STEREOTIPURI ȘI RINOCERI
Unul dintre cuvintele din noua limbă de silicon internațional post-modern cu cea mai mare răspândire este stereotip. Cuvânt evident neutru din punct de vedere afectiv, cu îndepărtate origini în lumea artei tipografice, dar care a fost transformat de o vreme într-o etichetă, adică o armă. Pentru că lumea massificării, a Rețelelor globale luptă mai ales folosind etichetele. De la înțelesul limitat și precis din psihologia socială, din imagologie, sensul (și uzul) cuvântului s-au lărgit, lăbărțat, până la a cataloga orice enunț, orice concepție care nu este în catalogul de idei primite de-a gata ale post-umanismului drept un stereotip. În limba română cotidiană vorba asta agasantă are un corespondent mai vechi și mult mai frumos, mai încărcat de sugestii: prejudecată. Care sugerează simplu și eficient că ai acceptat ceva înainte să judeci, fără să-l treci prin filtrul propriei gândiri. Prejudecata este euforică, psihotropă, îți dă dulcea amețeală că ești deținătorul certitudinii. Senzație de plutire. Gândirea bazată pe îndoiala carteziană este opusul prejudecății. Și este dureroasă. Ca o operație. Și tocmai în raport cu îndoiala stereotipul este altceva decât prejudecata. Ambele seamănă prin aceea că îți dau satisfacția că deții ceva imuabil care, eventual, îți aparține numai ție (deși în genere face parte dintr-un foarte răspândit patrimoniu comun). Prejudecata este o simplă limită a gândirii proprii, mereu transgresabilă. Stereotipul însă este o îngrădire a diversității, o anatemă sub care îl cocoșezi pe celălalt, aruncată orgolios asupra lui, căruia îi răpești dreptul de a gândi altfel. Stereotipul este gândirea arestată în numele libertății gândirii. Iar cel mai mare tulburător al apelor limpezi ale certitudinilor călduțe fost-a, desigur, bătrânul țap ispășitor, Socrate. Neînvinsul luptător împotriva pre-judecăților la nivel conceptual. Socrate însă avea răbdare: demonta ca nimeni altul mecanismul de gândire al preopinentului și îl remonta sub ochii lui uimiți arătându-i că nu funcționează în afara locului comun. Cel care-ți ejectează scurt un enunț cu sentința: „e un stereotip” este exact opusul lui Socrate, el nu gândește gândul tău până la capăt (omagiindu-l implicit, chiar dacă-l desființează), ci refuză gândirea ca spațiu dialogic. El este in nuce un tiran. De îndată ce afirmăm o idee ce nu este în acord cu taxonomia prezentului și a unei „corectitudini” predefinite (însăși supremația prezentului este, paradoxal, un stereotip pe care utilizatorii instrumentului nu-l sesizează) ni se pune eticheta: ăsta e un stereotip. Cei care folosesc această macetă lexicală suferă de o proastă situare a adevărului, una esențialmente dogmatică (adică exact ceea ce ei incriminează în teorie): adevărul este situat înaintea enunțului, în vreme ce, în dialogul socratic, el venea la urmă, după operația maieutică. Ei proclamă deschiderea conceptuală, dar construiesc închideri. Expresia conține un refuz tacit. Acela de a face proba autenticității. Sensul obiectiv, științific al termenului a fost deturnat spre afirmarea unui raport de putere. Și de forță. El este folosit pentru a stigmatiza anumite idei, fără nicio desfășurare argumentativă. În viziunea celor care-l folosesc intens, ideile sunt un produs care trebuie să poarte, ca la market, un aviz: în conformitate cu… în acest sens, el este perfect similar cu tasta Delete de la computer, ești șters înainte de a începe orice discuție. Cineva apasă, cineva este apăsat. Se insinuează o castă a deținătorilor de adevăr: virtutea cardinală a dialogului, confruntarea dialectică a tezelor a dispărut. Pre-judecata presupune o continuă confruntare cu limitele orizontice ale cunoașterii. Este, din fire, optimistă, încrezătoare că există un mai departe. Dimpotrivă, stereotipul este arondat fixismului. Nimic nu garantează epistemologic că afirmația ta nu este un stereotip și ceea ce spun eu nu este un biet adevăr. Sau invers! Pentru că adevărul nu este, în genere, retoric, nu face rating, nu este evident. Din punctul de vedere al „stereotipiștilor” adevărul nu este o axiomă, ci o proclamație vândută drept axiomă. Stereotipul nu e supus la proba realității, ci la cea a puterii mediatice și simbolice. Termenul acesta stă alături de alte cuvinte care fac parte din acest neo-limbaj al non-sensului prețios și ridicol: narativ(ă), meme, dedicație (cu sensul de hotărâre) și multe altele, e de făcut un dicționar. Principiul „dacă nu ești de acord cu setul meu de reguli, nu exiști” este algoritmul de funcționare al Rețelelor de socializare. Și al tuturor rețelelor de putere din lumea academică, politică, mediatică.
Ce caută tropăitul rinocerilor în această poveste? Evident fac referire la piesa parabolă a lui Eugène Ionesco. Autorul lui NU. Alt text clasic împotriva prejudecăților. Știm bine că inițial dramaturgul a avut în vedere legionarismul prietenilor săi de generație. Dar ulterior a extins diagnosticul rinoceritei (boală numită ca atare chiar de unul dintre personajele piesei) și asupra stângii pariziene, Sartre de exemplu fiind foarte transparent evocat în piesă. Făcând din amarul său text o parabolă a oricărui tip de totalitarism, al felului în care omul normal, banal, liber se rinocerizează, Ionesco a descris un fenomen peren. Acum putem spune că rinocerii sunt și o engramă a post-umanului. Triumfalismul lor este ispititor pentru mulți. „Mecanismul autopersuasiunii ideologice”, cum îl numește Matei Călinescu (a cărui analiză o urmez și citez aici) este cel care explică dezumanizarea. Metamorfoză de pus neapărat în relație cu celălalt mare „transformist”, Kafka. Aș spune că, dacă suferi această metamorfoză, poți fi fie gândac, fie rinocer. Adică fie strivit, fie strivitor. Profesorul de la Bloomington analizează „…pasiunea, entuziasmul intelectualilor pentru dogmă și tiranie ideologică – care se explică printr-o sete de putere deghizată în idealism – înainte ca tirania propriu-zisă să se fi instalat. Odată instalată – ceea ce – din fericire – nu s-a întâmplat în Occident – tirania îi elimină pe adevărații idealiști și satisface setea de putere doar a celor care știu să alieze fanatismul cu cinismul și, desigur, a oportuniștilor competitivi”[1]. Există un proces de „infecție ideologică” observă Matei Călinescu și el se manifestă, adaug, și prin anumite cuvinte-parolă, folosite într-un anume sens. Cuvintele dezvăluie infecția din adâncime, așa cum un medic bun ghicește o boală după o anume paloare a pielii. De aceea am legat cele două catene ale eseului. În povestirea de la care a pornit piesa găsim următorul schimb de replici: „ – Totuși noi avem morala noastră, care mi se pare incompatibilă cu cea a acestor animale avem o filozofie, un sistem de valori de neînlocuit… – Umanismul e perimat. Ești un sentimental depășit și ridicol. Spui numai prostii”.[2] Nu este perfect echivalent acest „spui numai prostii” cu „spui stereotipuri”? Și această rece afirmație cu perimarea bătrânului umanism nu conține o întreagă, predominantă, direcție de gândire actuală? Înseamnă oare că fenomenul de azi era vizibil pentru o minte trează încă de acum 65 de ani? Sau deja dinainte de al doilea război? Continuitățile dau formă istoriei.
Eugène Ionesco s-a încăpățânat în întreaga sa operă să apere „identitatea de om”. Și să atragă atenția asupra consecințelor dezastruoase ale pactului pe care unii intelectuali îl fac cu doctrine care neagă această identitate, sub diferite pretexte. „Stereotipizarea” omului poate fi, cred, adăugată fascismului și comunismului ca tip de rinocerizare. Corectitudinea politică, o spune și profesorul Matei Călinescu, este o formă de rinocerizare. A învârti la nesfârșit un număr de două, trei idei prin care combați valorile „tradiționale” în numele „progresului” este vorba poetului „apus de zeitate și-asfințire de idei”. Într-un text numit A îndrăzni să gândești altfel decât ceilalți, publicat în 1975, autorul Rinocerilor puncta: „Faptul de a gândi altfel decât ceilalți te pune într-o situație foarte incomodă. A gândi altfel înseamnă a gândi pur și simplu. În fond, ceilalți, care cred că gândesc, fie adoptă, fără să cugete, sloganurile la modă, fie cad pradă unor pasiuni mistuitoare, refuzând să le analizeze /…/ Știm cu toții că se pot comite crime în numele unor cauze «nobile și generoase»”. Și subliniază mai departe că mulți comit orori doar prin faptul că le acceptă.
Da, e vorba în cele din urmă de singurătate. Marea temă a lui Ionesco. Marea temă a deceniilor de supremație a Rețelelor. Li s-a spus de socializare prin antifrază, sunt, cum simte oricine, de cumplită însingurare, izolare. De uniformizare a gândirii, și anume la nivelul cel mai de jos. Un rinocer egal un rinocer. Un om e totdeauna diferit de un om. Dar e un om. Silogism al amărăciunii, ar fi spus prietenul lui Ionesco. Alt incomod, refuzând să meargă cu plutonul corecților. Mi-ar plăcea dacă înlăturarea stereotipurilor ar implica o gândire personalistă, o evidențiere a unicității persoanei umane. Numai că, în sensul pe care l-am descifrat aici, când ți se cere să gândești conform unor directive și orice referire la valori „vechi” e clasificată scurt drept un stereotip, consecința e tocmai abolirea persoanei. Când clasifici o valoare morală drept un stereotip, pielea începe să ți se înverzească. Iată cum o piesă „istorică” capătă o îngrijorătoare actualitate. Asta în sine este un argument că există fragile permanențe umane, și că afirmarea existenței lor nu este un stereotip. Nici nu-ți trebuie ureche de muzician ca să auzi mugetul și tropăitul bestialității…
Christian Crăciun
[1] Matei Călinescu, Eugène Ionesco. Teme identitare și existențiale, ed. Humanitas, 2017, p. 260
[2] Cf. op. cit. p. 262.
