din secolul XIX…și apoi e ca și cum ar fi tăcut. De fapt, omul este unica specie care se vrea mai mult decât este, și se livrează astfel viitorului. În definiția lui intră din zorii istoriei această dinamică a depășirii. Încă de la începuturile gândirii, de la instituirea figurilor de eroi sau semizei sau personaje tragice ca modele spre care tinde omul. Ei erau altceva decât omul comun. Ne-am dezobișnuit să percepem înțelesul tragic al existenței ca pe un dar, așa era el la origini, o heraldică secretă, un certificat de noblețe. Conștiința aceasta a insuficienței individului (limitat prin trup, limitat prin cunoaștere, limitat chiar în elanul sufletesc, limitat mai ales în timp) și chiar a speciei este un fir roșu în istorie. Mitologia progresului dar, paradoxal, și cea conservatoare vin din aceeași viziune a ne-împlinirii ființei. Chiar și viziunea biblică, anti-mitologică, după căderea din Paradis sau în așteptarea Împărăției, vizează măcar refacerea modelului Adamic paradisiac. Iar narațiunea întrupării, patimilor, învierii și înălțării la cer a Fiului Domnului ne arată singurul sens pe care l-a putut până acum închipui mintea umană adevăratei completitudinii a acestei ontologice insuficiențe.

            În creștinismul răsăritean întâlnim  sintagma om îmbunătățit. Care spune foarte multe, și nu numai în ordine teologică. În primul rând, ea privește strict persoana, îi concede putința de a lucra cu sine însuși, de a-și reduce progresiv negativul (urma păcatului, facerea răului) și spori pozitivul (virtuțile). Ideea presupune o permanentă deschidere, dinamismul ființei, voința biruitoare, credința în posibilitatea sporirii întru bine. Cale personală, cum spuneam, îmbunătățirea poate avea efecte nebănuite asupra celorlalți, devine punct de iradiere a binelui. Sigur, ștacheta este foarte sus, în sens strict calificativul se aplică unui număr foarte redus de truditori pe drumul virtuților absolute, puțini ajung acolo, și capătă „puteri”. Li se spune sfinți. Nu intru aici în dimensiunea teologică, religioasă, mistică, a chestiunii, ea ne duce în altă parte, mă interesează aici doar problema celor doi oameni: unul înainte și unul după.  Pentru că, în acest context, vorbim și de o metanoia, o ruptură, o lepădare de firea cea veche.Precum presupune și conștiința că drumul este fără sfârșit și reversibil, veghea nu trebuie abandonată nicio secundă, orice odihnă în împlinit este imediat sancționată. Scara sf. Ioan, iconografia inspirată din aceasta, Patericul dau nenumărate  exemple în acest sens. Îmbunătățitul este omul cel mai liber de pe pământ, cel mai desprins de lanțul contingențelor. Inclusiv al timpului. Asta este și, din perspectivă joasă, mundană, principalul defect al acestui tip uman: ieșirea din istorie, ba chiar sabotarea istoriei, cum ar fi spus Blaga. Pentru omul massă acesta este marele neajuns. Excepționalismul omului îmbunătățit este doar o singularitate morală arătând de visu cât de departe pot fi împinse limitele (chiar și fizice) umanului. Că totul se face în vederea altei lumi, a mântuirii, a coborârii Împărăției pe pământ deja este o temă care depășește limitele acestui eseu.

            Aparent, omul nou vine din aceeași nemulțumire față de condiția prezentă a omului și din aceeași voință de a-l perfecționa în viitor. În rest, totul le deosebește. În primul rând, aici perspectiva este preponderent sau exclusiv socială. Omul este doar o parte, anonimă, din massă și trebuie să urmeze marșul înainte al massei. În al doilea rând, nemulțumirea față de „imperfecțiune” nu vine dintr-un impuls sau dintr-o analiză interioară, ci este impusă de către diverși ingineri sociali. Ei construiesc un model teoretic și ne obligă să ne adaptăm lui. Cu o forță exterioară „modelatoare”, strivitoare. Perspectivele „revoluționare”, lupta de clasă și toate ideologiile care asmut un grup așa-zis defavorizat împotriva altuia, privilegiat, trimit imediat la construirea omului nou. Distopiile de orice fel îi descriu amănunțit formarea. Omul nou este complet lipsit de transcendență, el este, la modul imediat, un proiect ideologic, chiar dacă ideologiile în numele cărora este construit sunt uneori opuse. Scrierile clasice despre o „minunată lume nouă” proiectează această himeră a fericirii absolute, nu „fără pată și fără de prihană”, ci „fără boală și fără de moarte”. Presiunea este aici strivitoare (la propriu): cei care construiesc modelul, în momentul când au mijloacele tehnice de a-l aplica, o fac, eliminându-i pe cei care nu intră în tiparul lui. Eugenie socială, procustianism genocidar. Aici individul nu contează, ci numai țelul, abstract, „fericirea și bunăstarea tuturor”. Acest tuturor este cheia, vagul ascunde crima posibilă și foarte probabilă. Îndrăznește să nu fii fericit și naiba te-a luat! Mai târziu, nici măcar asta nu a mai fost necesar: era suficient să mimezi fericirea, ei știau că mimezi, dar asta însemna că ți-e frică, și asta era mai mult decât suficient. Nu intru în analiza metodelor prin care se obține omul nou, s-au scris sute de cărți pe această temă. Simpla lectură a trilogiei lui Wolton despre istoria comunismului, de exemplu,  este mai mult decât suficientă. Știți povestea comunităților marginale unde unor copii li se strâmbau picioarele pentru a fi trimiși la cerșit… Acesta este omul nou, omul căruia regimul/statul/puterea/dictatorul/Rețeaua îi stâlcește mintea. Iremediabil. Pentru a-l ține în stadiul de dependență absolută. Studiile despre formele de massificare, despre transformarea omului în automat, dez-identitare, fericirea prin pierderea în mulțime, transformarea lumii în stadion spre care privesc milioane de oameni urlând, fie că alți oameni aleargă acolo, fie că alții „cântă”, sunt abundente. Este forma de dezumanizare prin ceea ce s-a numit societatea spectacolului. Totul desparte, cum se vede omul îmbunătățit de omul nou. Primul vine dinspre origini, al doilea dinspre un viitor himeric. Primul este natural, al doilea artificial. Primul este persoană, al doilea este massă. Primul este singur (cu Dumnezeu), al doilea tot singur într-o mulțime amorfă și gălăgioasă. Primul este pentru un proces îndelung și chinuitor de auto-perfecționare morală, al doilea pentru ruptură violentă, revoluționară, materială, care, de cele mai multe ori, îi afectează pe ceilalți, chiar dacă revoluția își devorează ulterior și fiii. Primul sapă în interior, al doilea crede că poate schimba exteriorul. Primul e realist, al doilea idealist. A-ți pierde chipul, a te anonimiza este forma de existență a omului nou. Un adaos istoric este aici necesar: după anul de răsturnări globale 1989, naivi, am crezut că „s-a terminat cu omul nou”. Că, adică, scăpând de „frig, foame, frică” am redevenit „normali”. Trecerea anilor a dovedit că malformațiile omului nou nu trec, ci au urmări peste decenii și încă agravante. Cum să definești acest cuvânt, normalitate, între absolutul moral (inuman în fond) al primului om și egoismul sectar la fel de absolut (în plus și criminal) al celui de-al doilea om? „Soluția” istorică a fost abolirea conceptului de normalitate. Când totul este normal, nu mai există limite de raportare și, deci, obstacole interioare de depășit. De la omul nou am ajuns astfel la „societatea lichidă”, la amorfismul non-personal. Omul îmbunătățit se construia pe verticală, ascendent, rigid, ca o stalagmită, omul nou se întinde pe orizontală, ca o baltă de bitum.

            Omul augmentat este omul dezarticulat. Omul recent, ramplasabil, compus din organe, nu o totalitate sistemică. El survine ideii de organe detașabile, de protezare totală, orice parte din el poate fi înlocuită, ultimul venit fiind creierul. Este omul mașină al lui La Mettrie. Omul nu mai este mai mult decât suma organelor sale. Ci redus la ele. Mitul fabricii din zona începutului industrializării s-a interiorizat și generalizat, creând azi iluzia că omul poate fi sintetizat, fabricat ca un tractor (cum începe Brave new world?). Evident  că el este strict antipodul omului îmbunătățit, dar el este, în același timp, o împlinire și o victorie a omului nou. Instaurarea sa împotriva „subiectului liberal autonom”. Omul  augmentat, care și-a câștigat organe noi, adică a câștigat viață (ce mit vechi al nemuririi intră în joc pe nesimțite!) nu mai este, propriu-zis, subiectul filozofilor. Este altceva, a cărui identitate încă o dibuim. Nu mai este autoconstrucție interioară, sub veghea Principiului, ca la omul tradițional, ci construcție „inginerească”, cu cât mai puțin interior, cu atât mai bine, ca la omul nou al nazo-comunismului. Umanismul devine, în acest context, „o hidră” ale cărei capete trebuie retezate unul câte unul cu hotărâre[a]. Chiar titlul publicației unde a apărut studiul citat sugerează în forță că suntem morți. Dumnezeu să ne ierte, dacă mai are ce! „Visul de a depăși limitele existenței carnale, de a evada din propriul corp și de a căpăta un altul este poate la fel de vechi ca și omul însuși. Multe povești și mituri antice o dovedesc .«Omul trebuie să facă dovada întrupării, scria Simone Weill, pentru că el este destrupat prin imaginație».  Chestiunea raportului omului cu corpul său este mai mult ca niciodată a noastră.  Este o chestiune politică de care legile noastre se preocupă periodic. Căci omul Timpurilor moderne s-a convins că nu este nimic altceva  decât un produs al culturii sale și al tehnicilor sale. El se vrea fabricantul sieși și al descendenților săi, mulțumită biotehnologiilor – și mulțumită folosirii resurselor biologice de origine umană. Pe cheltuiala cui?…”[b] se observă într-un eseu recent despre des-truparea omului de azi. Politic, omul augmentat pare de stânga, asigurând nivelarea, egalitatea „industrială” (era Ford, spunea Huxley) a tuturor. În realitate este, atât cât se poate prevedea, de cea mai extremă dreaptă, în măsura în care construiește o segregare mai netă decât a fost vreodată în istorie, cea în fața vieții/morții: numai cei ce-și vor permite costurile ingineriilor genetice postmoderne (puțini, foarte puțini) vor supraviețui prelungindu-și cu mult viața.[c]

Treime de trepte ale omului: îmbunătățit, nou, augmentat. Vedem că ele se reduc, de fapt, la probleme metafizice cât se poate de vechi, originare am putea spune: viață – moarte – nemurire, suflet – spirit – corp, existență în sine – existență pentru altul etc. Mai este mai-mult-decât-omul om? O întrebare simplă. Sau el este, fără să realizeze asta, omul-reziduu, omul depășit de istorie (care este, în viziunea unilaterală a progresului, forma de manifestare a unei/singurei transcendențe)?  Ca și inginerii de suflete ai omului nou, inginerii bio-tehnologi își arogă funcții mitice, demiurgice, iau decizii de care individul (noțiune depășită, „liberală”, unul dintre capetele hidrei) habar nu are, chiar dacă privesc moartea sa. Da, despre moarte este această tripartiție din titlul eseului. Și despre decizia asupra ei. Omul îmbunătățit se încredința dintru început morții, știind că este ceva în afara sa și a deciziei sale. În cazul celorlalte două tipuri, decizia aparține unui semen, unei puteri strict sociale. Ultimul sosit în această serie a posibilității augmentării de organe este firește IA. Pare a fi sfârșitul, în sensul de încheiere. Odată cu creierul artificial, nu mai rămâne nimic propriu omului[d]. Omul demiurgic (sau faustic sau prometeic sau nietzschean, sau gnostic, nu contează) este omul care nu mai are nimic al său.  Acum, mașina gândește pentru el. Nu este departe momentul în care va fi înlocuit cu totul, ca specie ineficientă, poluantă. Va fi epurat nu neapărat prin violență SF, ci pur și simplu prin inutilitate. Ce sete de repaos, vorba poetului, ne paște! Speciei umane i se potrivește perfect expresia din limba franceză, ea intră à la retraite. Literalmente în retragere. Călătoria interioară a omului îmbunătățit a luat sfârșit, devreme ce interiorul a fost abolit.

Nimic apocaliptic și nimic resemnat în notele mele de mai sus. Mintea se exteriorizează. Apelăm la ea ca la serviciile de catering. Devine un serviciu care ni se face. Omul a fost dresat, scos din evoluția sa naturală. „Face frumos” în societatea spectacolului. Pare că suntem, ca specie, înaintea bătăliei finale cu moartea. A fost prima revelație a individului, primata în curs de umanizare: că este muritor. Unii spun că întreaga cultură s-a născut din această revelație originară. Apoi am aflat, după observația celebră a lui Valéry, că și civilizațiile în totalitatea lor sunt muritoare. Acum însăși civilizația globală, specia sapiens sapiens, în întregimea ei, își proclamă inutilitatea.  A obosit să evolueze, nu mai suportă efortul. La ce bun să te mai reproduci și să te mai îmbunătățești moral, dacă nimic nu mai e după moarte? Cioran și Dostoievski într-un inextricabil amestec; literatura, firește, a anticipat toate astea.

Gândirea încă se poate situa pe sine în exteriorul acestui proces, poate privi din afara galaxiei. Sau chiar a universului, a tuturor universurilor. De aceea drumul rămâne deschis…

Christian Crăciun

12 oct. 2025

[a] Cf. Neil Badmington, Teoretizarea postumanismului, în publicația Post(h)um. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 1, 2014;

[b] Sylviane Agacinski, L’homme désincarné. Du corps charnel au corps fabriqué, Gallimard 2014;                                    

[c] Vezi Francis Fukuyama, Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice, Humanitas, 2004; Mă gândesc ca ilustrare și la un film care a făcut vâlvă, satiră politică prin ironia cruntă cu care prezintă această segregare: Don’t Look Up, din 2021;

[d] Vezi Rémy Brague, Propriul omului. O legitimitate contestată, ed. Galaxia Gutenberg, 2022;