INTERVIU
Acordat Luciei Negoiță pentru revista ACOLADA de la Satu Mare
- Stimate domnule profesor Christian Crăciun, luna decembrie a anului care s-a încheiat de curând a deschis porțile unul nou, împlinitor, deceniu de viață. Este potrivit acest moment al dialogului nostru pentru o întoarcere în timp. Locul de naștere cu o anume doză de mister vine în sprijinul autodefinirii scriitorului. Cum s -au derulat anii copilăriei? Care era ambientul familial la intrarea în lumea cea mare?
Într-adevăr, este o vârstă a recapitulărilor necesare. Fac parte dintre puținii fericiți care locuiesc, acum, la celălalt capăt al vieții, tot în casa în care s-a născut, firește că arhitectural nu mai e aceeași. Nu am lipsit perioade mai lungi decât în timpul liceului și al facultății. Comuna natală, Floreștii de Prahova, era un loc ambiguu. Pe de o parte sat, cu drumuri de pământ, pe care puteai merge desculț cu piciorul scufundat în mătasea prafului, cu șanțuri pe margine prin care după o ploaie șiroiau pârâiașe, cu vaci și oi care se întorceau seara de la câmp, căruțe care treceau neîncetat, cu vreo doi bătrâni pe care i-am mai prins și eu care umblau în „costum popular”, cu grădini la fiecare casă și o mulțime de pomi fructiferi. Chiar casa mea era tipic țărănească, două camere de-a stânga și de-a dreapta unui hol, prispă înconjurând pe două laturi pe care toamna puneam porumbul al uscat, plus un pridvor învelit în iederă unde mâncam vara. Pe de altă parte, satul era deja de-ruralizat, nu mai erau „tradiții”, avea o activitate industrială puternică prin marele combinat de anvelope unde lucrau practic mai toți de aici și din multe sate vecine. Aveam gaze, apă curentă, câțiva aveau chiar telefon acasă, când eram foarte mic s-au construit primele blocuri, cinematograf la club cu două filme pe săptămână, o bibliotecă foarte bine aprovizionată în plus orașele mari, Câmpina și Ploieștii erau foarte aproape. Și, mai ales, era „Palatul” lui Grigore Cantacuzino-Nababul, cel mai bogat om din regat la cumpăna dintre secolele XIX și XX, în mijlocul unui vast domeniu de vreo 150 ha. Vă dați seama ce paradis era pentru imaginația unor copii, chiar ruină fiind. La început se intra greu, era unitate de cavalerie, apoi de câini lupi, când eram eu la școala primară s-a făcut un sanatoriu TBC care funcționează și astăzi. Erau aventurile copilăriei, spațiu magic fie vara, când ne duceam „la gârlă” (Prahova care mărginește domeniul) fie iarna când foloseam pantele formidabile de aici pentru săniuș. Este o întreagă istorie, în care nu pot intra acum.
Părinții proveneau ambii din familii cu „dosar nesănătos”: bunicul patern era țăran avut, pornit de la lingură cum se spune, și apoi a ținut și cârciumă, cel matern era inginer cu studii în Germania, a făcut primele termocentrale prin zonă. Patima lecturii am moștenit-o cu siguranță de la mama: nu mi-o amintesc decât stând la gura sobei cât fierbeau oalele, fumând și citind o carte. Mai târziu le comentam împreună, așa am învățat să înțeleg o carte. Tata era funcționar la uzină, mama a stat cu mine și sora mea cât eram mai mici, apoi s-a angajat și ea funcționară la altă întreprindere din zonă.
- Cursurile liceale le- ați urmat la Ploiești, într-un locaș de renume. Ce rol vor fi avut profesorii în acea etapă a formării și a instruirii? Cu atât mai mult cu cât dumneavoastră înșivă vă veți dedica acestei nobile meserii cu al său legământ pe viață. Nu mi am cenzurat tonul patetic, după cum vedeți. De câte ori am ocazia îi amintesc pe G. Călinescu sau pe E. Lovinescu – și ei ,o vreme, profesori de liceu. Ce set de valori ați primit ? Și mai ales ,ce mesaj ați transmis mai departe ,generațiilor din ultimele decenii?
Să spun mai întâi că școala primara de aici a fost foarte bună: gramatica, matematica, biologia (care mi-a rămas o pasiune până azi), istoria aici și-au pus fundamentele. Așa am putut să intru printr-un examen sever (fără „meditații”, nu prea se practicau pe atunci) la unul din cele mai bune licee din țară: „I. L. Caragiale”, din Ploiești. Am amintiri extraordinare despre profesorii și colegii mei. Rămân șocat astăzi când, pe fondul nesfârșitelor și inutilelor discuții despre eșecul școlii românești, oamenii apropiați mie ca vârstă relatează amintiri lugubre despre școală. Eu am jucat în alt film. Profesorii erau „interbelici”, aveau prestanță prin simpla prezență: Simache, elevul lui Iorga, ctitor de zeci de muzee și formidabil istoric el însuși, Milica, elev al lui Ibrăileanu, profesor de română și care ținea de fapt cursuri universitare, asculta doar rar sau dădea lucrări, în rest ținea prelegeri, fusese profesorul lui Nichita Stănescu și Eugen Simion cu o generație înainte. Mărturisesc că i-am imitat fără rușine metoda când am devenit la rândul meu profesor de română. Grigore, profesorul de matematică, dna. Aspasia, directoarea liceului, tot de română, care, atunci când apărea la capătul imenselor culoare ale liceului, provoca o încremenire a tuturor. Și câți alții… Exigența era foarte mare dar astăzi, după 42 de ani de proprie carieră didactică, sunt într-o mută admirație și față de tactul lor uman și pedagogic extraordinar. Am învățat enorm, muncind foarte mult. Să spun că am făcut Realul, adică profilul de matematică-fizică. Deși știam că voi merge spre Litere. De fapt, până într-a XI-a am oscilat spre medicină. Dar nu mi-a plăcut chimia, (nimeni nu e perfect!) și ca atare mi-am dat seama că nu am nicio șansă la examen (au fost 21/loc în anul când am dat eu, la noi, la Litere, am fost numai 18!). Aici la real aveam teme enorme, zeci de probleme la matematică și fizică, din manual sau culegeri, din Gazeta matematică, munceam multe, multe ore la făcutul temelor. Nu mi-a părut rău nicio secundă că am ales acest traseu, mi-a dat o anume rigoare a gândirii, o disciplină rațională pe care literații nu o au totdeauna. Și astăzi urmăresc cu maximă curiozitate descoperirile din domeniul fizicii sau geneticii. Să spun că am citit enorm toată această perioadă a gimnaziului și a liceului, de toate, fără alegere și fără limitări de vârstă. Când eram mic, încă nu aveam bibliotecă, am înțeles mult mai târziu că imensa bibliotecă a bunicilor materni a fost înstrăinată de teamă în anii 50 ai terorii. Apoi am început să-mi cumpăr cărți (la liceu aveam un chioșc de cărți unde găseam noile apariții, dar mai ales o bibliotecă fabuloasă unde am putut citi Istoria lui Călinescu – interzisă pe vremea aceea, să o spunem pentru cei mai tineri –, scriitori interbelici care nu intraseră încă în programă sau răsfoi niște enorme enciclopedii-albume de pictură italiană renascentistă care m-au copleșit), am primit de la un unchi vreo doi saci cu BPT-urile cele vechi din anii 50-60, cu coperte roșii cele de scriitori autohtoni, albastre scriitorii străini. Așa a început „construcția” bunkerului de cărți în care locuiesc acum (nu mă întrebați câte, habar nu am) și care cad peste mine la mișcări neatente. Am o relație don-juanescă să-i spun cu cărțile, de îndată ce aflu de una care m-ar interesa trebuie să o posed. De vreme ce nu stau la oraș, deci nu am aproape o bibliotecă mare de unde să pot împrumuta, sunt nevoit să cumpăr toate cărțile de care am nevoie.
3. Ajungem la anii de studenție, domnule profesor. Alte experiențe formatoare. Poate mentori. Știu că ați găsit în prietenia cu Dan C .Mihăilescu un rost ales al existenței cărturărești. Cum vă apar în memorie acei ani?
Îmi apar ca o perioadă hipnotică, fără contur precis, în care am trăit în altă realitate. De libertate și edificare spirituală bulimică. Trebuie iar să fac o precizare istorică: anii 1968-1976, cât am făcut eu liceul și facultatea au fost ani de „dezgheț”, de deschidere spre Occident, de traduceri intense și republicări ale marilor interziși de până atunci. Am profitat din plin…Cu Dan m-am împrietenit din prima zi de facultate, când, în holul imens al Filologiei bucureștene și mi-a zis simplu: eu sunt Dan. Sunt peste 40 de ani de atunci și rămânem siamezi, pe cât de diferiți, pe atât de asemănători: el exuberant, sociabil, efervescent, de o hărnicie publicistică copleșitoare. Eu retractil, bursuc izolat, care am „ieșit la lumină” după 50 de ani. Dar sunt alte fire subterane care ne leagă definitiv. Profesorii? Iar ar trebui să-i înșir pe toți. Îi amintesc doar pe bunul Ioan Alexandru, fascinant nu doar prin starea de extaz în care vorbea (despre Eminescu sau Psalmi sau Bach, de fapt nu vorbea decât despre Iisus), ci prin totala diferență, în fond și formă, față de discursul oficial. Și pe Dna. (toată lumea îi spunea astfel) Zoe Dumitrescu Bușulenga, oficiind despre marile momente ale literaturii universale. Erau cursuri sacre, și folosesc cu răspundere acest cuvânt greu.
4.Un alt loc de referință, în afara locului de naștere, este așadar orașul Moreni. Ați predat decenii bune la liceul de aici, elevii v-au iubit. Mulți își arată și astăzi recunoștința pentru dascălul lor. Ați construit astfel o mare familie. Si ne întoarcem iar la profesorul de limbă și literatură română. La vocația de a dărui iubire, de a modela suflete… Câtă putere mai are acesta, la catedră, în a modela generațiile născute cu tableta în mâini, cu telefonul portabil de care nu se despart nici în somn?
Am făcut 42 de ani naveta (în condiții cel mai adesea vitrege, iernile anilor 80 au fost groaznice) la liceul industrial (azi colegiu) de „prelucrători prin așchiere”, ce poartă acum numele lui Caragiale, născut în vecinătate. Acum abia răspund la partea a doua a întrebării dvs. nr. 2. Am intuit, nu cred că am conștientizat de la început, că nu e suficient să predau litera manualului, mai ales că vremurile deveneau din ce în ce mai câinoase. Așa că: 1. Am fost mereu sincer și direct cu elevii și 2. Le-am transmis un set de valori, un model uman de regăsit în cărți, le-am pus în mână cărțile adevărate, dincolo de cele din programă, mai târziu le-am arătat filme adevărate pe video etc. Și, mai ales, „am inventat”, cred că deja din al doilea an de activitate, un cenaclu care, acum mi-am dat seama, era un fel de școală altfel avant la lettre. Adică un spațiu de discuții libere, de edificare lăuntrică, de respirație curată de sub stratul de mâl care devenea din zi în zi mai gros. A funcționat până după 90, când s-au schimbat zodiile. Mie mi-a folosit ajutându-mă să supraviețuiesc sufletește, lor le-a folosit dându-le o anume articulare morală, o viziune despre viață care, se pare, după mărturiile lor de acum, că le-a prins foarte bine. Am mulți foști elevi, deveniți ei înșiși profesori, unii mi-au fost și colegi, cu care am rămas bun prieten și mai stăm la o taină din când în când. Cât despre învățământul de astăzi, îngăduiți-mi să nu abordez subiectul, mi-ar trebui spațiu măcar cât tot interviul de față. Prăbușirea valorică a școlii românești îmi amărăște bătrânețea, și vina nu este a elevilor, ci a celor care fac experimente fatale, ideologice, pe noile generații. Am scris mult despre asta, am vorbit și de soluții.
5. Domnule profesor Christian Crăciun, aveți acasă la Florești o impresionantă bibliotecă de peste 25 000 de volume. La Târgul Gaudeamus din noiembrie ați făcut alte noi achiziții .In locuințele confortabile de azi, nu mai există acel spațiu al bibliotecii care era parte a habitatului unei familii obișnuite. Să facem azi o scurtă călătorie prin biblioteca dvs… Atâtea lumi se deschid în fața noastră. Care vă sunt cărțile cele mai dragi?
Am spus puțin despre istoria bibliotecii mele. Cum aș putea trăi fără să citesc? Ca și cum aș fi fără hrană sau apă. Cartea, cea clasică, volumul pe hârtie, este o parte a sufletului, spiritului, și chiar a corpului meu. Apropo: am cărat în anii de navetă poate tone de cărți, ținea de pedagogia mea să le arăt cartea ca obiect elevilor, era greu să te cari pe autobuz cu 3-4 volume masive din ediția Perpessicius de pildă, dar cum să-l înțelegi pe Eminescu fără să ai imaginea masivității operei sale? Sau Istoria lui Călinescu? Sigur, am și eu mii de cărți și pe devisuri, am Kindle, tabletă, laptop, citesc când am nevoie și de aici, dar poziția esențială este în fotoliu cu cartea, creionul de subliniat, și caietul de notițe. Nu mai sunt spații pentru bibliotecă în casele de azi? Pentru că lectura a sucombat. În primul rând din vina școlii & părinților. Spun deschis: felul în care se predă literatura azi, cerințele aberante de la examene, nu fac decât să îndepărteze copiii de plăcerea lecturii. Nu citim ca să răspundem la o grilă de examen cu întrebări stupide. Or, elevul nu învață decât ceea ce i se cere la examen… Predarea, la asta se reduce, să știe copchilul să bifeze litera corectă în grilă. Nici pomeneală de aspectul uman al literaturii. Iarăși, mă înfrânez a dezvolta subiectul. Da, cumpăr masiv cărți (slavă comenzilor pe internet și curierilor!), mult mai multe decât pot citi. De mai mulți ani mi-am schimbat centrul de greutate, mai puțină beletristică și mult mai multă teologie, filosofie, politologie, istorie, artă etc. Trebuie făcută o opțiune, sunt cărți pe care le discută toată lumea la care trebuie să renunț din păcate. Timp mult trebuie să acord și scrisului. Și aș mai vrea să am un masiv program de recitiri ale cărților citite cândva….dar ziua nu are destule ore…
6. Și, dacă ar fi să ne oprim la cercetările dvs, le voi alege punctual pe cele legate de personalitatea lui Liviu Rebreanu, în urmă cu mai mulți ani, dar și ultimul dvs. articol publicat în revista Tribuna și dedicat lui Nichita Stănescu, Doi scriitori importanți, născuți în secole diferite. Ce cale ați ales pentru a trezi interesul celui care citește un articol despre un anume scriitor , într -un anume timp?
Rebreanu a fost debutul meu publicistic într-o culegere remarcabilă, gerată de prof Mircea Zaciu. Publicam pe atunci, foarte rar, în reviste, Steaua, Vatra. Cu carte propriu-zis am debutat mult mai târziu, în 2005, eseurile din Intrări în labirint, deja reapărute în trei ediții. Au urmat alte cărți, dintre care țin foarte mult la cea despre Eminescu, teza mea de doctorat, Ucronia eminesciană (și ea în două ediții) și pe care aș vrea să o rescriu, aducând-o la zi. Ar fi trebuit ca în 2023, fiind an Nichita Stănescu, să dau cartea mea despre poet, dar n-a fost să fie. Să sperăm în 2024. Este un pariu mai îndrăzneț, o abordare la un infra-nivel al sensurilor, o încercare de înțelegere nu a poeziei, cât a experiențelor limbajului la Nichita. Mereu îmi vine să mai adaug ceva. Om citi și om vedea…
7. Deși nu locuiți în București, am remarcat prezența dvs. la obișnuitele lansări din librăriile capitalei. Nu obosiți niciodată în a prezenta noutățile literare la posturile de radio, la târgurile de carte. Apar foarte multe titluri în toate domeniile știute de noi azi. Nu puține sunt surprizele în peisajul literar pe care îl observăm grație meseriei noastre, de bune decenii. Nu putem cuprinde tot, pasiunea pentru lectură se restrânge și ea din motive obiective. Dar voi insista în ciuda …timpului repede ce ni s-a dat…Ce cărți mai noi de beletristică recomandați unui public interesat de carte, care ar vrea sa nu piardă ceea ce numește el a fi o carte bună?
Asta se datorează tot unei întâlniri providențiale, precum cele amintite mai sus, cu editorul Valentin Ajder, părintele editurii Eikon. El are o „politică editorială” aparte: dacă nu mai vin oamenii către cărți, să ducem cărțile la oameni. Asta presupune eforturi și mare consum de timp și energie, colindând țara de la un capăt la altul, prin orașe orășele și sate unde nu (mai) sunt librării, la târguri de carte etc. Absolut jenanta politică editorială și culturală a statului român face, mai ales după pandemie, din orice editor respectabil un sinucigaș din punct de vedere financiar. Cifrele vorbesc! Ne-am cunoscut cred prin 2009, tot la o lansare a unui prieten la care am vorbit, ne-am împrietenit și de atunci am lansat probabil peste mia de cărți. Să adaug la rezumatul biografic că, din motive personale, la un moment dat am dispărut mai bine de un deceniu din viața publică. Ajder m-a tras înapoi, am devenit vorbitor și prezent atât de frecvent, că am început să-i enervez pe unii. Mai e și linia asta Ploiești – Câmpina, destul de dinamică cultural, la care firește sunt mai mereu prezent. Aici avem lansări cam în fiecare săptămână. Uite, acum mă uitam: e deja făcut programul pe ianuarie, intrăm în februarie. Cât mă mai țin puterile, voi continua acest apostolat pe care scriitorii români îl merită. Cât despre literatura română… ți-am spus că nu mai sunt un urmăritor foarte scrupulos. Am câteva idei pe care numai le enunț, neputând să le dezvolt: 1. Avem o literatură mult mai bogată și mai valoroasă decât merită puținii cititori, rămasă necunoscută din lipsă de promovare, prin dispariția criticii de întâmpinare și arondarea ei pe grupuri de interese. 2. Se citește, cum arată toate sondajele, extrem de puțin și din acest puțin literatura română ocupă un loc secund. Din fericire, se traduce destul de mult, cam tot ce este relevant în literatura lumii și snobismul nostru ne face să cumpărăm imediat aceste cărți. Autori tineri români excepționali rămân, în acest timp, ca și necunoscuți. 3. Cultura noastră suferă încă de literaturo-centrism, autorii din domenii „laterale”, de la filozofie la teologie sau politologie nu intră în atenția publicațiilor culturale (și ele în gravă suferință). Un singur exemplu: cartea, de valoare europeană, despre libertate a lui Andrei Vieru Elogiul frontierelor, nu a fost comentată decât pe Fb. Nu avem apetență pentru idei, să vedeți când va fi tradusă, curând, în Franța… Deci: 1. nu avem distribuție (nici la carte, nici la presă culturală); 2. Nu avem o politică coerentă de susținere și promovare a literaturii/culturii române, inclusiv finanțare adecvată. 3. Nu avem un învățământ centrat pe Cultură cu majusculă; 4. nu avem o societate în care cultura să fie apreciată; 5. Nu avem niciun fel de prezență a omului de cultură în spațiul public, opinia lui nu contează.
8. Spuneți-ne, vă rog, câte ceva și despre cărțile dumneavoastră.
Am amintit ceva mai sus două dintre ele. Eu sunt structural un eseist, nu un critic în adevăratul sens al cuvântului. Chiar și cronicile mele la câte o carte au un pronunțat caracter eseistic. Trei dintre cărți: Intrări în labirint, Isografii și Hemolexii sunt culegeri de eseuri pe cele mai diverse teme. Lectio incerta (2 vol.) sunt texte mai scurte, mai aproape de ceea ce este cronica literară standard, un fel de jurnal de cărți în care prezint zeci de autori. Mă preocupă să scriu despre cărți, teme și autori care nu se află în prim planul atenției publice, scriu de ceva vreme mai rar despre cărțile de beletristică propriu-zisă și insist pe cele mult mai puțin prezente în spațiul nostru cultural, asta și din conștiința unui literaturo-centrism pe care îl percep ca o insuficiență pentru o cultură matură. Cărți „de idei”, de filosofie, eseu, filosofia istoriei, eseu social-politic, arhitectură, arte șamd. Cred că, obsedați de „prestigiul” scriitorului, nu suntem suficient de atenți la humusul cultural din care el crește. Este o discuție separată care trebuie purtată aici. Pentru că, pe de altă parte, sunt îngrijorat la consecințele noului jdanovism mondial, care abolește criteriul estetic, înlocuindu-l cu tot felul de ideologii, „isme” cărora literatura le devine simplu auxiliar, vas purtător. În sfârșit, ca „fișa” să fie completă aș mai aminti și cele două volume sub titlul Circumstanțiale care adună o parte din publicistica mea social-politică, ivită din sentimentul de exasperare – revoltă care ne îneacă pe toți, precum și din convingerea că acest domeniu poate fi abordat și dintr-o perspectivă, să-i zic antropologic-culturală, nu numai dintr-una a scandalului cotidian.
9. Cum va arăta lumea de mâine …? Cea anunțată de descoperirea lumilor virtuale, a inteligenței artificiale? Ce loc va mai ocupa cartea în viețile oamenilor? Veacul înaintează, spunea Grigore Alexandrescu la 1840. Încotro ne îndreptăm, domnule Crăciun?
Îmi cereți să devin Cassandră. Nu pot. Întâmplarea face să fi recenzat recent două cărți tocmai pe această temă. Dintre care una foarte optimistă. E limpede că suntem la o răspântie, într-un moment în care definiția speciei Om se schimbă. Și dacă vei avea 2-3 CIP-uri în creier, te vei numi tot om? IA, post-umanismul, spațiul virtual al Rețelelor, corectitudinea politică, descoperirile în genetică, criza energetică, schimbarea climaterică (și instrumentalizarea ei ideologică), criza mondială a democrației, slăbirea spațiului Euroatlantic și ridicarea Chinei, războaiele recente de la granițele noastre, impactul post-pandemiei, criza învățământului (pe plan mondial, nu doar la noi, unde e doar stupidă), evoluția științei mult mai rapid decât poate societatea ține pasul adaptării, abolirea criteriilor morale, moartea lui Dumnezeu și moartea tuturor valorilor (Nietzsche), victoria „omului recent”, cum i-a spus Patapievici, sunt doar câteva semne. Crugul vremilor se schimbă. Nu știu, nu am competența să spun ce avem de făcut. Vremurile ne somează la o răspundere individuală. Eu unul mă închid între pereții mei de cărți și aștept… Nu mă plictisesc în următorii o sută de ani!
Christian Crăciun
4 ianuarie 2024
