PROVINCIA GÂNDIRII

CATEGORIE 
decembrie 3, 2022

PROVINCIA GÂNDIRII

            În planul mare al lumii gândirea însăși este o provincie. Nici nu se poate preciza cât de marginală. Auto-reflectarea lumii s-a petrecut la un moment punctual din istoria universului și nu știm dacă rămâne la scara întregului un fenomen aleatoriu și extrem de improbabil sau o necesitate cu o cauză certă, dar misterioasă. Gândirea este cel mai greu explicabil fapt universal. Reflectând întregul, gândirea se reflectă pe sine, obiect și oglindă. Reflectându-se pe sine, ea reflectă întregul, subiect și oglindă. Simultaneitate care ne ține prizonieri în libertatea gândirii noastre. Nimic în univers nu duce spre necesitatea gândirii. Și, în fața acestui miracol, gândirea însăși se blochează.

            Dar nu despre această marginalitate, fizică, a gândirii este vorba aici. Ci chiar despre locurile ei de manifestare. Geografiile ei interioare. Energiile gândirii sunt, pe de o parte, centrifuge, ea aleargă spre marginile putinței noastre de cuprindere. Aici, presupoziția implicită este că lumea, ca un prim element,  și gândirea bietei alcătuiri de 100 de miliarde de neuroni, fiecare cu vreo 10000 de conexiuni, ca al doilea element,  sunt co-extensive. Cu alte cuvinte, că putem gândi Totul. Niciun argument solid nu susține această premisă pozitivistă. There are more things in heaven and earth, Horatio, than and dreamt of in your philosophy. Pe de altă parte, cugetarea este comprimată de energii centripete, căutare obstinată și inspirată a unui Centru odihnitor, dinspre care să se poată explica totul și Totul.  Îmi vine a spune că avem două gândiri că sunt oameni la care predomină una sau cealaltă, dacă nu aș ști că e în van. Nepipăibilă, apreciem gândirea doar după roadele sale. Ea însăși este dincolo de a putea accede la un punct de vedere din afară (o aplicație a teoremei a lui Gödel i se aplică: gândirea este incompletă și inconsistentă la limită) care să-i permită să-și aprecieze locul și întinderea. „A pus în tine Domnul nemargini de gândire” zice poetul. Dar gândirea, ca un animal de pradă, își caută totdeauna locul cel mai favorabil de pândă a realității și devorarea ei.

            Există un substantiv masculin... gânditorul. Care decupează un anumit tip de om. Sinonim cu filozoful. Sigur, toți oamenii gândesc, gânditorul este cel care gândește gândurile. Se gândește la gând. Deci o specie aparte. Acest aparte este deja loc. Locul gânditorului este o problemă majoră a gândirii. Locul gânditorului în lume și în societate. Cam toți filozofii iubesc Centrul. Unul plotinian. Adică punctul din care se vede circumferința. Dar, într-o stranie dialectică, pentru a-și împlini arhitecturile de raționamente, fizic, ei se retrag. Gânditorii sunt în genere niște anahoreți. Provinciali în sensul primar al termenului. Din acest punct de vedere centrul înseamnă putere, filozoful care e interesat de „mișcarea ideilor”, de influența lor, de actualitatea lor, mai mult sau mai puțin pasageră se va supune terorii bibliografice de ultim moment și va vrea să aibă în fiecare clipă la îndemână butonul nuclear al ideii actuale care să schimbe lumea sau măcar să o reflecte fără rest.

            Zarathustra pleacă în munte și printre primii pe care îi întâlnește când recoboară în lume, pentru că muntele însuși devenise o provincie, este circul cotidian. Saltimbancul. Socrate iese zilnic în piață să întâlnească oameni cu care să discute, el este ascetul gregar. El însuși are nevoie de maieutică, deopotrivă cu companionii săi. Gustave Thibon trăiește retras la fermă, aflându-se în centrul dezbaterilor de idei ale veacului. Cioran se ascunde într-o minusculă mansardă dar în centrul lumii. La noi, Alexandru Dragomir se topește anonimizându-se din motive istorice în peisaj, iar Noica se retrage, dar mult mai ofensiv în blajinătatea sa, în cabana înghețată de la Păltiniș. Heidegger scrie Holzwege și o celebră fotografie ni-l arată cărând apă cu găleata. Toate aceste locuri devin stranii, adică străine de îndată ce sunt locuite întru idee. Locurile gândirii sunt locuri utopice. Sau devenind rapid atopice.

            Sunt  apoi, de-a lungul istoriei, adevărate capitale ale gândirii. Locuri privilegiate, începând desigur cu Atena. Locuri nu atât sfințite printr-un singur gânditor, cât favorabile, nutritive pentru întâlnirea minților excepționale. Care se aglutinează într-un anumit ceas istoric după legi în veci impenetrabile. Care minți, chiar dacă nu se întâlnesc propriu-zis, formează împreună un fel de humus în care înflorește mai înaltă și mai frumoasă ca niciodată cunoașterea. Florența, Bizanțul, Veneția, Parisul, Viena, Weimar, Cambridge și câte altele au fost centre față de care totul a părut la un moment dat provincial. Numai că un nucleu radiază și în altă parte, în alt timp,  se poate  petrece, inobservabilă, o altă cristalizare. Această radianță a gândirii, a operei, încălzește lumea, fără ea am trăi într-o eternă glaciațiune de igloo-uri egoiste. Intervine aici însă o pervertire, a gânditorului și a gândului său. Și anume în momentul în care în centru devine în față. În fotoliul studioului Tv., în coloana de pe prima pagină a ziarului, în numărul de urmăritori ai podcastului. Între voința de împărtășire a gândirii și voința de putere linia estefoarte subțire. Smerenia auto-provincializării gândului, pentru a se încărca anteic cu energie, este o asceză necesară. Rațiunea, și ea autocontrolată, este ultima descoperire a omului. De aceea mă lasă melancolic vehemența cu care omul de ultimă instanță vrea să se lepede de rațiune ca de o piele uzată de șopârlă. Pentru că rațiunea este rareori seducătoare. Or, trăim în era în care, dacă seducție nu e, nimic nu e. Și, din acest punct de vedere, provincia este rareori seducătoare. Este lirică, pitorească, odihnitoare, adăpost liniștitor, dar nu seducătoare. De multe ori dimpotrivă.

            Am vorbit de provinciile în care locuiește gândirea. Dar ea însăși are propria ei regionalizare. În mod  ciudat, gânditorii care aleg marginalitatea locuirii aleg și teritorii care sfidează „marile bulevarde” ale gândirii, vorba lui Noica. Sunt cei pieziși, care au curajul să vorbească împotriva curentului, să facă surprinzătoare ipoteze și sinteze. Ei pun Istoriei întrebările fundamentale. Sunt singurii care simt timpul. Sau deschid acel timp al lucidității care luminează pâlpâind în noaptea care se lasă peste lume. Era informațională a șters, din acest punct de vedere topologic, diferența dintre centru și periferie. Ea se pune acum în cu totul alt plan. Gândirea este acum paralizată nu de distanțe, ci de forțe interioare. De propria abundență. A apărut noua specie a gândirii care pune limite gândirii. Înțeleptul nu este robul nimănui, nici măcar al informației. Acesta este , azi, lucrul cel mai greu.   

            Gândirea este domenială, spiritul este integrator. Numai gândirea care ajunge la spirit se de-provincializează. Dacă nu ar avea regiunile ei, granițele, gândirea nu ar avea formă. Nu ar îngădui drumul fără capăt al căutării și prezența tutelară a călăuzei. Spiritul, el, nu are formă. Decât, poate, cea simbolică a flăcării care a coborât odată pentru totdeauna din înalt. Vertiginoase transformări ale spațiului, dincolo de care (există mereu un „dincolo de care”) căutăm constante universale sunt mediul nostru de existență. De la o vreme, lumea pare depășită de viteza de rotație a sorbului din ea însăși. Suntem trași în adânc, fără putința de a ne opune cu adevărat. Eu cred că asta este o iluzie, o chestiune prea-umană, care ține de inerența limitelor noastre, nu una legică. O gândire prizonieră nu mai este o gândire. A lucra pentru libertatea gândirii este o chestiune de sănătate a ei și de corectitudine. Numai astfel ea poate apropia adevărul.

            Aceasta este ultima Thule a gândirii, adevărul, cea mai depărtată, rece și misterioasă, provincie a sa. Eden verde în ținuturi polare, adevărul este capăt și început. Câștigare finală a libertății. Nu știu dacă omul se naște liber, dar ar trebui să moară liber. Este și acesta un loc unde poate adăsta gândirea. Eliberată de scoriile prezentului. Prezentul nu este un timp bun pentru gândire. E doar o provincie săracă a ei. Țărmurile sunt în altă parte. Locuim în provincia fără cod poștal a gândirii. Izolare „fenomenologică” fără de care omul nu își atinge deplinătatea și splendoarea umanității sale. Gândirea strălucește numai în această scoatere din previzibil. Luminează fără umbre. Să nu uităm apoi că adevărul este viu, căci s-a spus odată pentru totdeauna: EU sunt adevărul. Deci respiră, are flux și reflux, se întinde peste realitate sau se retrage spre sine însuși într-un proces de misterioasă pulsație și neodihnă care îi conferă geometria variabilă specifică. Se spune: mi-am făcut casă la țară pe pământ (fascinantă expresie, nu știu dacă are corespondent exact cu sensul din română în alte culturi). S-ar părea că și gândirii se cade să-i facem casă la țară, pe pământ.

1 nov. 2022

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2022 Christian Craciun.
cross