CĂILE LIBERTĂȚII
Exilul românesc, mai vechi (din perioada comunistă), sau mai nou (viitura de după 1990) mai are încă destule necunoscute, deși s-a scris și s-a publicat mult despre el în ultimul deceniu. Aș spune că avem de-a face cu un exil exprimat, oameni cu diverse formații, care și-au scris experiența des-țărării, sau „anonimi” care și-au făcut auzită vocea doar ca subiecți în diverse cărți de interviuri, anchete sociologice etc. Dar și, majoritar acesta, cu un exil neexprimat: al milioanelor de oameni pierduți prin toate țările pământului într-o existență ignorată pentru patria de origine. Un segment, nu se poate, cred, aprecia cât de numeros, mai puțin cercetat este cel al unor nomenclaturiști, dar mai ales al copiilor lor, care „au ales libertatea”. Firesc, ei au încercat să tulbure pe cât posibil mai puțin apele, să se piardă în peisaj.
Am primit pe căi ocolite o carte apărută în Elveția care ilustrează un astfel de caz, pe cineva care a ales să-și mărturisească dilema morală: Doina Bunaciu, Chemins dʹexil, Editions de lʹAire, Vevey, 2017. Este o autobiografie care ar merita tradusă nu numai pentru cele câteva informații despre tatăl ei, Avram Bunaciu. Nume astăzi uitat, acesta a fost un personaj important după instaurarea comunismului: ardelean născut în 1909, cu studii de drept la Cluj, atras din studenție de mișcarea socialistă, prieten cu Lucrețiu Pătrășcanu și Petre Pandrea, anchetator în procesul Antonescu, semnatar al Decretului de desființare a Bisericii greco-catolice, ministru de justiție și apoi de externe acesta se formase ca jurist în Clujul interbelic, perioadă din care datează adeziunea sa pentru stânga. Sintetizez date pe care le aflăm din text. Dar care nu este o lucrare de informații istorice (aflăm că fiica a publicat deja o astfel de biografie documentară), ci una de meditație morală. A fost Avram Bunaciu, trecut la un moment dat de Ceaușescu pe linie moartă, la fel ca mulți alți activiști din garda veche, un „comunist deziluzionat”? Întrebarea apare în carte ca o încercare de a înțelege epoca și personajul, dar nu ea este substanța cărții, poate doar scânteia care a aprins șuvoiul confesiv și interogația fundamentală, prezentă de la început la sfârșit .
Căci miezul ideatic al confesiunii este tema libertății și a răspunderii morale. Crescută în coconul-ghetou care era spațiul rezervat reprezentanților de vârf ai nomenclaturii, Doina Bunaciu termină studii de fizică, lucrează apoi în cercetare, dar de la vârsta conștientizării propriei situații apar interogațiile asupra propriei condiții și răspunderi față de propria condiție. Se simte apăsată de o vină care nu-i aparține. O vină ereditară, ca în tragedie. Pusă în fața unei probleme etice insolubile, își admiră tatăl, dar nu neagă niciuna din atrocitățile regimului, nici faptele părintelui. Știe că a fost o privilegiată, dar nu-și poate asuma o situație pe care nu a ales-o. Cartea este, sigur, adresată cititorului occidental, se dau multe informații istorice sau despre viața cotidiană din România epocii, din istoria sau geografia țării necesare pentru ca acesta să înțeleagă contextul. Pe măsură ce situația devine din ce în ce mai întunecată, supravegherea mai evidentă, conștiința mai apăsătoare, i se impune tot mai neliniștitoare soluția emigrării. Fratele ei o făcuse cu ceva vreme înainte, și era greu de crezut că ea va primi un pașaport de vizită în Elveția. Între timp se căsătorise, avea deja un băiat. Și soluția găsită este într-adevăr surprinzătoare, rămâne însărcinată cu al doilea copil și abia astfel face cererea pentru pașaport, în starea aceasta era greu de imaginat o „fugă”. Și totuși…La începutul lui 1980 obține pașaportul și pleacă în Elveția, unde era fratele.
De aici începe, propriu-zis, povestea. Căci este simultan o carte a tatălui și o una a exilului. A unei persoane cu o vocație a autoanalizei și o luciditate excepționale. Deși – anticipez – va urma la un moment dat, după pensionare, niște cursuri de scriere creativă, intuiția estetică o face pe autoare să nu utilizeze „trucuri literare”. În afara compoziției de ansamblu, cu un contrapunct savant dozat între momentele devenirii biografice și revenirea la lait-motivul culpei tatălui și a „moștenirii” ei, fraza este de o simplitate remarcabilă, iar precizia diagnosticelor morale și sociale, ca și ardoarea interogațiilor trădează omul de știință exactă. Limpezimea într-un domeniu atât de tulburat de (pre)judecăți este o calitate esențială. Cartea impune printr-o sinceritate și tensiune a analizei deloc „literare”, ci obsedată de morală. Fraza lui Camil Petrescu, câtă luciditate, atâta dramă, ți se impune aici dintr-un motiv extra-literar. Începutul exilului e greu, relația cu fratele este antagonică, condiția de refugiat incomodă, adaptarea la noile realități cere eforturi deosebite, trebuie repede să se descurce singură. „Ieșisem din închisoarea totalitară și acum devenisem ca toată lumea din jurul meu, trebuia să-mi construiesc viața în deplină libertate și asta era ceva nou și plin de dificultăți mult mai subtile”[1]. A-ți construi viața este, aici, sintagma cheie. Asta urmărim faptic în întreaga carte. Excelent exemplu de arhitecturare a biografiei. Cei doi băieți, al doilea născut în Elveția, mariaje și divorțuri, adaptarea la mediul occidental pentru care nimic nu o pregătise, cariera ascendentă. Va ajunge să ocupe funcții la vârf în unele din cele mai mari companii tarns-naționale de computere, coordonează divizii care ocupau trei continente, face naveta cu avionul, lucrează în SUA sau Germania. Rezum rapid, pentru că traseul acesta existențial, invidiabil poate, al unui exilat care „a reușit” (această obsesie!) poate fi deslușit cu ușurință la o lectură grăbită, dar, fără chestionarea morală permanentă, cartea ar fi o simplă carte de amintiri. Nu îmi dau seama dacă în text apare cuvântul iertare, scrierea acestei autobiografii, însă, am impresia că îl presupune, autoarea știe că nu poate exista iertare, dar iubirea și admirația ei pentru tată nu exclud luciditatea critică, fără escamotarea realităților. De altfel, același ochi scrutător îi cercetează și pe ceilalți: fratele, mama, soții, prietenii, colegii. Portretul mamei, de exemplu, secundar față de cel al tatălui, nu este mai puțin acut. Născută la Cluj, într-o familie modestă de evrei, Noémie își contrariază tatăl, profund dedicat religiei, sinagogii, când acesta descoperă în biblioteca ei texte de Marx. El își părăsește, șocat, familia și cu greu este convins să se reîntoarcă. Al doilea șoc va fi atunci când fiica sa se va mărita cu un „goim”, tânărul avocat Avram Bunaciu. Nu va mai vorbi cu ea. După cedarea Ardealului, întreaga familie va fi trimisă de ocupația maghiară la Auschwitz, de unde revine unul singur dintre băieți. Mama va rămâne până la capăt susținătoare a ideilor socialiste. Cel de-al doilea conflict interior este tocmai acesta: evidenta apropiere a autoarei față de tată și o relație mai rece cu mama, care chiar îi reproșează asta la un moment dat. „Știu că tata a fost conștient de nenorocirile pe care regimul le adusese, regim în care el ocupase posturi de cel mai înalt nivel, chiar dacă lăuntric el le detesta, el se simțea vinovat, responsabil. Mama mea, dimpotrivă; ea era desigur conștientă de răul care domnea împrejurul lor, dar ea nu se simțea absolut deloc vinovată și profita fără jenă de avantajele materiale pe care poziția tatălui meu i le procurau. Ei erau foarte diferiți”. Când vorbim despre judecata morală, mai ales când este vorba de raporturile dintre părinți și copii, infinitul nuanțelor de luat în seamă te smerește. Revenită în București după revoluție, autoarea percepe ura difuză și pregnantă din societate: „… când m-am întors la București, am avut impresia că ura oamenilor față de comuniști mă amenință mereu, prin simplu fapt că sunt fiica părinților mei. Ură de înțeles. Pentru că, fiind fiica lor, eu nu am suferit de foame și-am avut condițiile de viață cele mai bune posibil din România”. Documentându-se atent pentru a reconstitui și înțelege biografia tatălui, începe să înțeleagă mai bine ceea ce s-a petrecut cu România sub ocupația comunistă (folosesc această expresie pentru a desemna „virusarea”, ocuparea insidioasă din interior, malformarea ireversibilă a oamenilor, distrugerea imunității caracteriale). Este foarte pătrunzătoare observația că românii au dezvoltat de-a lungul veacurilor o „cultură a acomodării”, ajunsă la maximum de rafinament, aș adăuga, în deceniile comuniste. După alegerile din 1990 observă cu tristețe și justețe: „Am înțeles că, pentru majoritatea oamenilor, libertatea era un «rafinament» care nu privea pe foarte multă lume.[…] Căderea regimului comunist n-a avut cauze filozofice ci cauze alimentare. Este un element esențial al caracterului peisajului politic în care mă pregăteam să revin”.
Poate că am privilegiat în aceste note aspectul etic și politic al cărții. Planul celălalt (ele sunt combinate cu un acut simț muzical contrapunctic), al carierei, vieții unei femei singure care răzbate spre cele mai înalte funcții în mari corporații internaționale nu este mai puțin interesant. Are pentru asta toate calitățile: firește profesionalism și inteligență, cultură, ambiție, tenacitate, rafinament, curiozitate, fermitate, buna cunoaștere a oamenilor. Acest palier al autobiografiei este interesant nu prin exotismul inerent pentru cititorul care nu cunoaște acest univers corporatist decât din filme. Suferințele, dramele interioare, durerea mamei care se simte vinovată mereu că nu poate dedica timp suficient copiilor, depresiile, deziluziile, toate descrise cu un inefabil simț al preciziei și conciziei de o femeie căreia îi plac muzica, natura, vinul bun, restaurantele rafinate și patima meditației lucide alcătuiesc cu toatele fondul unei fascinante, necomune biografii. În plus, prezentată fără urmă de prezumțiozitate. Oscilând între jurnal, autobiografie și eseu, textul acesta prezintă o mărturie inedită asupra comunismului românesc văzut simultan din interiorul cel mai închis și din exteriorul cel mai larg. La un moment dat, ca și cum ar vrea să se scoată pe sine din miezul narațiunii, autoarea dă cuvântul altor personaje să vorbească despre ea. Sunt abilități literare care fac din volum o lectură palpitantă, dincolo de aspectul documentar.
Se întâmplă să avem în România actuală o inflație de inchizitori morali, de judecători inflexibili care decid cum a fost cu Securitatea și cu regimul comunist. Doina Bunaciu se opune instinctiv și inteligent unui astfel de fenomen. Cu bună credință, ea încearcă să afle și să înțeleagă. De aceea se ferește cu obstinație să dea sentințe, să pozeze în știutor și judecător, să justifice. Prezintă fapte, încercând să păstreze o anume neutralitate chiar în implicarea afectivă puternică pe care o presupune relația paternă. Primul capitol se numește Exil și culpabilitate. Un fatum al descendenței, al culpei asumate în virtutea acestei descendențe planează peste pagini. Îți vine să întrebi (se străvede întrebarea în frământările lăuntrice ale eului narator): și… ai fost fericită? Să păstrăm punctele de suspensie. L-aș parafraza pe Arghezi: închizi cartea, cartea geme. Nu știu alt demnitar comunist care să se fi bucurat de o asemenea descendență Titlul pe care l-am pus acestor însemnări este luat din Sartre. Cum se spunea în comunism despre cei care părăseau „insula”, au ales libertatea. Alegerea este actul decisiv al libertății. Spune tot Sartre: „Libertatea constă în a privi drept în față situația in care te-ai pus de bunăvoie și în a accepta toate responsabilitățile ce decurg din ea”. Despre asta este Căile exilului, despre privit în față și responsabilitate.
28 august 2022
[1] Traducerile de lucru îmi aparțin
