Cioran post-umanul
O axiomă simplă de la care plec: trăim vremuri cioraniene. Sau post-cioraniene, dacă vreți. Vremuri care justifică din plin dezabuzarea, scepticismul, viziunea neagră asupra omului și a viitorului, răzvrătirea împotriva demiurgului cel rău ș.a.m.d. Întrebarea de la care pornesc expunerea mea este: cum îl înțelegem pe Cioran dinspre actualitatea noastră tulburată? O a doua problemă in-aparentă, la care mă voi referi: cum se (mai) poate vorbi despre un autor care a scris extensiv, intensiv și excesiv numai despre sine însuși? A spus el despre subiectul Emil Cioran absolut tot ce se putea spune. Pascalianul le moi haïssable este experimentat de Cioran în toate sensurile. Dar, la o lectură atentă, înțelegem că EUL din opera lui este doar în mod înșelător eul biografic. Cioran se construiește ca personaj cu fiecare frază sclipitoare pe care o scrie. Histrionismul său, ca și cultivarea obsesivă a eșecului[1] este pus în slujba evadării. Realitatea nu-i provoacă decât la nausée. Încă de la prima carte, splendidul raționalist Șerban Cioculescu îl numea cu ironie pe tânărul gânditor, simțindu-i jocul, „cabotin al disperării”. Cabotinismul acesta este el însuși o ștampilă, un însemn inconfundabil, caracteristic, al acestui secol în care totul este a arăta, a se arăta. (Blaga însuși îi numea pe generaționiști „cabotini ai pasiunii”, termenul e prezent insistent cum se vede). Cioran s-a dat în spectacol și și-a asumat întreaga condiție a societății spectacolului, chiar dacă a fost un discret (altul dintre numeroasele sale paradoxuri), n-a vrut să participe la emisiunile lui Bernard Pivot, să dea interviuri sau să ia premii. Și tocmai prin asta influența sa a devenit paradoxal mai puternică, pentru că spectacolul lui era de altă natură. Pentru că și-a situat spectaculosul în radicalitatea, contrazicerea permanentă a locului comun, în insistența în negație.
Actualitatea acestui filozof care se scaldă în crepusculul gândurilor pare o evidență într-o epocă de cultivare absolută a relativului și a negativului. Adică exact axele operei sale. Și totuși… Este Cioran, cel care voia să-și dea demisia din omenire, un gânditor afiliabil post-umanismului? Eu nu cred că Cioran s-ar simți bine în contextul intelectual de azi. Ba sunt convins că acesta i-ar spori indefinit aprehensiunile față de omenire; mizantropia lui patologică și care se transformă de multe ori (nu este cel mai mic dintre paradoxurile sale strălucitoare) într-un elogiu tragic al omului care lipsește ideologiilor de azi, ar rămâne o banală depresie clinică… „Iubesc totul în afară de om. Când mă gândesc la el, văd roșu înaintea ochilor. /…/ Trăiesc la periferia speciei./…/ M-am zbătut cu singura intenție dea înceta să mă zbat”. Sau rostul acestui gânditor al crepusculului este cumva acela de a închide o epocă, începută cu satanismul romantic și Nietzsche, continuată cu arderea de tot a bibliotecilor și muzeelor propusă de avangarde, mai degrabă decât de a deschide alta? A fost un lucid care a înțeles ca puțin alții și mai devreme aliajul dintre decadență și barbarie care definește vremurile recente. Scrisul lui este una dintre cele mai rafinate analize ale barbariei ce urmează după epuizarea culturii. Când vorbea profetic despre Turnul Eiffel ce va deveni moschee, Houellebecq era copil. Sau a fost doar un cinic cu scrupule? „Scepticul e un martir al lucidității” spune el. Aici eul biografic e și mai mult depășit, chiar dacă prin chiar frământările acestuia el își citește epoca. În era post-adevărului poate fi considerat acest gânditor al negării înverșunate a oricărei certitudini un profet? Este Cioran un port-drapel al post-umanismului sau woki-smului? Nu cred. Cum poate fi el înțeles în sistematica de valori a post-adevărului? Trebuie să-i percepem fundamentala incompatibilitate cu asemenea teorii, cu care seamănă numai la superficii. Numai așa putem înțelege de ce el rămâne o figură emblematică și aparte a filozofiei secolului XX. Altfel ar fi doar un jurnalist de duzină al „subiectelor arzătoare” și focurilor de artificii stilistice. Extazul său vine dintr-o împingere la extremă a îndoielii carteziene, îndoind-o asupra ei însăși, desființând-o, făcând-o să se autodevore. Cioran este o cobră, te vrăjește cu citatul, este o viperă elegiacă. Ești sedus să scrii nu despre el, ci cu el, adică să citezi încontinuu.„Nu-mi pot rămâne credincios mie însumi decât păstrându-mi fondul de cinism, prin care înțeleg o îndoială excesivă, adică implacabilă, invadatoare. Și într-adevăr, la mine îndoiala se extinde, invadează, îmi ocupă spațiul gândirii”. Minunatul cioranofil declarat, Dan C. Mihăilescu spune că este cea mai spectaculoasă nebunie din literatura română.
Apropo de nebunie și elegie, ar trebui cercetată îndeaproape tema lucidității la Interbelici, este mereu citată în context vorba lui Camil Petrescu: câtă luciditate, atâta dramă, dar toți congenerii sunt obsedați de frenezia dureroasă a trăirii totale și lucide. La paradoxalul Cioran putem spune: câtă luciditate, atâta delir. Cu cât e mai lucid, cu atât delirează mai mult. Încă din anii 90 am scris despre prezența unui „existențialism românesc”. Termenul avea să capete greutate treptat și sper să se impună odată cu masiva antologie în două volume a lui Marin Diaconu Existențialismul românesc 1919-1947, 3500 p., apărută în 2019 și care s-a „bucurat” de o subrecepție totală. Nu s-a scris mai nimic despre ea în presa noastră culturală. Dar ce bine îl înțelegem pe Cioran în acest mediu intelectual generaționist!
I s-a reproșat lui Cioran un dublu oximoron existențial:
Aici e cheia. Asta face din el fundamental un clasic. Or, nu poți fi clasic atunci când se distrug statui și se aruncă vopsea și ciorbă pe tablouri. Perfecțiunea formei, atât de râvnită de Cioran, îl desparte fundamental de orice „cancelare” a culturii. Putem spune că el își asumă perfecțiunea stilistică precum Iov bubele. Ca o damnare de neînțeles, dar meritată. Și asta îl situează exact la antipodul anulatorilor de azi ai valorilor. Scârba lui e metafizică, nu ideologică. Diferență radicală. Nici măcar în Schimbarea la față, cel mai datat text al său, nu coboară de-adevărat în ideologic…Oarecum simetric, la celălalt capăt, negativismul lui radical nu are nimic din fronda Avangardei, este mult mai profund și nu rămâne în social, merge spre temei.
Paradoxul acestui barbar valah de structură germană dar auto-impregnat până la delir și extaz de raționalismul și civilizația franceză ține de totalitatea și sinceritatea cu care și-a trăit contrariile. O sinteză stranie: un barbar valah bătrân, obosit de rafinament. Cioran pune întrebările filozofice fundamentale fără complexe într-o generație care a ales să le sfideze, să le abolească. Este un mistic à lʹenvers. La o lectură atentă, fie și contrastivă, poate fi apropiat de gânditori aforistici creștini precum Nicolas Gomez Davila (căruia dintre cei doi îi aparține de exemplu un citat precum „E de-ajuns ca frumusețea să ne șubrezească plictisul pentru ca inima noastră să se frângă precum mătasea în mâinile vieții”? Muzica este identică.) sau Gustave Thibon („Lʹenfer est une douleur qui ne se renouvelle pas, un mal sans métamorphoses). Cioran, în unicitatea sa asumată, este o măsură dintr-o simfonie mai amplă. Acest absolutist al relativului nu crede în Dumnezeu, viață, filozofie, sens, sistem , forme, țară șamd. Crede în dreptul de a te îndoi de orice.
Este o banalitate că Emil Cioran este un campion al negației. Omul care a făcut totul pentru a nu-l întâlni pe Dumnezeu…își spune el. Cioran vine să ilustreze perfect ceea ce Hugo Friedrich numea transcendența goală. Este în opera lui de sfârșit, de epuizare, a modernismului, nu o profeție a post-modernității, căci are puterea de a afirma că după modernism nu mai urmează nimic, decât golul, ci o înțelegere a vacuității finale. Un capitol din Écartelement se numea Urgența catastrofei. Generația 27 în ansamblu este coagulată în jurul ideii de negație. NU-ul lui Ionescu pune, la fel, în discuție, sub semnul negației totale, literatura română contemporană: dar cu ideea subsecventă: la ce bun literatura, critica atunci când omul e muritor? De fapt, cultura română modernă însăși debutează cu un splendid exercițiu negativ: maiorescianul În contra direcției de azi în cultura română. Și tot în acea epocă avem teribilele exerciții de a merge până la capăt pe via negationis ale singurului român pe care Cioran l-a elogiat, Eminescu. Geneza din Scrisoarea I, cu extraordinarul său joc de negații, sau Rugăciunea unui Dac, text emblematic pentru Cioran, sunt splendide exerciții asupra negației. Emil Cioran aparține unei vremi în care oamenii mai aveau curaj să fie lirici, lirismul mai era o cale de cunoaștere: „Începi să știi ce e singurătatea când auzi tăcerea lucrurilor. Îți dai atunci seama cum fiecare obiect în parte își are respirația lui, secretul mort în piatră și deșteptat în plantă, ritmul tainic sau vădit al întregii firi. Misterul ciudat al singurătății derivă din faptul că pentru ea nu există ființe neînsuflețite. Toate obiectele își au un grai pe care înțelegerea noastră îl descifrează în tăcerile fără de pereche. Singurătățile arzătoare în care tot e viață... Spiritul doarme și visează în natură. Aș vrea să tălmăcesc visele plantelor…”. Sau: „Nu-ți poți apăra singurătatea decât dacă nu știi să te faci odios”.
Emil Cioran se voia un clasic, chiar dacă unul al deznădejdii. De aici celebrarea formei eliptice a aforismului: „Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele”. Nu trebuie văzut în Cioran un promotor al „gândirii slabe”, ci unul al unei gândiri care nu se reduce la piatra tare a silogismului logic, și care descoperă cu voluptate paharul cu amărăciunea silogismelor. „Necinstea unui gânditor se vădește prin numărul de idei precise pe care le susține”.
În sfârșit, o ultimă temă actuală despre care vreau să spun câteva cuvinte este cea a exilului. Sunt multe chipuri ale exilului în opera sa, de la căderea omului din Paradis în istorie („Existența e o cădere din dar”), la exilul politic, din limba maternă, dincolo de Coasta Boacii în Valahia, apoi la București, la Berlin sau la Paris. Este un exil geografic dar mai ales unul temporal, el nu se simte aparținând epocii sale și își caută în istorie alte epoci pe măsura rafinamentului său escatologic. Un destin de marginal, fără posibilitate de a se fixa, pentru că, dez-iluzionat, nimic nu-l poate lega. Și, cu o ultimă stație a acestei stranii deambulări: senectutea, o lecție ea însăși: „Fericirea e atât de rară, fiindcă poate fi atinsă numai după bătrânețe, la vârsta senilității”. Adică în amnezia care l-a adormit în final!
Christian Crăciun
[1] Vezi recent Costică Brădățan, Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate; Spandugino, 2024;
