Urâtul

A ține de urât…

            A-i ține de urât cuiva înseamnă a nu-l lăsa singur. Urâtul este aici un termen moral-existențial, nu estetic. Și tocmai folosirea lui în acest sens îi dă substanța filosofică formulei citate. Ne dă de gândit… Este un fel sintetic de a spune într-o singură expresie: „Nu este bine să fie omul singur…”. Nici măcar fraza înrudită: a-ți fi urât de cineva  nu ține de estetic, ci tot de calitățile umane ale aceluia: urât mi-a fost de omul viclean (Creangă). Urâtul este spleenul dâmbovițean și tot folclorul nostru vede în el o culme a răului existențial. Profunzimea sintagmei trimite însă nu la unu, ci la apariția lui doi. Este o temă foarte „modernă”, ține de solidaritate și de convivialitate.  A-i ține cuiva de urât înseamnă a-i fi alături în momentele în care acesta, din diferite pricini, a rămas singur. Psihanalitic, zisa aceasta pare a veni din mitologice străfunduri ale subconștientului. Copilul care nu doarme singur, cu monștri ascunși sub pat, în dulap sau în pod, este, de fapt, creatorul acestei metafore existențiale. Întunericul  în sensul metafizic al termenului înseamnă urâtul. Urâciunea pustiirii. A-ți fi urât înseamnă a nu te suporta pe tine însuți ca singurătate întrupată. A nu-ți fi suficient ție însuți. A nu suporta nici împrejurimea (ziua aceasta splendidă de toamnă, de pildă), înseamnă, de fapt, un handicap, o formă de orbire: a nu percepe frumusețea și armonia lumii. A-i vedea numai urâtul. De fapt, într-o asemenea situație, urâtul interior se proiectează violent în afară: e urât pentru că îți este urât. Nu îți e urât pentru că plouă, ci plouă pentru că îți e urât (Bacovia trebuie citit astfel, nu în „logica” meteo!).

            Expresia despre care meditez aici este despre maladia neclasificată a zilelor noastre, despre singurătate. Este o „malaise”, un „mal du siècle” mascat de inflația pseudo-comunicării prin ecrane. Care nu este comunicare tocmai pentru că nimeni nu-ți ține de urât acolo.  Indiferent cu ce avalanșă de cuvinte te-ar copleși, ecranul rămâne, la propriu și la figurat rece. A-i ține cuiva de urât înseamnă mirabilă prezență, a fi de față, imediatul vorbirii împreună și mai ales al tăcerii împreună. Mă gândesc la cei ce stau în apropierea unui muribund, sau, mai departe, la un priveghi. Este tot un fel de a ține de urât: mai întâi celui speriat de marea trecere, apoi celor rămași singuri prin pierderea celui iubit. Urâtul este astfel ținut departe, dincolo de geamuri și ușă, este un fel de a sta de pază, acolo unde cel singur nu se mai poate apăra. Urâtul este dușmanul, barbarul sălbatic de la porțile cetății. Nu te poți apăra împotriva asediatorului decât de la doi în sus. Există și o formă patologică a nevoii de comuniune: imposibilitatea unora de a sta în liniște, singuri cu ei înșiși. Ei au nevoie de celălalt ca de un fel de taraf public, să-i facă zgomot tare, gălăgie, pentru a nu-și auzi urâtul interior care urlă.

            Atenție deosebită trebuie acordată mai ales verbului din această sintagmă. Ambiguitatea și mulțimea înțelesurilor sale aruncă, de fapt, lumina asupra substantivului.  A ține înseamnă, pe de o parte, precum în a ține de mână, a însoți cu drag și apărare de pericol, pe de altă parte, ca în  a ține de șase, înseamnă prevenire, o privire din turn spre tătarii care vin din deșert. Forța verbului vine din aceea că induce senzația materialității, apăsării, prezenței malefice a urâtului. Care poate fi ținut în zgardă. Apare posibil, iată, și un al treilea sens, ceva asemănător cu a ține în frâu.  A ține de urât înseamnă a-l apuca de jugulară și a-l domoli, a-l struni pe cât se poate din nărăvașa lui năvală asupra noastră. Această ipostaziere materială a urâtului – a ține DE… – ne vorbește despre o metafizică a întretăierii dintre tărâmuri despre care folcloriștii noștri au vorbit adesea. Căci urâtul aparține, evident, de celălalt tărâm, a cărui prelungire el este în spațiul nostru. „De-a fi dor pe cât urât/N-ar încape pe pământ,/Dar dor îi mai puțintel/Și-i plină lumea de el”, zice cântecul popular. Asocierea bizară dintre dor și urât (la un moment dat, sferele lor semantice încep să se suprapună) duce la tensiunea dintre prezență și absență.  Ți-e urât deoarece cel ce ar trebui să fie lângă tine lipsește și te locuiește un mare gol interior, care se numește urât. „Frunză verde din ogoară/Jalea, Doamne, mă omoară/Urâtu jos mă doboară/Jalea s-o pot otrăvi/Eu mai ușor aș trăi”. Da, urâtul e o boală, o boală ciudată, pentru că de nerecunoscut de către ceilalți: „Da-te-aș dracului urât/Boală făr’de crezământ”.

            De aceea devine centrală în hermeneutica expresiei noastre identificarea celuilalt. Cine e cel care ne ține de urât? Care se sacrifică pe sine pentru a ne ține de urât? Ce-l determină? O întreagă fenomenologie a semenului (cel asemănător ție, la urma urmei, în bună dialectică morală și tu îi ții de urât celui ce-ți ține de urât) se deschide de aici. Trebuie să-l vezi pe celălalt, să-l bagi în seamă, să observi că îi e urât, să i te alături luându-i crucea măcar o parte din drum. Înseamnă disponibilitate, sacrificiu (fie și numai de timp, câți dintre noi suntem dispuși să ținem de urât câteva ceasuri chiar părinților noștri, exilați în cumplita lor singurătate a vârstei?), deschidere, generozitate. Problema apare în clipa în care realizăm că „urâtul” are o mie și una de fețe. Vreau să-l ajut pe celălalt, dar risc să țintesc perfect alături, „apărându-l” de un urât care nu este al lui, de fapt, ci al meu. Ceea ce-mi apare ca generozitate se transformă astfel în cel mai banal egoism. Urâtul este dezgust, sila de a fi, greață existențialistă. Strict personală, „fără crezământ”. Boală nevindecabilă: „La urât să-i rup o mână/ Să-mi iasă de la inimă”. Dar boală din care vorba românească zice că există ieșire, atâta vreme cât există cineva care să-ți țină urâtul la distanță. Există o com-uniune.

            Ce erau, sociologic și antropologic, vechile moduri de comunicare: claca din serile de iarnă, povestitul basmelor către copii, ieșirea seara la băncuța de la portă pentru a pune țara la cale, priveghiul de care vorbeam decât moduri de a fi împreună, de a-și ține unii altora de urât? Paradoxul este că, adunat în clăi din ce în ce mai mari, urâtul dispare. Nimic într-asta din enorma singurătate a aglomerației urbane. În care omul se estompează, se anonimizează, se îneacă în depresie. Nu există similitudine între urâtul omului pustiit din lirica populară și depresia modernă, asemănările sunt înșelătoare. În comunitatea rurală din care se trage această vorbă miezoasă există mereu cineva care să-ți țină de urât. Această boală a absenței și a lipsei de sens, a inutilității. Poate părea, la o altă lectură, o artă a provizoriului, a leacului placebo. A tratamentului paliativ. Și totuși, nu cred că este așa, altfel nu s-ar fi arătat efectele. Nu s-ar fi perpetuat expresia și nici cântecele de năduf amar împotriva urâtului. Și există și o dovadă per a contrario. Existența acelor oameni, nu puțini, imuni la această boală. A acelor oameni suficienți lor înșiși cărora nu le este niciodată urât. Care sunt fericiți fără ifose în mijlocul pădurii, privind norii sau întinderea mării. Lor le țin de urât (aici ar trebui ghilimele) vântul, jivinele, cărțile, muzica, poate chiar vorbele altora, asemenea lor, rare ca picăturile de pe frunze, mult după trecerea ploii. Și lor le ține, de fapt, de urât ceva sau cineva, dar mai altfel decât pentru noi, oamenii comuni.

            Urâtă boală urâtul! Căci poate fi și boala celor care nu știu și nu pot să fie singuri. Boala gregarității, a zgomotului care urăște și distruge cel mai mic atom de liniște. „Toate problemele umanității provin din incapacitatea oamenilor de a sta liniștiți, singuri într-o cameră” scria încă acum 400 de ani Pascal. Când ne-am îmbolnăvit mai toți de urât, în timpul sechestrării pandemice, adagiul lui Pascal a  devenit brusc de o actualitate dureroasă. Urâtul s-a instituit atunci boală mondială. Omenirea întreagă părea a se fi însingurat. Cine să-i țină de urât umanității? A-i tine de urât cuiva nu înseamnă a adera la o doctrină a salvării, nici măcar a face binele. Exclude orice fel de activism.  Înseamnă pur și simplu a-i fi natural alături celuilalt, atunci când, poate, nici măcar el însuși nu-și  este. Nu este o tautologie să spui că urâtul urâțește. Cel căruia îi este urât devine – văzut și nevăzut – diform. Implicit, cel care ține de urât înfrumusețează lumea. Împiedică proliferarea răului. Să spun că fapta aceasta (căci despre o înfăptuire este vorba) de a ține de urât nu are nimic de-a face cu detestabilul prin abuz cuvânt a socializa. Care înseamnă a lua oarecum cu forța pe cel singur și a-l arunca în mijlocul mulțimii, fie că e un club, fie un grup de într-ajutorare, fie orice altceva de acest fel. A ține de urât cuiva presupune o relaționare sufletească de un fel cu totul aparte și un nivel de profunzime și de motivație de ambele părți care nu are mai nimic în comun cu orice fel de terapie colectivă. De altfel, nici nu este terapie în primul rând, ci dialog. Vindecarea survine ca urmare a acestei prezențe a unei fețe. Care nici nu se gândește la vindecare, ci la a ține urâtul la ușă.

            Dilema străinului între solidar și solitar se află sintetizată în această vorbă simplă. Da, urâtul înstrăinează. În folclor vine adesea vorba despre faptul social de a trăi alături de cineva de care îți este urât. Polisemia contextelor în care apare acest adjectiv substantivizat este remarcabilă. De fiecare dată păstrează însă această ambiguitate originară a frumosului ca bun. Nu e frumos să faci asta sau ailaltă se spunea în vechea educație familială. Din această unitate încă nefisurată a ființei umane purcede o formulare atât de simplă. A ține de urât cuiva nu ne vorbește despre vreo utopică distrugere a plictisului existențial, poză de manual de „dezvoltare personală”. Ci ne spune apăsat că se poate trăi în mijlocul pustiului, dacă altcineva a împrejmuit pustiul cu privirea.

Echinocțiul 2024

22 septembrie