LECTURA, PIATRA DE PE FUNDUL RÂULUI
Faptul că se discută atât despre criza lecturii, pe toate tonurile, în toate locurile, arată că avem de-a face cu un fenomen real, global și adânc. Precizez că mă voi referi în cele ce urmează strict la lectura a ceea ce se numea pe vremuri beletristică, nu la cărți de utilitate imediată, gen știință popularizată, dezvoltare personală, căutări spirituale ezoterice, autobiografii de vedete din toate domeniile, cărți de călătorie ș.a.m.d. În acest sens „îngust” (de fapt cel mai larg prin importanță), criza se vădește încă și mai acută. Consumul de literatură de acest tip a scăzut și mai dramatic. Atitudinile față de fenomen pornesc de la un optimism jubilant, bazat, cred, pe un paralogism: se citește mult mai mult ca înainte. Dublă eroare, odată pentru că se ia de-a valma orice tip de lectură, a doua oară pentru că se bazează pe observația că procentul de analfabeți era, să spunem la începutul secolului XX, foarte mare, deci, statistic, lectorii erau foarte puțini. Eroarea acestui raționament stă în amănuntul că atunci practic toți cei literați erau și cititori, astăzi, din numărul mare de alfabetizați, procentul cititorilor de literatură dincolo de școală este infim. La celălalt capăt al absolutizării se situează cei care proclamă moartea cărții, caducitatea literaturii (care ar pieri, normal, ca tot ce e omenesc) înlocuită de spațiul virtual și inteligența artificială.
Mă gândesc la titlul unei cărți de Marin Tarangul, apărute cu ani în urmă, Predici profane. O astfel de predică profană ar trebui să fie dedicată literaturii, rostită în piața publică, așa cum predicau primii creștini printre păgâni. Din punct de vedere cultural, lumea s-a păgânizat odată cu (post)modernismul și post-umanismul. Ne întoarcem al punctul zero al predicii fără șanse. Sau cu șanse strict personale. Problema este că putem măsura destul de exact consumul de carte (nu și calitatea produsului consumat, asta este altă chestiune) dar sunt imposibil de determinat efectele lecturii, respectiv non-lecturii. Pot fi, desigur, aproximate prin aprofundări psihologice ori filosofice, dar nu cuantificate. Despre aceste efecte este metafora din titlu pe care o voi desluși mai spre sfârșitul acestui text. Încerc să combat aici trei mituri care „justifică” decăderea lecturii ca ocupație esențială. i. Mitul informației. Trăim într-un adevărat delir al informației, o bulimie haotică și nemăsurabilă. Efortul de a tria aceste informații între esențiale și neesențiale, adevărate sau false, este deja mult mai mare decât cel presupus de informare dinaintea erei internetului. Și, mi-e teamă, fără sorți de izbândă. Nevroze, psihoze, depresii survin acestei obezități monstruoase a informației. Și o dezorientare generală. O lipsă de orizont. Sigur, orice carte de literatură conține destui byți de informații. Iliada părea doar un mit, dar pornind de la informațiile conținute s-a descoperit Troia. Totuși, noi nu citim epopeea pentru aceste informații. Cum nu citim Război și pace pentru informații despre Napoleon sau Rusia la începutul secolului 19. Modernitatea și mai apoi postmodernitatea au adâncit falia dintre valoare și sens. Toate device-urile fără de care nu mai putem trăi induc ideea că informația este o valoare, dacă nu Valoarea supremă. Ele vin să augmenteze informația, evacuând sensul. Întrebarea despre sens devine pe zi ce trece mai caducă. Cultura, în sensul tradițional al termenului, este construită pe sens, ea conține informația, dar informația nu conține in integrum cultura, literatura, lectura. De ce? Pentru că informația este neutră, pe când cultura presupune și construiește acea virtute fundamentală și atât de rară a discernământului care spune că non idem est sic duo dicunt idem. Nu întâmplător bătrânii Avva ai pustiului puneau dreapta socotință ca virtute primordială. Iar Patericul oferă o mulțime de exemple de situații aparent similare, dar care capătă rezolvări cu totul diferite și surprinzătoare. Identicul și diferitul trebuie observate cu atenție. Informația este identicul. Cultura este diferitul. Și ea este cea care oferă identitatea, nu informația. A confunda identicul cu identitatea (specificul) este capcana cea mare. Lectura literaturii este strict individuală, mai bine zis personală. Nu există decât un singur poem Albatrosul, și un singur roman Un veac de singurătate. Suntem în teritoriul de splendori al Singularului. Deci nu citim pentru a ne informa, ci pentru cu totul alte cauze finale. Distanța dintre informație și cultură este distanța dintre regnul mineral și viață. Saltul (inexplicabil) pe care l-a însemnat în evoluția universului apariția vieții este similar saltului de la simpla informație la cultură. Inteligența artificială, părând că produce cultură (muzică, roman etc) nu face decât o frauduloasă reducere a viului la neviu, în sensul în care viața înseamnă ne-algoritmizabil. Arta conține algoritmi, dar nu se reduce la ei. Nici măcar nu-i sunt esențiali pentru înțelegerea ei. Ea este vocea răsunătoare a morții în mijlocul vieții. Cultura conține informație, dar nu se reduce la ea. După cum, informația singură nu face saltul ontologic în cultură.
Un al doilea mit care trebuie deconstruit este ii. cel al vitezei. O abordare oarecum laterală mă duce la deosebirea a trei categorii de oameni, în funcție de atitudinea lor față de lectură: optimiștii spun „cartea ca obiect va dispărea, lectura nu”. A se vedea ce spuneam mai sus despre device-uri. Mi-e totuși foarte greu să-mi imaginez pe cineva citind Platon pe tabletă, în metrou, eventual nici măcar citind, ci ascultând la căști cartea audio. Este, sigur, o limită a percepției mele conservatoare. A doua categorie ar fi scepticii care adoptă calea medie: da, se va putea citi un manual de marketing, dar nu Sein und Zeit. În sfârșit, pesimiștii spun că nu se va mai citi deloc literatură, cu subcategoria din ce mai numeroasă, după care, nefiind utilă la nimic, dispariția nu este decât un fenomen normal. Nu vă ascund că am din ce în ce mai dese momente în care cad în această depresie futurologică. Ajungem astfel la țenchiul voroavei. Chestiunea educației.
Pentru că lectura este o deprindere. Plăcerea ei se învață cum se învățau meseriile în vechime, se acumulează în timp. Nu te naști cititor, devii cititor prin cumulul unor circumstanțe favorabile. Cam după al doilea război, în Occident și mult mai recent la noi, accentul studiilor literare s-a mutat de la conținut, de la sens, la mecanism, la formă. Omul a început încet, încet să fie alungat atât din scrierea literaturii, cât și din centrul ei. Ca de altfel din arta abstractă în genere (vezi de ex. Hans Sedimayr, Pierderea măsurii). Acea faimoasă plăcere a textului a fost expulzată ca fiind ceva nerelevant sau chiar rușinos. Elevul nu mai este stimulat să gândească la gelozia lui Ștefan Gheorghidiu sau la identitatea metaforică sânge – sevă din cutare poem blagian sau nichitian, ci să formalizeze perspective narative, focalizări, recurențe formale, niveluri stilistice, reducând limba la nivelul ei strict funcțional. Cum să-ți placă să citești în asemenea circumstanțe? Este exact o față a acelei dimensiuni reducționiste de care vorbeam mai sus. Îmi vine în minte o cărțulie a unuia dintre campionii acestei perspective formalizante și care constată acum dezastrul și militează pentru revenirea la caracterul omenesc, prea-omenesc al gândirii literaturi, la refacerea catenei esențiale dintre literatură și viață: Tzvetan Todorov, Literatura în pericol.
Imaginea, care este esențială artisticului, este a-literală și a-literară. Ea nu poate fi citită în interiorul artei, ci numai în exteriorul ei vital. Imaginea fără referentul vieții este plantă fără rădăcini. Imaginea „veche”, dintr-un tablou renascentist de pildă, ca să nu mai vorbesc de icoană, avea o fundamentală legătură cu Litera, avea o sintaxă. Ea se citea, nu doar se vedea. În felul acesta, viața, devenită narațiune compactă, care se păstrează în artă. Mă întorc după acest ocol la tema vitezei, idol al epocii contemporane. În acel text de o profunzime abisală care este basmul Harap-Alb ni se dă, printre altele, o lecție despre primejdiile absolute ale vitezei care prăpădește. Fiul de câțiva ani al unui prieten, om cu o bibliotecă impresionantă, supărat că tatăl nu vine să joace fotbal cu el și stă să citească, declară răzbunător: asta este o ocupație leneșă. Splendidă definiție a lecturii. Otiumul pe care lectura îl opune vitezei lumii de azi. Dacă am extinde mișcarea slow food de azi la un fel de slow existence pentru a ne regăsi pe noi înșine, cei pulverizați de viteză, lectura ar fi unul dintre mijloacele principale. Lectura este o ocupație lentă, oricât de repede ai citi, ea nu se compară cu viteza derulării pozelor pe Instagram sau a unui videoclip. Este un alt ritm al respirației interioare, care ne pune în acord cu adevăratul ritm la universului. Presupune ritual, ceremonie, hachițe. O adevărată tehnică a răbdării, a amânării, a revenirii. Știm cu toții că adevărata lectură este re-lectura, temă căreia Matei Călinescu i-a dedicat un studiu fundamental. Din punct de vedere strict informațional, re-lectura este o pură pierdere de timp. Nu este nicio literă în plus când citești Procesul a cincea oară. Și totuși… e cu totul altceva. Re-lectura este un scandal pentru cei care reduc literatura la informație și „eficiență” ( a se vedea mai departe, un fel de productivitate a muncii în unitatea de timp). Lectura ca „ocupație leneșă” transmite un alt tip de informație decât cea algoritmică.
Astfel ajungem la a treia prejudecată pe care o despic aici în patru: iii. mitul eficienței, al folosului. Cel care a distrus cel mai temeinic studiile literare. „La ce bun” este o întrebare ucigașă. Lectura nu aduce în mod evident niciun folos imediat și vizibil. Omul contemporan a fost rupt de universul ficțional, care nu este deloc similar cu spațiul virtual, deși par asemănătoare. După cum a fost rupt de energiile ascunse ale limbii, socotită simplu mod de comunicare. Ruptura aceasta este o rană, o maladie mortală a epocii noastre. „Întregul diagnostic al epocii are efect numai acolo unde este folosit pentru a se referi la ea însăși, pentru a se recunoaște și schimba”[1]. A reda arta umanului și umanul artei este o cale de vindecare, cum deducem din cartea umanistului german contemporan. Trebuie deci repetat apăsat: literatura nu servește la nimic, pe nimeni! Cel puțin în înțelesul folosului material pe carte-l agităm noi, în post-umanitatea noastră tot mai săracă spiritual. Este, direct enunțat, vorba de un abrupt proces de dezumanizare, pentru că toate valorile umanismului clasic sunt rând pe rând abolite, înlocuite cu altele de recentă construcție. Or, literatura edifică și este edificată tocmai pe aceste valori trans-individuale ale omului ca individ. Dincolo de funcția străveche a literaturii ca provocatoare de katharsis nu se mai pot spune multe lucruri mai adânci. Literatura are, cum spuneam la punctul doi, un raport special cu timpul, mai precis cu ritmul. Ea impune cititorului un ritm propriu „care nu este din lumea aceasta”. Și, ca atare, ne mută într-un dincolo care nu seamănă nicicum cu alternativa virtuală a existenței. Căci nu este o existență suspendată în virtual, ci una cât se poate de reală, dar într-o altă structură a realului. Una epurată și prin asta revelatoare. Ritmul lecturii este unul lung, din el nu percepem mișcarea, ci finalul, rodul. Literatura e calea ce își conține ținta și ținta ce își conține săgeata. Sunt pentru coaserea pliurilor rănii din lumea noastră. „Pentru aprecierea artei, măsura «pur» artistică nu ajunge. Acest criteriu artistic zis pur care face abstracție de factorul uman (față de care arta își găsește singura justificare) n-ar fi unul cu adevărat artistic, ci doar unul estetic. Iar aplicarea unor criterii pur estetice este și ea încă o trăsătură inumană a acestei epoci, care, fără a ține seama de om, își ajunge sieși: este «arta pentru artă»”[2]
Încerc în final să explic succint imaginea din titlu. Închipuiți-vă o piatră pe fundul unui râu repede de munte sau al unui fluviu majestuos de câmpie. Piatra aceea ascunsă, neștiută este șlefuită de pururea curgere a apelor. Acesta este rostul pe care-l văd eu lecturii: să curgă perpetuu pentru a șlefui piatra spiritului. Spirit poleit, spirit care poate reflecta lumea (sunt exclusivist) numai literatura ne oferă. Mai observ, în legătură iar cu informația conținută, că, în vreme ce lectura altor tipuri de texte: bloguri, rețele, motivaționale, utilitare este orizontală, într-adevăr strict acumulatoare de informație, și ne oferă spre cunoaștere cazuri, lectura literară este verticală și ne oferă modele. Bovarisme găsim din abundență pe Facebook, Madame Bovary este numai aceea din romanul eponim, parcurs răbduriu. Este plină presa de cazuri cu sinucideri spectaculoase, Anna Karenina nu face parte dintre ele. În această meditație despre lectură, m-am despărțit implicit radical de un anume model uman, cel am omului recent, de-culturalizat și hiper-informatizat, care nu mai știe să citească. În sensul depliat în aceste rânduri. El nu citește, răstălmăcește comandamente ideologice de ultimă oră. Lectura presupune recluziune, nu „socializare” (ghilimelele vor să mascheze urâțenia cuvântului). Lectura este un act intim, ca și dragostea. Și roadele ei sunt – poate – la fel de misterioase.
Christian Crăciun
[1] Hans Sedimayr, Pierderea măsurii, ed. Meridiane, 20012, p. 231;
[2] Op.cit. p.197;
