ÎN-FRÂNGERI

CATEGORIE 
noiembrie 7, 2022

Iată o carte care ar trebui să apară citată în manualele de istorie (dacă am avea unele care să-și merite numele) pentru a oferi acea modalitate vie, „nescorțoasă” pe care atâția o invocă pentru atractivitatea predării acestui obiect. Nu mai spun în opționalele de „istorie a comunismului” (există?) sau în facultățile de profil. Deși (tocmai pentru că)  nu este o carte de istorie. Nu o cunoșteam pe autoarea Doina Magheți, era doar un nume până să apară această carte[1], reținut mai ales prin ecoul stârnit de Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, apărută la Polirom în 2017. De aceea recomand dintru început să citiți cu atenție, și nu doar în scop informativ, cele câteva pagini introductive, un fel de fișă autobiografică. Ele fac parte din substanța cărții, sunt literatură pură, descoperim în ele o biografie de personaj funambulesc, șocant prin mulțimea preocupărilor, un scriitor „american”, care a făcut o mulțime de meserii, și nu dintre cele mai ușoare, de la ofițer în armată la reporter de investigații în subiecte dificile, la sufleur de teatru, istoric, scriitor, menajeră și îngrijind bătrâni în mai multe țări din Occident.

            Despre acest destin este cartea. Dar „prins” în istorie și în alt destin: cel al luptătorilor din Munții Banatului, mai precis al grupului de partizani de la sfârșitul anilor 40 Spiru Blănaru – Domășneanu. Poate cea dintâi, cronologic, mișcare armată anticomunistă.  După arestarea lor au fost executați în vara lui 1949 în Pădurea Verde din Timișoara și aruncați într-o groapă comună, undeva la marginea cimitirului din calea Lipovei, păzit multă vreme de armată. Se puseseră glii pentru ca urmele să dispară. „Pe bunicuʼ l-or arestat și, acolo, la Securitate, i-or tras unghiile de la mâini și de la picioare. Că de ce o dus haine și mâncare la partizani. Săracuʼ așa moș cum era, o făcut pușcărie cinci ani. Nici nu știa carte, nu știa să-și scrie numele. Andrei Nicolae că așa-l cheamă. Și pe tata l-or dus, la Timișoara. Și l-or nefericit acolo la securitate”. Această din urmă propoziție face cât un roman.  Acesta este primul infern în care coboară autoarea. Cel de-al doilea este experiența pandemiei, izolării, bolii, exilului. Trenul vieții trece tocmai pe linia îngustă dintre cele două. Două bolgii, o singură viață. „Osul frunții mele reteza lumea în două: de o parte iasma, de cealaltă inocența”. „părea că levitez între două istorii”.                                             

Principala calitate a acestui „roman secvențial” (și unul dintre factorii unității de profunzime a cărții, în ciuda aparentei prăpastii dintre cele două părți) mi se pare a fi ritmul. Fragmentele scurte din mărturiile culese de la martorii - din ambele „tabere” - întâmplărilor din 1948-1949 fac pandant cu însemnările din pandemie, fleșuri care merg de la transcrieri de coșmaruri, amintiri din copilărie, până la scene surprinse pe stradă sau la metrou. Efectul de mozaic (cum spune Ana Blandiana pe ultima copertă) este copleșitor pe ambele paliere. Ineditul scriiturii ține și de această compoziție (n-am mai văzut reconstituirea revoltelor armate împotriva instaurării comunismului și cumplitelor represiuni care au urmat făcută în acest mod) și de implicarea fără reținere a naratorului în text. Asta e istorie?  - crâcni-vor oarecine. Da e un fel de istorie actualizată, ca o sare pusă pe o rană proaspătă.  Nu doar a ști ce a fost îmi pare rostul acestei reconstituiri, cât a te durea ce a fost. Și pentru asta istoria nudă nu e suficientă, e nevoie de puterile neștiute ale literaturii. Fără a altera nimic din adevăr, doar mutându-l pe altă orbită morală. Prin contrast, partea a doua impresionează printr-un fel de „evazionism” (ce carieră avea în epoca revoltelor descrise în carte cuvântul ăsta!), care este de fapt o pudoare de a-și expune propriile experiențe, e un fel de a insista pe un detaliu care să-l împiedice pe cititor să vadă corpul căruia îi aparține, să-l identifice. Corpul în discuție se numește eu, și, deși în cel mai postmodern mod acesta este centrul, lumina proiectată de naratoare asupra mozaicului lasă părți mari în penumbră. Un fel de a spune că nu trebuie să vezi în detaliu biografia pentru a înțelege tragedia. Perspectivă valabilă și pentru întâia parte. Acest văl de ceață cu abilitate pus peste lumea pandemică nu ascunde cruzimea precisă a detaliilor din prima parte, dar dă și o forță poetică teribilă multor pagini. Este imposibil să decizi (și de ce să o faci?) dacă cutare fragment e proză sau poem impregnat de real. Precum acest Năpustire, năpăstuit, pustiit: „La Muzeul Țăranului Român se vorbea despre un mare dat al Istoriei/Era duminică. Sala gemea de mulțime./Tu erai un punct din public/Eu stăteam lângă tine.//Nici n-am băgat de seamă/Că între timp se făcuse noapte/Și nu mai trebuia/să separăm/călăii de victime.//Atunci în bezna aia,/am descifrat/trei cuvinte:/năpustire/năpăstuit/pustiit.//Toată lumea/uitase că e duminică/și duminica/ oamenii se roagă.” Sau: „poștalionul aștepta, garat lângă bărcile de pe țărm. În bărci dormitau albatroși osteniți, abia sosiți din larg. Ce briză peste tot!/.../Eu strângeam în brațe cufărul cu amintiri. Printre fotografii era una cu noi două, zâmbind larg, între două bunici. O bunică vorbea numai românește, cealaltă, numai ungurește. Nu înțelegeam de ce s-a pornit furtuna, așa, pe neașteptate... Poștalionul a fost smuls de vânt și azvârlit cu roțile-n sus. În cortexul meu, roțile încă se zbat”.

            Un al doilea element care unifică la nivel ideatic textul este revolta. Se străvede în scriitura alertă, sincopată, tăioasă un temperament mereu în căutare și mereu tresărind, în stare de vigilență. Și sonorizând arghezian „Unde-i tăcere scutur cătușa,/Dobor cu lanțurile ușa” răsună în fundalul multor însemnări. Acest sentiment pregnant al libertății, fie că este cea politică, fie cea recent îngrădită de închisoarea Covidului, („Terra e sub ordin” sună atât de cazon și de adevărat), puternic infuzat în fiecare scenă, dă senzația de iureș, de forță, depresivă dar reactivă. Scuturat de cătușe în fraze scurte. A nu lăsa nespus, pare imperativul moral. Ce să comentezi în fața unei asemenea scene: „Uneori, mă puneam în genunchi și, cu un burete fin, îi spălam picioarele în ligheanul de tinichea. Picioarele lui Namiko [numele de alint dat de Spiru, în scrisori, soției sale; Maria, în scena descrisă, femeia avea 70 de ani] erau albe, sidefate, calde. Mă-ntreba dacă nu mi-e greu să fac asta. Nu-mi era, numai că, la fiecare mișcare blândă a brațului meu, auzeam, abia perceptibil, un geamăt. Mă opream. Ridicam capul din pământ și o priveam. Atunci simțeam că sunt strivită, că munții se prăbușeau peste mine: o vedeam în ușa celulei, cu un copil în brațe, la ultima întâlnire permisă cu Spiru, înaintea execuției”. În oglindă, citesc scenele, numeroase, cu copii. Războiul pierdut al inocenței cu teroarea: „Într-o legănare mută, încercam să lipesc două imagini: copilăria mea în ghetuțe de lac și disperarea din cuvântul Dincolo...”. Dincolo este aici unul din cuvintele acelui vocabular special al epocii, neconsemnat în dicționare, era vorba de cei care muriseră încercând să traverseze Dunărea pentru a trece Dincolo. A se vedea texte precum „Tati, cine face arahidele?” sau „Rigoletto”. „În oglindă o să văd o fată,/În ochii ei o să văd un Vezuviu”. „E târziu și am în ochi un Vezuviu” se numește chiar a doua parte a cărții. Sugerând și cele două cataclisme distrugătoare, dar și privirea arzândă a febrei povestitorului.

            „Însingurarea morală e mai dură decât orice pierdere”, notează autoarea. Miezul cărții sunt cele 12 scrisori ale lui Spiru, aflat în studenția la Drept, în Iași, către soția sa. Documentele merită o analiză aparte. Sunt pagini care dezvăluie direct caracterul personajului principal, dar și  o imagine din interior a primilor ani postbelici, despre care știm încă mult prea puțin. Greu de înțeles azi sărăcia, inflația, faptul că 85% dintre studenți erau atinși de tuberculoză, idealurile și idealismul oamenilor, rezistența. Morală și fizică. Este o cu totul altă lume. Acuitatea memoriei afective apropie timpurile. De altfel, jocul acesta între un trecut deja îndepărtat și prezentul într-alt fel dureros este ca un teatru de perspective, sugerând apropieri din punctul de vedere al sensibilității ultragiate și vehemente. Căci există, sub tonul acesta calm, egal cu sine, o vehemență a magmei ascunse, cum sugerează metafora mai sus citată a vulcanului. Iar bântuirea printre peisaje și oameni atinse și atinși parcă de un  morb al senectuții (nu de bătrânețea fiziologică e vorba) construiește un fel de contrapunct, ritmul devine al unei lente halucinații, ochiul omului de teatru se simte în aceste semitonuri și deplasări lente de cadru, ca într-o proză (filmică desigur) a lui Tarkovski. „Ambasadorul a plecat demult... Stăpână pe moșie a rămas frumoasa și zvelta blondă cu șase fete și 15 nepoți. Unul dintre nepoți seamănă nu Iisus. I-am și spus asta, dar mi-a  replicat că nu, și nici n-are de gând. Avea fața brăzdată de piercing-uri. Privirea mi s-a oprit pe inelul din nas. De la mansardă, cu inima sfâșiată de dorul de casă, urmăream acest spectacol bizar. Azi, pe iarba de sub merii de la moșie, n-a mai rămas decât un scaun rulant”. Sau, o scenă pur teatrală: „Martor (o fetiță) – Eram cu niște copii din cartier. Ne-au luat de pe stradă și ne-au băgat în dubă. Pe mine m-a lovit un nene mare. Președinte complet de judecată: - Îl recunoști în boxă? Martor fetiță  - Da. Președinte complet de judecată: - Du-te și pune mâna pe el. Martor fetiță: Nu pot, mi-e frică!” Teribilă această concizie! Doinei Magheți nu-i este frică să arate.  Să se arate. Fragmentul din care face parte acest citat se încheie cu acest poem la fel de succint: „Acum e pandemie,/Nu se știe până când...//Afară ninge./Cortexul meu explodează!”.

            Nu este, desigur, o reconstrucție liniară, continuă a trecutului, fie cel istoric, fie cel personal. Destinele frânte cereau un grafic frânt al scrierii, zigzagate. De aceea am ales o astfel de tăietură a titlului. Obligatoriu, istoria se joacă, ne joacă,  între frângeri și înfrângeri. Oamenii care populează această reconstituire au fost frânți de forțe mai presus de ei. Scriindu-i, rememorându-i, căutând mormintele celor fără de mormânt, autoarea nu-i lasă să fie înfrânți. Este vorba în cazul lor de un  sacrificiu perfect conștient. De aceea tragic; sunt puține lacrimi în poveste, pentru că ele s-au plâns demult. De fapt, în ambele ipostaze ale textului, spovada este continuă. Și victimele și călăii care au acceptat să vorbească, și personajul narator își spun povestea cu înțelegerea adăugată de timp, cu revolta (observ că inevitabil cuvântul acesta se tot repetă) nestinsă de timp. Cineva își amintește aproape cu duioșie că gardienele de la Mislea se comportau frumos cu deținutele. Nu adevărul faptic al unei astfel de amintiri contează, ci încărcătura ei psihologică și morală. Insolita asociere dintre scriitorul de ficțiune, reporterul frenetic, istoric, dramaturg, diarist a dat la iveală o carte de o originalitate frapantă. Cum să prevezi că vei găsi într-o carte despre luptătorii anticomuniști din munți și atrocitățile comunismului o frază ionesciană ca „În tramvaiul deraiat se afla un singur pasager. Vatmanul nu a fost găsit. Sub scaunul vatmanului se ascundea un pelican. Cercetările continuă”? Cum să prevezi forța care te împinge să meditezi la (în)frângerile fiecăruia?

 4 sept 2022

///


[1] Doina Magheți, Condamnat la moarte: trenul care mă duce taie istoria în două; Eikon 2021;

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

/CĂILE LIBERTĂȚII

CATEGORIE: 
octombrie 14, 2022

LUMEA DE AZI

CATEGORIE: 
august 31, 2022

Nichita

CATEGORIE: 
iulie 20, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2022 Christian Craciun.
cross