LECTURA ARTIFICIALĂ

CATEGORIE 
noiembrie 24, 2025

            De fapt, totul este de o strivitoare, implacabilă, mortală coerență… Inteligența artificială (IA) implică Literatura artificială (LiA), care implică, la rându-i, Lectura artificială (LeA). Ce lipsește din acest șir silogistic? Omul. Ființa dispensabilă, cum a devenit în postmodernitatea recentă. Dincolo de o elementară curiozitate, nu văd de ce aș citi mai mult de două, trei texte „literare” produse de IA pentru a vedea cum funcționează fenomenul. Mai mult de atât, de ce? IA nu poate produce decât LiA, și ea este perfect inutilă pentru o ființă blestemată – deocamdată cel puțin, într-un viitor previzibil – să rămână o ființă naturală. Biologică. Și rațională. De altfel, numele de inteligență artificială mi se pare vădit impropriu, ar fi mult mai potrivit: rațiune artificială, pentru această mașinărie folosind exclusiv informație și algoritmi. Inteligența este, totuși, altceva, mai mult decât atât. Ne mișcăm într-un teritoriu în care este de aflat, poate, după vorba lui Noica, exactitate, dar în niciun caz adevăr. Suntem la un capăt de evoluție ideatică, început de mult și eșuat acum în tehnologie. Și când te gândești că, acum aproape două secole, Hegel spunea la începutul prelegerilor sale de estetică „arta este pentru noi un lucru ce aparține trecutului”.

Citez după Spațiul literar[1]  al lui Blanchot, care comenta cu maximă perspicacitate: „Ce voia oare atunci să spună, el care nu vorbea niciodată cu ușurătate? Anume că începând din ziua când absolutul a devenit în mod conștient operă a istoriei, arta nu mai este capabilă să satisfacă nevoia de absolut: izgonită în noi înșine, ea și-a pierdut realitatea și necesitatea; tot ceea ce există în ea ca autentic, și adevărat, și viu, aparține acum lumii și operei reale în lume”. Arta nu mai este capabilă să satisfacă nevoia de absolut…. de aici începe totul. Mai recent teoria morții autorului a îngropat definitiv literatura. Structuralismul a redus-o la algoritmi numiți structuri. De aici nu a mai trebuit decât să așteptăm tehnologia, posibilitatea invenției non-umane a artei devine astfel efectivă. Mi-amintesc că unul din primele lucruri care ni s-au spus în facultate a fost: trebuie să analizați un text fără să știți cine e autorul! Suna, firește, foarte atractiv, îți oferea o provocare și o putere. Un orgoliu demiurgic. A trebuit să mai citim mult pentru a renunța la… și a denunța această iluzie, a înțelege capcana ascunsă în această superbie a super-puterii semiologice. Primordialitatea textului nu înseamnă reducerea lui (pozitivistă) la himera marelui mecanism. IA nu numai că reușește această transpunere, ci ne induce credința că, în fond, aceasta este realitatea literaturii: doar un mecanism al limbii de producere a unor figuri și sensuri. Automat. Extensie a minții, (vezi studiul prof. Aurel Codoban despre IA, Comunicarea în epoca reproducerii ei artificiale) IA este pentru minte ceea ce este macaraua pentru braț. Asta permite, desigur, toate entuziasmele de perspectivă. Dar și toate îngrijorările, pur și simplu pentru motivul elementar că organul nefolosit se atrofiază. Pentru mușchi ne ducem la sală. Unde ne vom duce pentru cerebel?

            Să ne întoarcem la literatură. Poate IA produce literatură? Răspund că poate produce texte, dar depinde de sensul pe care-l dăm cuvântului literatură, din punctul meu de vedere IA nu poate produce literatură,ci doar LiA. Care se adresează unui cititor artificial. Cititorul cu creierul umflat de botox informațional și valoric. Culturismul nu vine de la cultură și mușchii ăia falși nu înseamnă nici sănătate, nici frumusețe. Nu înseamnă nimic, decât artificialul chimic. Repet, IA produce ceva care ne uimește ca o jucărie nouă pe un copil, dar care numai prin efracție și abuz poate primi numele de literatură. Pur și simplu pentru că nu pune în lucrare (nu poate pune) dimensiuni ale umanului, pe care literatura, arta în genere, le conțin. Problema este și de adresare: post-literatura artificială nici măcar nu își propune să se adreseze omului (ceva ce se cuvinte depășit, nu zicea asta încă Nietzsche, și toți ideologii „omului nou” după el?) ci se adresează post-umanului. Reprezintă începutul (suntem doar la prima generație, încă rudimentară, a stihiei IA; cei care știu la ce se lucrează pentru deceniile viitoare creionează tablouri greu de imaginat azi, deja pentru a treia sau a patra generație) noii condiții umane, în care omul „vechi” va trăi submersiv într-o „umanitate” de cyborgi sau ce-or fi ei. Lor li se va adresa LiA. Literatura nu poate fi redusă la algoritmi. Ceea ce poate fi redus la algoritmi nu este literatură, iată două axiome care ar putea închide discuția. Dar nu este nici  măcar atât de simplu. Moartea cărții, despre care se scriu mereu cărți serioase, este, în primul rând, moartea lecturii.  Adică a actului de a sta tolănit în fotoliu cu obiectul în mână, înaintând în text. Îmi produc un iritant disconfort, ca să dau un mic ocol chestiunii, poeții care-și citesc în public creațiile de pe telefoane. Oricât de reușită ca scandare de cuvinte, o asemenea recitare are gust de plastic. Sunt perfect conștient că tot  ceea ce scriu aici mă condamnă la eticheta de dinozaur, dar gândirea în etichete este tocmai unul dintre semnele după care poate fi recunoscut fără greș botoxul rațional. Codul literar are o complexitate pe care IA încă nu o poate cuprinde.


[1] Maurice Blanchot, Spațiul literar, ed. Univers, 1980, traducere și prefață de Irina Mavrodin, p. 141;

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2025 Christian Craciun.
cross