NECUVINTELE PRIN GRILA UNUI BĂTRÂN RABIN
Despre ce înseamnă necuvintele lui Nichita Stănescu s-a scris îndestul, el însuși le-a definit de mai multe ori în stilu-i caracteristic, sentențios enigmatic, „în ghicitură”. „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu”. „Ghicitura” pe care vi-o propun este o lectură a poeziei lui Nichita prin oglinda unei celebre cărți sapiențiale, de hermeneutică a relației: Eu și Tu de Martin Buber. Relația, dialogul sunt elemente recurente, extrem de puternic semnificative în poezia nichitiană. De aceea unghiul de privire propus se impune aproape de la sine. Buber afirmă că „la început a fost relația”. Și vorbește despre trei feluri de relații. „Viața împreună cu natura”, „viața împreună cu oamenii” și „viața împreună cu ființele spirituale” (făuritoare de limbă, spune oarecum misterios în altă parte, și lucrul nu poate fi ignorat când aplicăm grila sa la Nichita. A cărui rostire oraculară trimite mereu limbajul „în nori”. Chiar definirea necuvintelor vine dinspre aceeași energie creatoare de limbă în care poetul a fost fără pereche: „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precedă cuvântul”). Și încerc să pun cumva în dialog aceste trei tipuri de relații insistând asupra a două poeme: Necuvintele și Lupta lui Iacob cu îngerul. Am mai analizat cu alte ocazii aceste poeme, acum încerc o abordare simultană, din perspectiva fenomenologiei relației, subliniind încă odată constanta nevoii de tu-itate, atât de pregnantă în poezia îngerului blond. Cele două poeme strâng într-un patos tragic cele trei moduri ale relației.
În ambele exemple avem de-a face cu o dualitate, dublată de o voință de apropiere. „Ceea ce este mai departe de mine,/fiind mai aproape de mine,/«tu» se numește”. Găsim aici enunțată clar premisa cuvântului fundamental Eu – Tu pe care-l analizează gânditorul german. „Se zbătea în mine «tu»”. Lui Buber i-ar fi plăcut enorm acest vers. Cum „se zbate” inima în piept în preajma unei mari emoții, dând „să iasă afară”. De altfel, titlul complet al poemului cuprinde lămurirea „sau despre ideea de «tu»”. Prin identitatea de proiect cu vocabula fundamentală buberiană („«tu», pleoapă, te zbăteai,/tu, mână,/tu, piciorule, te zbăteai/și deși stam întins alergam/de jur împrejurul numelui meu”. Ca un Adam care se află în situația primordială de a-și da singur numele, care nu poate fi altul decât Eu -Tu, poetul întreabă cuvântul. Pentru că altfel ne-am trezi în cumplita singurătate în care sfârșesc Necuvintele. Poem în care, straniu, nu este deloc vorba despre limbaj. Spre deosebire de poemul geamăn, cu titlu nearticulat: Necuvinte. Este vorba acolo despre o chemare, o invocare sacră, o mână întinsă. Criza exprimată de necuvinte nu este o criză a limbajului (tu), ci una a corpului (eu) în căutarea limbajului. „Într-adevăr numele,/sprijinindu-se/ca într-un toiag// de trupul meu,/s-a azvârlit împotriva lui,/cel fără nume,/cel care este numai trup,/împotriva lui «tu»,/trupul tuturor numelor,/împotriva lui «tu» tatăl tuturor numerelor”. „Pe Tu numai grația mi-l apropie – căutându-l nu-l obțin” trimite Bube relația în transcendent. Comunicarea Eu -Tu în Necuvintele este corporală, o transfuzie de sens prin gest. O treptată permutare a ființei de la Tu la Eu în dublu sens. Arătând identitatea lor de esență. Lupta lui Iacob cu Îngerul este o luptă pentru nume, o luptă în urma căruia se schimbă numele. Tu-ul cu care te-ai luptat devine Eul cel mai profund. „Pe omul căruia îi spun Tu nu pot să-l experimentez” (Buber). Deoarece „cuvântul fundamental Eu – Tu nu poate fi rostit decât cu întreaga ființă. Adunarea și contopirea întregii ființe nu se poate face prin mine, nu se poate face fără mine. Mă împlinesc prin Tu; devenind Eu îl rostesc pe Tu”. (Buber) „El mi-a spus – răspunde Nichita – Tu te-ai născut pe genunchii mei./Eu te știu de când te-ai născut,/Nu-ți fie frică de moarte,/Adu-ți aminte de cum erai/înainte de a te naște./Așa vei fi și după ce vei muri./Schimbă-ți numele.”. Tu-ul este aici imperativ și strâns legat de chestiunea numelui. A numelui celui de taină, cel nenumit și adevărat. Într-un alt text apocaliptic Nichita invoca lait-motivul „Prefă-te în cuvinte”, rostit de același înger. Atenție la gramatica mai profundă a pronumelor, El din Necuvintele este în modul cel mai nemijlocit un Tu, nu un Acela. El este partea polarității obligatorii a ivirii de sine. Suspendat în strigătul mut al gestului de chemare. „Omul accede la Eu prin Tu”.(Buber)
„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete”. Este o simplă coincidență că Martin Buber invocă, scriind despre comunicarea cu natura, exact exemplul copacului: „Observ un copac. Pot să-l percep ca imagine /…/Pot să-l simt ca mișcare/…/ Pot să-l încadrez într-o specie pentru a-l observa./…/Pot să depășesc atât de categoric durata lui prezentă și forma lui, încât să-l cunosc numai ca pe o expresie a unei legi – lege în virtutea căreia un permanent conflict de forțe se rezolvă mereu, sau lege conform căreia se petrec amestecul și separarea substanțelor./…/ Se poate întâmpla, însă prin voință și totodată prin grație, ca eu, observând acest copac, să ajung să fiu cuprins în relația cu el, și atunci el încetează să mai fie un Acela. Forța a ceea ce el are în mod exclusiv pune stăpânire pe mine”. Nu este în citatul reprodus fragmentar descris exact parcursul amestecului neamestecat și neseparat om – arbore din poemul nichitian? „Prelungite, limitele revelațiilor se întretaie în eternul Tu”. Întâlnirea, dialogul de la persoană la persoană (personificând firește) sunt aspirații ale lumii poetice nichitiene. Limita corpului (vezi a zecea Elegie) este tocmai limita acestui dialog, de aici mâna cu gheare care vrea să „apuce” alteritatea identică a copacului. Mâna este funcție a limbajului și reciproca interșanjabilitate este găsirea Tu-ului desprins din indiferența lui Acela. „mâna a apărut doar din cuvânt și prin cuvânt. Omul nu «are» mâini, ci mâna este cea care ține esența omului, deoarece cuvântul, ca domeniu esențial al mâinii, este temeiul esențial al omului” spune Heidegger în cursul despre Parmenide. Am putea spune că mâna este organul lui Tu, prin nevoia de a strânge cealaltă mână, a atinge, a mângâia. Nevoia disperată de esență este energia care construiește în profunzime poezia lui Nichita. De aici aceste polarități: abstract – anatomic, spirit – natură, perceptibil – noumenal. Scriind, poetul dăruiește corp. Refuzul poetului din ultimii săi ani de a-și mai scrie poemele, readucându-le la starea primordială, orală, de transmitere a poeziei, poate fi psihanalizat ca venind din această spaimă de corp cu moartea inclusă. „tu vrei să fii altul,/tu vrei să nu mai fiu,/tu vrei să mor/și să nu mai fiu./Cum o să-mi schimb numele?”
„Numai numelui meu nu-i spun «tu»;/în rest însuși sufletul meu/este «tu»,/tu, suflete”. Nimic psihologic în această chemare a sufletului. „Care este Acela cu care acel tu se poate identifica ?” (Aldous Huxley, Filosofia perenă). Poezia lui Nichita este, observa Sorin Dumitrescu, una principial didactică. În sensul unui tip de text care vrea să transmită un adevăr fundamental. Aș observa doar că este partea cea mai puțin iubită de critica literară. Să observăm că pronumele este, în fond, și un pre-nume, sau un post-nume, este Celălalt înaintea identității sau după pierderea ei. Îngerul din Lupta lui Iacob… nu este numit niciodată ca atare, este ascuns sub evazivul „el”. Iar în Necuvintele, tensiunea dintre El și Eu, într-o continuă tendință de contopire din care se naște intimitatea unui Tu căutat, dă greutatea de parabolă a textului. Tu se naște din această reciprocă identificare. „Lumea lui Acela are coerență în spațiu și timp. Lumea lui Tu n-are nicio coerență în spațiu și timp. Fiecare Tu după consumarea fenomenului de relație, trebuie să devină un Acela. Fiecare Acela, după intrarea în evenimentul relației, poate să devină un Tu”. (Buber). Coerență este aici un termen care deschide uși ale înțelegerii. Incoerența imagistică și chiar lexicală i s-a reproșat adesea poetului nostru. Genialitatea lui vine, cred, tocmai din capacitatea de a da un sens însăși acestei incoerențe. Pe care a intuit-o ca pregătire a întâlnirii edificatoare cu Tu. „Orice răspuns îl leagă pe Tu de lumea lui Acela. Aceasta este marea tristețe a omului și aceasta este grandoarea lui”. (Buber) Tristețea poeziei lui Nichita este tocmai această înstrăinare. Fantasmele dez-articulării, extrem de prezente în anatomia nichitiană, meta-morfozele amețitoare vin din sentimentul tragic al inconsistenței lui Eu, pentru care până și numele este fluid, și care se consolidează doar prin descoperirea lui Tu. El însuși, în numele său, la fel de singur.
„Dar el/când se revărsau zorii/nu s-a mai gândit la mine./M-a uitat”. „El nu m-a auzit, căci el/se gândea în altă parte”. Lipsa de comunicare, uitarea se întâmplă odată cu venirea raționalității, a zorilor zilei de azi. Descoperirea lui Tu ține de tărâmul nocturn al imaginii. Ea se petrece după legile imaginarului oniric.
Da, „eu sunt numele meu”. „Eu sunt numai numele meu./Restul e «tu», i-am zis”. Dar cine să fie acest nume? „Numele să fie însuși cuvântul?/… El care este numai «tu»,/tu și tu și tu și tu,/cel care-mi înconjoară numele”. Este ceva ca o aură în jurul numelui nostru cel de taină. Pe care nu-l știe decât îngerul. Aura aceasta se numește Tu. De aceea poezia este teren de luptă, metaforele militare din poezia lui Nichita nu provin doar din trauma războiului. El chiar trăiește poezia ca pe o luptă cu îngerul. „…te-ai luptat cu însuși cuvântul/și l-ai învins!”.
Christian Crăciun
