LUMEA DE AZI

CATEGORIE 
august 31, 2022

VIITORUL DE IERI

Motto: „Acum toată lumea e fericită”.

           

Distopiile sunt un gen literaro-filozofic de o stranie actualitate în era trans-umanismului. „Omul nu este nici înger, nici animal; nenorocirea este că cine vrea să devină înger, devine animal”, dura observație pascaliană descrie exact impasul logic și etic pe care se construiește orice utopie, precum și deriva ei în distopie.  Orice utopie visează/vizează o lume de îngeri pe pământ care degenerează însă inexorabil în sub-uman. Cele două întrebări ale utopiei clasice: a. Cum funcționează o cetate perfectă? b. Cum pot fi oamenii fericiți fără rest în interiorul acestei cetăți? includ, cum s-a tot observat, o tensiune ireductibilă, tragică, între istorie și antropologie. Încercarea de a-l scoate pe om (ființă imperfectă, cu toate trăsăturile sale negative: îmbătrânire, boală, degradare, suferință, moarte, pulsiuni, suflet, niciodată, din cauza lor, la înălțimea ideologiilor melioriste) din timp schimbă radical condiția umană. Încercarea de a-l transforma în înger, construind rațional un paradis terestru, transformă omul în altceva. Tocmai asupra acestui altceva au meditat autorii de distopii clasice. Iar „inginerii emoțiilor omenești” (Huxley) de azi au renunțat la ipocrizie, după atâtea experimente ei au decis (într-un scepticism și viziune gnostică absolute) că omul nu este demn de înălțimea planurilor pe care ei le fac. Pur și simplu nu face față. E prea plin de defecte și limitări. „Demiurgul cel rău” și-a greșit artefactul. De aceea omul trebuie înlocuit, zombificat, transformat în altceva, nu s-au făcut nicicând atâtea teorii împotriva, în pofida omului; post-umanul este o epocă în care nu mai discutăm despre îmbunătățirea morală a omului, ci direct despre abolirea lui.

            Meritul lui Aldous Huxley este de a fi imaginat acest tablou încă de acum 90 de ani, în 1932 apărea Brave New World. Roman cu o putere de anticipare, până la detaliu, remarcabilă. Comparația s-a făcut adesea, aproape obligatoriu, cu 1984 al lui Orwell. Cele două sunt diferite și, aș spune, complementare. Romanul lui Huxley este despre controlul societal nu prin teroare, ci prin fericirea obligatorie. El construiește un fel de apoteoză ironic optimistă la sfârșitul erei mașinii, a industrializării. Combinatul de fabricat și condiționat fetuși („Centrul de incubație și condiționare”) este inima acestui univers. După cum, la capătul celălalt, se află clinica unde se moare roz și în muzici liniștitoare, și se recuperează fosforul din cadavre. Ce-i drept, la o vârstă care azi nu e admisibilă nici măcar pentru pensie: 60 de ani. Scriitorul nu putea „vedea” atunci cel puțin trei elemente esențiale din puzzle-ul lumii anticipate, în mijlocul cărora noi trăim azi: televiziunea, internetul și ingineria genetică. Dar le presimte venirea. Ele nu fac azi decât să sporească exponențial impactul social al aspectelor „minunate” ale lumii  a lui Huxley.

                        Precizia anticipării scriitorului englez nu este mai puțin uimitoare decât a celor care au imaginat universuri galactice sau invenții tehnice miraculoase care s-au materializat peste ani. Numai că atenția lui este îndreptată spre structura morală a societății, nu spre cea tehnologică, subsidiară, prezentată cu oarece tușe ironic îngroșate. Și aici ne lovește în frunte Prezentul. Sarcasmul englezesc nelipsit (vezi de exemplu numele personajelor: Lenina, Marx, Polly Troțki, Sarojini Engels, reporterul Darwin Bonaparte) cu care Huxley ne prezintă doctrina care promite o lume absolut fericită se dovedește perfect potrivit cu ceea ce noi numim la fel de arogant prezentul civilizat. Era „după Ford” este cea numită azi postmodernitate. Descoperirea majoră a scriitorului englez este că brainwashing se face mult mai eficient prin asigurarea stabilității sociale, construirea unei societăți a abundenței consum, gregaritate absolută (intimul e socotit periculos pentru ordinea socială), idolatrizarea distracției (muzică zgomotoasă în mega-concerte, sporturi stupide în care oamenii își risipesc toată energia), consumerism și, mai ales, totală libertate sexuală, începând cu sexualizarea copiilor de grădiniță. „Toți suntem ai tuturor celorlalți” este unul dintre sloganurile care dirijează această societate globală. „Promiscuitatea sexuală e bacșișul cu care societatea își liniștește sclavii” avea să scrie necruțător Nicolás Gómez Dávilla. „Dar acum oamenii nu sunt niciodată singuri” strigă propaganda. De altfel, și asta este iar o anticipare genială, nu este o societate a gândirii, ci una a sloganurilor. Autorul le acordă o atenție insistentă și face din ele una din axele de descriere a lumii minunate. Iar funcția celui cu talentul de a compune astfel de lozinci, de o stupiditate voită, pentru că asta le mărește eficiența, este, nu întâmplător, una din cele mai importante în sistemul puterii. Dezlănțuirea concertelor asurzitoare, anticiparea „discotecilor” încheiate cu „orgie și beție” (alt slogan caracteristic), un fel de intuire a filmelor 3D sau a realității virtuale numite „filme senzoriale”, sporturile sunt alte fațete ale „fericirii paradoxale” (Lipovetsky) sau „euforiei perpetue” (Bruckner). Plus, summum-ul celor de mai sus: pastila de fericire, psiho-stimulentul, soma care anihilează orice conflict interior. Romanul lui Huxley are un asumat facies didactic, se simte intenția unei demonstrații cuprinzătoare, care să prezinte cât mai multe dintre fațetele acestei societăți a fericirii obligatorii. Presimțind într-un fel corectitudinea politică, el imaginează o lume în care mamă și tată au devenit cuvinte obscene, de altfel desuete, căci copiii sunt „decantați” industrial, în serii identice de gemeni, planificați în câteva caste, de la alfa plus la epsilon, sclavii. Oamenii sunt îmbrăcați în uniforme și, de altfel, standardizarea nu pare să-i supere, dimpotrivă, e unul dintre secretele fericirii. Oamenii sunt fericiți pentru că li se oferă totul. Suntem deja în epoca post-adevărului, a dispariției valorilor tari, în care „adevărul e o amenințare, iar știința e un pericol public” și se descoperă că „civilizația nu are câtuși de puțin nevoie de noblețe sau de eroism”. Și la ce ar folosi ele de vreme ce „poți duce cu tine într-o sticluță cel puțin jumătate din etică. Creștinismul  fără lacrimi – asta este soma”.

            Una dintre dimensiunile fundamentale ale acestei societăți perfect uniformizate, fără de care „fericirea” nu ar fi  posibilă, este consumerismul („aruncatul e mai bun ca reparatul”). Ești cu atât mai bun cetățean cu cât consumi mai mult. Câți dintre noi și-au mai reparat în ultimele zeci de ani o haină sau o pereche de pantofi?  Dar, cu siguranță, însușirea originară a acestei „Londre” postmoderne este abolirea memoriei, ruptura calendarului. Trăim în „era Ford” (aluzia ironică la calendarul revoluției franceze îmi pare clară), o lume în care evident religia (creștinismul) a fost abolită dar Ford este divinizat. Și, consecutiv, tot ce a fost înainte este șters. Copiii sunt condiționați să urască natura și cărțile (surse de dezordine); ca în mai toate distopiile, cărțile sunt interzise, cu excepția celor de instrucțiuni și sloganuri fordiste. Nu există artă, numai scandările mobilizatoare; începând de la Biblie și Shakespeare până la cele contemporane cărțile au fost distruse. Nu mai circulă decât textele cântecelor de propagandă („condiționare”), de o precaritate căutată, care îmi evocă texte ale muzicii „ușoare” de azi („salubritatea-i aproape ca Forditatea”, „Civilizat înseamnă sterilizat”, „Nicicând pe mâine nu lăsa prilejul de a te distra”) și cele legate de Ford. Căci Ford este Dumnezeul acestei lumi atee, era nouă se numește era Ford, semnul crucii este înlocuit cu un T făcut în dreptul burții, de la primul model de automobil Ford fabricat în serie, etc. Iar oamenii sunt fericiți, fericiți, fericiți, nu există conflicte, boli, tristeți. Tot ce a fost înainte de momentul zero este interzis, doctrina cancel culture este prevăzută în detaliu. Aici intervine intertextul masiv cu Shakespeare, abundent citat, (inclusiv în titlul romanului) împreună cu aluzia ironică la mitul bunului sălbatic.  Tânărul alb născut în junglă este singurul care l-a citit pe marele brit și care caută răspunsuri la chestiunile existențiale,  (soma te scutește de acest efort și de această suferință) pe care nu le găsește decât la bătrânul indian, în miturile tribului din junglă, sau în cartea întâmplător găsită cu piesele shakespeariene. Acest dialog între două tipuri de texte  exemplifică moralitatea clasică a romanului și dezolanta sărăcie sufletească a minunatei, euforicei lumi utopice.

Deci: anularea familiei și sentimentelor de apropiere între oameni, distrugerea memoriei și a culturii, interzicerea creștinismului, anularea intimității, automatizarea plăcerii sexuale, serializarea și uniformizarea umană, „comunitatea mondială”, presa avidă de subiecte de scandal și sfârșind prin a ucide, pastila care rezolvă toate conflictele. Nu pare foarte cunoscut tabloul? Se ajunge și la detalii mai subtile: infantilizarea omului (cum altfel să-l manipulezi?) – se vorbește despre „decența infantilă” care trebuie respectată -, mitul progresului, visul tinereții fără bătrânețe, oamenii mor pe la 60 de ani, în bună formă fizică, scutiți de decrepitudine.  Dar autorul nu a putut anticipa alte evoluții: feminismul (femeile din roman sunt fericite când sunt ciupite de fund și sunt socotite „pneumatice”), și ecologismul extremiste, fluiditatea sexuală și posibilitățile nelimitate de schimbare de sex, criza resurselor ș.a. De fapt, înspăimântătoare, ca în orice distopie, este logica pur mecanică, rece a acestei lumi. Căci, dacă nu există conflicte, nici exterioare, nici interioare, de unde arta? „...nu poți face tragedii fără instabilitate socială. Dar cum lumea e stabilă. Oamenii sunt fericiți, capătă ceea ce vor și nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriți; trăiesc în siguranță; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; n-au mame și tați care să-i necăjească și să-i sâcâie, n-au soții, ori copii, ori iubiți și iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiționați în așa fel încât practic nu pot să  se poarte decât așa cum trebuie. Și dacă ceva nu  e în regulă, au la dispoziție soma.”

            Ce descrie autorul Filosofiei perene aici este ceea ce s-ar putea numi, printr-o evidentă analogie, o mutație a valorilor etice. Și încăpățânarea cu care cele „vechi” își fac loc, nu se lasă complet distruse, autorul pare a ne spune că ele țin de ceva atât de adânc (sau înalt!) din condiția umană, încât nu pot fi complet eradicate de nicio condiționare. Ceea ce uită în primul rând omul din minunata lume nouă este libertatea. Stupefacția pe temelia căreia e construit romanul este că omul poate trăi foarte bine fără libertate.  O încercare izolată de a-i trezi pe oameni la conștiința libertății eșuează într-un ridicol desăvârșit. „Populația optimă /.../ are ca model aisbergul, opt părți din nouă sunt sub apă, numai a noua parte e la suprafață.  - Și sunt fericiți acolo sub apă? – Mai fericiți decât deasupra ei!”. Ideea că fericirea și libertatea sunt, de fapt, contradictorii ne dă frisoane istorice. Amputarea memoriei este mitul obsesiv al minunatei lumi noi; nedureroasă, începând chiar cu manipularea chimică a eredității, continuând cu hipnopedia (educația în somn) și până la „Ritualurile Solidarității” (parodii ale ședințelor de partid) toate se înalță precum cei șapte stâlpi ai fericirii. Dialectica acestei lumi poate fi descrisă în termenii lui Patapievici: ce se pierde atunci când ceva se câștigă. S-a câștigat fericirea non-conflictuală. Tot restul s-a pierdut. Merită? De aceea finalul romanului este o stop cadru cinematografic pe imaginea unui fel de pendul macabru, (care marchează scăparea din non timpul sinistru al fericirii inumane) al sălbaticului sinucigaș prin spânzurare care decisese să părăsească astfel această lume perfectă. Din care lipsește un singur drept fundamental: dreptul de a fi nefericit.

apărut în TRIBUNA 478 1 august                                         

 19 iulie 2022

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Nichita

CATEGORIE: 
iulie 20, 2022

EDUCAȚIE

CATEGORIE: 
iunie 15, 2022

PALMSE

CATEGORIE: 
aprilie 11, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2022 Christian Craciun.
cross