METATRUPUL

CATEGORIE 
aprilie 14, 2023

Intrare-n muncile de primăvară

– 1 –

„Nu eu mă lupt cu limbajul, el se luptă cu mine. Tot timpul m-am suspectat de inadecvare la limbaj. De aceea în anumite etape ale conștiinței mele, mă gândeam dacă limbajul nu poate fi depășit printr-un metalimbaj, lingvistica printr-o metalingvistică, cuvântul printr-un metacuvânt. Dar era numai o perioadă de impas, pentru că, de fapt, avem nevoie de un metatrup și de o metaconștiință, pentru un cuvânt zdravăn, sănătos, real. Nu cuvântul trebuie perfecționat, ci trupul, nu verbul și substantivul trebuiesc acordate. Ci nervii pe care ei cântă, ei spun și ei pronunță. A te spăla pe mâini e mai important decât a șterge cu guma un cuvânt scris pe hârtie sau cu buretele unul alb scris pe tabla neagră”.[1]

Un cuvânt inventat și forțat stă în centrul acestei însemnări străfulgerate, ca multe altele ale poetului: metatrup.  Oximoronul conținut în cuvântul compus vine însă a lămuri tensiunea esențială a liricii lui Nichita, cea dintre concret și abstract, dintre literă și duh. Nominalist (poate fi altfel un poet?) crede în realitatea „zdravănă” a cuvântului. Neaoșul epitet este o figură nu numai retorică, e de conținut. A unsprezecea elegie propune tocmai o altă perspectivă asupra corporalului decât cea „ontologică” din Elegia a zecea. Este perspectiva trupului care „se acordă” (muzical, fin) cu absolutul, cum se spune în citatul de început.Motto-ul: Intrare-n muncile de primăvară a derutat. Alături de el, în mod abuziv, decupându-se din poem doar ultima parte, a opta, ea a putut fi citită pe la serbări ca un fel de omagiu ideologic al muncilor agricole de primăvară la care partidul chema mobilizator, și e sigur că poemul nu are nimic a face cu asta. „Eu construiesc misterul/nu îl admir” (Defăimarea răului),spune poetul, asumându-și cu superbie postura demiurgică, învăluind blagian minus cunoașterea, contemplația, în aura tainei. Acestui gest demiurgic i se opune escatologic „cuvântul bun de mâncare”: „Cuvântul care-l zic este pus pe masă/și de mâncare este”(tot Defăimarea răului în Epica magna). Se construiește astfel traseul pascal de la putrezirea seminței la frângerea împreună a pâinii. Elegia aceasta este una foarte bună de meditat în perioada Triodului. „El era un singur ochi peste tot,/o singură gură de jur împrejur,/un singur piept peste tot,/o singură frunte de jur împrejur” (Nod 5) este una din seriile nesfârșite de imagini „organice” răspândite în toată lirica nichitiană. Această hiper-prezență a organelor este exact metatrupul căutat.  Trup al splendorii, trup al luminii, iată ce caută necuvintele poetului.

Elegia seminței este o elegie a centrului, a inimii, opusă fragilității abstracte din cel de-al zecelea poem al ciclului. „Între concept și imagine nu există nicio sinteză”, spune Bachelard[2]. Asta explică poetica rupturii, imaginile coșmarești ale decapitărilor și dez-articulării corporale care abundă în lirica îngerului blond. „Conceptele” lui Nichita sunt imagini onirice care se coagulează într-o poezie ce-și inventează permanent propriul limbaj. Pe care trebuie „să-l jupoi de înțeles” (Voci de mulți oameni), este singura „metodă critică” potrivită pentru elegiacul poet. Și una dintre dificultăți este tocmai corporalitatea acestui limbaj[3]. „Inimă mai mare decât trupul,/sărind din toate părțile deodată/și prăbușind-se din toate părțile-napoi,/asupra lui,/ca o distrugătoare ploaie de lavă”. Este un „bing bang”, o geneză explozivă, un univers cu centrul (inima) invadând totul. „Conținut mai mare decât forma”, poemul crește din această „alergare” venită dinspre strămoși.  „materia-n dureri ia naștere din ea însăși,/ca să poată muri”. „Când materia vrea să se distrugă își inventează omul său. Când omul vrea să se distrugă își inventează materia sa. Primul fenomen se numește conștiința de sine. Al doilea fenomen se numește sinea singură” (Dintr-un abecedar marțian). Apoftegmatica rostire, specifică acestei vârste a creației nichitiene, vrea să deslușească tema fundamentală a singurătății și singularității: „Moare numai cel care se știe pe sine,/se naște numai cel care își este/sieși martor”. „Sinea singură” e vocea îngerului neconvențional care bântuie lirismul acesta de dincolo de cuvinte. A-ți fi sieși martor este o poziție poetică obsedantă la poetul care se percepea locuind într-un ochi. Alergarea („Ar trebui să alerg”) este engrama acestei „deplasări spre roșu” care este moarte sau este naștere, împreună cu toate „formele” precedente care sunt strămoșii. („Voi alerga, pentru că numai ceea ce este/nemișcat în el însuși/se poate mișca,/numai cel care e singur în sine/e însoțit…”). Dedublarea este figura principală în această elegie. Iar dedublarea, frângerea, este ofrandă. Iar ofranda ține intim de primăvara ființei, „cu moartea pre moarte călcând”. „…și știe că, nearătată, inima/se va prăbuși mai puternic spre propriul ei centru/sau,/spartă-n planete, se va lăsa cotropită/de vietăți și de plante…”. Poem despre sămânța-cuvânt, elegia ultimă este sfârșitul-început al ființei: „Totul este atât de perfect/în primăvară, încât numai înconjurând-l cu mine/iau cunoștință de el…”. Elegia finală se alcătuiește prin acest permanent joc al dimensiunilor, în care cel mai mic îl conține pe cel mai mare.

„Totul e simplu, atât de simplu, încât/devine de neînțeles”. După cum există o reducție fenomenologică, există și o reducție lirică, de care sunt capabili marii poeți. În fermitatea tăieturii se vede mâna poetului de geniu. Aici, Nichita Stănescu face reducerea la inimă, sămânță, centru. Asta înseamnă „muncile de primăvară”, nu hectarele arate la televizor. Ne spune Annick de Souzenelle: „Inima-centru este acest nucleu-Alef; inima-organ e celula Yod, Alef se retrage, Yod este;  Omul devine NUMELE său și e prins cu harponul de Elohim-Tatăl. Astfel bate inima lumii, în taina unui unic și multiplu Sabat”[4] Aceasta este Sărbătoarea cu care se încheie ciclul Elegiilor. În calitatea lui de poet trans-modern, Nichita Stănescu pulverizează percepții și limbaje pentru a expulza durerea de a fi. Simplitatea aceasta transcende posibilitatea de înțelegere, este monada din prima elegie. Totul se închide asupra lui însuși.  „Totul e atât de aproape, atât/de aproape, încât/se trage-napoia ochilor/și nu se mai vede”. Sunt hipersemne, cum le spune Sorin Dumitrescu în fundamentala sa analiză[5], care, odată decelate, dezvăluie o mirabilă unitate a operei nichitiene. Inima-în-alergare-spre-centrul-pământului este un astfel de hipersemn, ca „mațele luminii ducând cu viteză/cuvintele-nghițite” (Vechi câmp de luptă).

„ În orice lucru (Dabar) este prezent Cuvântul (Dabar); dacă acesta nu este recunoscut, lucrul este atins de ciumă (Deber)”[6] etimologizează cabalistic și psihanalitic doamna Annick de Souzenelle. Similitudinea ebraică între lucru – cuvânt – plagă pedepsitoare ține de o filosofie pe care nu o pot apropria aici, dar este perfect congruentă cu planul de adâncime al limbii nichitiene. Nodul înnoadă… trebuie rostită această tare afirmație tautologică. Volumul cupolă al post-poeticii sale (Noduri și semne) este pre-vestit de unele alcătuiri poetice din Elegii.  Iar „primăvara” subiect al ultimei alcătuiri din ciclu deschide spre perspectivele alchimiei sensurilor din volumele din urmă ale poetului. „Suntem fructificați./Atârnăm de capătul unei priviri/care ne suge”… descria un traseu similar în A treia Elegie.  De la sămânță la fruct, înnodarea sensurilor poate fi desfăcută prin asemenea tăieturi gordianice. Eliberarea este o îmbrățișare: „strângând la sine totul și deodată/ într-o îmbrățișare atât de puternică,/încât îi sare printre brațe mișcarea”. „Anotimpurile ” poetului mută corpul în abstracția pură a mișcării. „Corpul nostru face ca toate celelalte precum și lumea să fie corpuri”  observa acut José Ortega y Gasset[7]. Diafanul poet al lui alef, zero, unu, cub și alte abstracțiuni construiește, prin tot ceea ce scrie, un trup. Durerea de a fi este cosmică pentru că însuși cosmosul este un trup. Din această perspectivă, secvența VII a poemului este nucleul său semnificativ: „…trup ciudat, trup asimetric,/mirat de el însuși/în prezența sferelor.//mirat stând în fața soarelui,/așteptând cu răbdare să-i crească luminii/un trup pe măsură”. Ne aflăm în nodul de interogații al elegiei seminței, unde rămânem hipnotizați de două întrebări: ce caută trupul (mirat el însuși de această situare) în lumea sferelor? Și care este trupul pe măsura luminii? Este felul lui Nichita de a nota existența trupului splendorii, a trupului de lumină, precum și nevoia luminii de a se „îndoi”, devenind trup. Adică devenind sămânță care putrezește.

Christian Crăciun

Martie 2023


[1] Fiziologia poeziei, Eminescu 1990, p.517

[2] Gaston Bachelard, Poetica reveriei, ed. Paralela 45, 2005. p. 60;

[3] Schimbând filosofie cu poezie este perfect valabilă următoarea observație: „…aș spune că locul propriu al filozofiei, sălașul ei, nu este cartea sau articolul academic, ci trupul filozofului. Ea nu există cu adevărat decât dacă e întrupată într-un om. Filozofia este cuvântul devenit carne”.

Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor, Humanitas, 2018. P.51;

[4] Annick de Souzenelle, Simbolistica corpului uman, Herald, 2019, p. 261;

[5] Tablou cu orbi, Metalingvism și marginalizare, Fundația Anastasia 2013.

[6] Egiptul interior sau cele zece plăgi ale sufletului, Amarcord, 2001, p. 103;

[7] Omul și mulțimea, Humanitas, 2001, p. 69;

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2023 Christian Craciun.
cross