INTERVIU

CATEGORIE 
februarie 26, 2022

acordat scriitoarei SIMONA PREDA

Volumul „Hemolexii” (Editura Tribuna, 2021) – pe care tocmai l-ați publicat și pentru care vă felicit – este în sine un omagiu adus cărții. De la ce anume vine titlul?

            Recunosc, titlul este puțin pretențios, artificial. Sper că și provocator, stârnitor de curiozitate. Cum explic și în prefață, cuvântul nici măcar nu-mi aparține, este al unei comentatoare a poeziei lui Nichita Stănescu, doamna Carmen Maria Mecu, forjat evident după celebrele hemografii ale poetului. Și ar însemna firește, prin analogie, citire cu tine însuși, la limită, cu propriul sânge. Ca o sugestie a modului de eseistică (eu nu-i spun critică) pe care o practic, subiectivă, participativă, implicată, retorică, meditativă, pletorică și cum mai vreți.

Este o colecție de eseuri. Cum ați făcut selecția, ce anume le unește?

            S-a întâmplat ca revista clujeană Tribuna să-mi propună o rubrică de eseu, ele s-au adunat în vreo doi ani, n-aș spune aleatoriu, pentru că obsesiile se văd ușor la lectură. Sunt teme de actualitate (pandemia, corectitudinea politică, libertatea, structurile culturii române de exemplu) dar pentru varietate am inclus și câteva texte mai vechi, unele chiar conferințe ținute în diferite împrejurări, pentru a marca simultan o discontinuitate (de ton) și o constanță monotonă (a preocupărilor). Miezul cărții este un text puzzle de asteroizi meditativi despre ideea de căutare.

Afirmați în introducere că volumul conține „gândiri în răspăr cu timpul”. Ce înseamnă de fapt a fi împotriva modei în literatură?

            Asta este, la urma urmei, îndatorirea fundamentală a intelectualului: îndoiala carteziană asupra a tot, socratica știință a neștiinței, necedarea în fața stereotipurilor. Eu le spun cu un cuvânt mai vechi pre-judecăți. Ceva adică venit înaintea judecății, care te dispensează până și de judecată. Vedem astăzi foarte prezent acest model paradoxal, incongruent, în contra firii, de intelectual care se derobează de judecata cu mintea proprie (ce splendid pleonasm!), reducându-se pe sine la funcția de jongler cu conceptele și concepțiile, cenzor și propagandist. Intelectual care luptă împotriva culturii. În răspărul unui astfel de model mă situez, radical și conștient anacronic. Sigur, acest tip de citire „hemolexică” nu este în sine corect, poate face greșeli, dar ce splendoare în asumarea lor!

„Nu mă pot închipui altfel decât citind-scriind”. Când ați conștientizat acest fapt? Când a fost prima apropiere reală de literatură?

            Cred că motivat genetic. Pe mama mea nu mi-o amintesc decât citind și fumând. Eu de fumat m-am lăsat de mult. De foarte timpuriu comentam împreună cărțile, m-a învățat cum se citește/înțelege o carte. Vedeți, eu „am făcut ochi”, cultural vorbind, în perioada de dezgheț de după 1965. Apăreau foarte multe cărți, erau republicați autorii interbelici, se traducea mult. Ea, venind din Interbelic, mereu îmi spunea cu bucurie: uite a reapărut cutare sau cutare carte (La Medeleni de pildă. Mi-aduc aminte momentul). Am și acum splendida ediție Maiorescu din 1967 (prima după război), cumpărată de la chioșcul librărie din interiorul liceului. Am devenit un bibliofag.  Scrisul a venit mult mai târziu, și nu scris de literatură (cu excepția inevitabilelor și ridicolelor încercări poetice adolescentine, talent epic nu am niciun gram), n-am făcut nicio încercare, ci despre literatură. Dând cuvântului un sens mai larg decât cel de pură beletristică.  Sunt un iubitor al literei. În sensul metafizic, dacă vrei, de energie și engramă a lumii.

„Sunt scriitor pentru că iubesc nuanța. Și pentru că domeniul cel mai înalt al nuanțelor este Cuvântul”. Așa să fie? E un crez? Și cum rămâne cu celelalte arte?

Da, poate fi un crez. În legătură cu nuanțele, trebuie să legați de ceea ce spuneam mai sus despre gândirea critică și virtutea supremă a discernământului. Dacă nu percepi nuanțele, infinita polisemie a limbajului, nu înțelegi literatura. Limbajul cotidian are tendința naturală spre simplificare utilitaristă, reducerea la denominație. Lingviștii vorbesc de legea minimului efort. Limbajul „păsărilor” originare era direct coborât din mit, deci de o ambiguitate totală (care presupune logic o deschidere totală a interpretării), un număr finit dar nebănuibil de nuanțe. Este suficient să citești câteva comentarii aplicat filologice la o singură pagină din Biblie sau din Dante ca să fie mai clar ce vreau să spun. Însă, în vremurile noastre ale totalei dezvrăjiri, scriitorul are, cred eu, această misiune salvatoare de a păstra și reda bogăția infinită a limbajului. Pictorul percepe sute de nuanțe ale unei singure culori, muzicianul aude tonuri ale sunetului inaccesibile celui fără ureche absolută. Scriitorul este într-o poziție dificilă, căci sculptorul, pictorul, muzicianul ne oferă „obiecte” clar nenaturale. Pe când scriitorul lucrează în interiorul limbajului de fiecare zi, cu aceleași cuvinte și cu aceeași gramatică a uzului curent. Și toate celelalte obiecte culturale nu există decât „în interiorul” cuvântului, mediate de cuvânt. De aceea nuanța, seria sinonimică, expresiile idiomatice (cele despre care Eminescu spunea că sunt cea mai mare comoară a unei limbi) trebuie salvate ca o esență a gândirii. În lipsa lor, omul devine cyborg, chiar dacă nu are niciun cip implantat. Un automat al funcției elementare de comunicare univocă a limbajului. De aceea văd melancolic în scriitori, în poeți, o specie de dinozauri care dispar pentru că este distrus habitatul lor luxuriant de polisemie. Și datoria lor este pur ecologică, a salva bogata junglă a limbajului ca mit. Îmi îngădui să citez din carte: „Și vocabularul, pe care, iarăși, cotidianul îl usucă, reducându-l la funcția binară. Plus – minus, alb – negru, mi-e foame, mi-e sete, am plecat, am venit. În vreme ce literatura cultivă tocmai bucuria și spaima infinitelor treceri. Ea populează spațiile intermediare.  Fără literatură creierul se atrofiază. Vedem asta cotidian. El devine un fel de mușchi dezvoltându-se doar tras de greutate în jos. Există un adevăr mereu mai adânc decât noi înșine. Eu îl caut în literatura care piere, pentru că ea ne oferă certitudinea din urmă. Literatura l-a vestit dintotdeauna pe ultimul om”.

Ce înseamnă a scrie „în marginea cărților”?

            Încerc să revăd contextul în care am scris asta. Despre mine cum mă întâlnesc cu mine în cărți. Afirmația are măcar două sensuri. Eu chiar scriu, la propriu, în marginea cărților (copii, voi nu faceți asta!): nu pot citi confortabil decât cu creionul și cu caietul alături, subliniind, notând. De aceea, deși citesc de pe toate devisurile astea, am mii de cărți electronice, o fac cu dificultate, parcă înțeleg mai greu un text citit pe tabletă sau pe Kindle și parcă îl uit mai repede. În celălalt sens, expresia spune altfel ceea ce scriam mai sus. Că nu sunt un critic literar comme il faut.  Scriind despre cărți și temele lor, găsesc un pretext să țin un jurnal, să scriu despre mine. Să-mi regăsesc în ele obsesiile, întrebările și vagile răspunsuri. Și, mai ales, libertatea. N-aș putea fi liber, atât cât se poate în zilele noastre, dacă nu aș scrie.

Vă bucurați mai mult – este afirmația dumneavoastră – atunci când citiți decât atunci când scrieți? De ce?

Nu știu dacă este neapărat bine, dacă nu este o formă de egoism. Adică mă bucură când primesc, nu când dau ceva. Asta vine și dintr-o funciară neîncredere în mine însumi. Și din bucuria de a afla ceva de care ai sufletește nevoie. Cartea funcționează negreșit sub fiziologia drogului. Creează dependență, cere doze din ce în ce mai mari, creează senzația de euforie perpetuă. Cum să o refuzi? Bucuria de a trăi atât de multe (alte) vieți, de a găsi propriile gânduri mai bine gândite, de a înțelege  ce se întâmplă în lume și în tine cu ajutorul altor minți, bucuria asta nu se compară cu nimic altceva. Sunt un om curios, vreau să înțeleg și cum funcționează virusul și ce-i cu stringurile  la care cântă cosmosul, și cum pot fi manipulate massele datorită sufletului colectiv și cum au inventat grecii vechi gândirea care ne smerește și azi prin complexitate și cum nebunia lui Van Gogh e semn al geniului și așa (tot) mai departe. Sunt un bulimic erotizat al cărților: cum aflu de una pe care mi-o doresc, fac tot ce pot să o am. Cu bucuria pe care o are copilul care sfâșie ambalajul cadourilor de sub bradul de Crăciun. Mai e ceva, trăind toată viața izolat departe de un centru urban cu bibliotecă, a trebuit să-mi adun cărțile sub verbul a avea. Deci să dezvolt cu ele nu doar o „simplă” relație intelectuală, ci una personală. Scrisul meu derivă, în fond, din această situare amoroasă față de carte.

Scriitorul schimbă cu adevărat lumea? Cum? În ce fel?

            În primul rând, cum spuneam, prin prezervarea complexității limbajului. Literatura recentisimă, sub pretextul unui „realism” grosolan înțeles la piciorul broaștei și al plierii pe cerințele cititorilor, utilizează tot mai mult limbajul simplificat, la nivelul vocabularului curent și al construcțiilor sintactice rudimentare. Limbajul de tip s.m.s. Nu ader la o astfel de literatură. Ea arată tocmai scriitorul care se lasă schimbat de lume, fagocitat, nu cel care schimbă lumea. Scrisul este o ceremonie care presupune fast, somptuozitate, nu vii la nuntă în slipul argoului și frazei din trei cuvinte. Lucrând la complexitatea limbajului, scriitorul salvează, de fapt, Omul. Exact așa, cu majusculă! Pentru mine scriitorul este ultima redută de apărare a omului, în primul rând prin cunoașterea de sine. De la Eschil la Shakespeare, de la basmele populare la Joyce, de la Dante la Balzac, de la Molière la Dostoievski nu străbatem altceva decât infinita definiție a omului. Prin progresul acestei cunoașteri schimbă scriitorii lumea. Sintagma de scriitor post-uman mi se pare un groaznic oximoron, un necrolog cinic, deopotrivă, simultan, al omului și al literaturii. „Te prefaci într-un mormânt și scrii”, ca să citez pe cea mai plină de viitor scriitoare tânără a literaturii autohtone de azi, care formulează astfel inițiatic și fără rest implicația în absolut a literaturii. Sigur, poate fi și o influență în rău, dar despre asta trebuie un eseu aparte. Cine deține cuvântul, deține, șamanic, vertiginos puterea de a face binele sau răul. Și n-aș vrea să trec peste un cumplit paradox, sugerat mai sus: cuvintele sunt ale tuturor și totuși scriitorul are totdeauna cuvintele numai ale sale. O taină adâncă, deopotrivă cu cea a Întrupării.

Toți suntem doamna Bovary și Anna Karenina? În ce sens?

În sensul că trăiești și te trăiește viața personajului. Nu numai pe fericitul autor, ci și pe tine ipocritul lector  baudelaire-ian. Nu meriți adesea bogăția pe care ți-o oferă cartea, o rumegi, o înghiți, o digeri…e bine cunoscut acest mitem al înghițirii cărții, prezent și în cartea Apocalipsei. În actul lecturii este perfect valabil principiul buddhist: Tat twam assi. Nu numai autorul flaubertian este Doamna Bovary, eu cititorul citind sunt și Flaubert și Doamna Bovary. Și fug de acasă cu bătrânul Tolstoi sau o iau spre calea ferată cu biata Anna, sau mă plimb prin Dublinul cu Leopold Bloom. Acest rezumat identificativ este minunea literelor. Sau cutare vers, metaforă, enunț capital. Da, există o mulțime de oameni care pot trăi (aparent) foarte bine în afara culturii. Dar ei sunt o umanitate incompletă, neajunsă la sine însăși. Le lipsește acest viaticum  al lecturii, merindele pentru eternul dincolo.

Aveți în eseuri multe fraze legate de corectitudinea politică. De ce vă preocupă această ideologie? Care sunt riscurile pe care le generează în literatură?

Un singur risc: să anuleze literatura, cultura. O spune fără ipocrizie (deși este cel mai ipocrit curent din istoria gândirii): cancel culture! Nu e suficient ca să reacționezi? Trebuie să înțelegem că nu este vorba despre un „simplu” curent cultural, filozofic sau ceva de genul ăsta. Ci de o ideologie care acționează franc dictatorial, totalitar și cenzorial. Iar practica ei este una a dublei măsuri, a anulării reperelor de orice fel, a instaurării stereotipului cazon „ordinul se execută, nu se discută”. Înseamnă, cu un termen foarte iubit azi: programare. Să fii programat tele-ghidat. Ceea ce nu se poate face decât scoțând din mintea omului virtutea îndoielii, frământarea interogativă, patosul încercării și eșecului, aerul libertății, măreția tragicului și absolutul iubirii. Oferindu-i un paradis artificial inexpugnabil, un „metavers” care este un cumplit mormânt. Din fericire, chiar dacă va trăi mai mult, omul va rămâne muritor. Și asta garantează că de literatură va fi nevoie până la plinirea vremurilor.

Ce înseamnă, ce presupune a fi un „om de treabă”?

                Vă referiți la unul dintre eseurile din carte… Un om care-și vede de treaba lui. Care are treabă, nu umblă-n dorul lelii și care nu-și bagă nasul în treaba altuia. Opusul lui om de treabă nu e ticălosul, ci acela care n-are nici-o treabă. Indiferentul, neutrul, absentul, căldicelul. Omul de treabă e bunul samaritean. Face ce trebuie, imediat, fără amânare și fără niciun alt considerent decât binele. Tocmai accentul pe gest, pe verbul substantivizat a trebui, îmi place în sintagmă, e imperativul moral kantian concentrat într-o banală expresie. Dacă ne mai uităm și prin dicționare și vedem de exemplu că trebnic înseamnă și carte de rugăciuni, altar, canon, ritual, jertfă, realizăm că limbajul e mult mai complicat decât pare. Intrăm aici în mitologia sacralității muncii (tot cuvânt slav), muncă însemna chin, pedeapsă, a munci pe cinevaînseamnă a pedepsi (vezi muncile lui Hercule) etc. Concluzia? Trebuie să fii om de treabă!

Această sintagmă: „Adam și Eva nu se iubeau” – e o decizie finală?

            Da! (era să reduc răspunsul la atât, dar te-aș fi supărat). Ce spun acolo nu este o diminuare, ci o expandare în absolut a iubirii. Doar atât spuneam în carte. „Adam și Eva nu se iubeau. Iubirea dintre bărbat și femeie nu poate fi o nostalgie a Paradisului, cum se crede, ea este un urcuș, o pornire de la zero, o re-constituire în plan strict omenesc a ceva ce tocmai am uitat. Măreția dragostei se află în acest caracter prospectiv și nu în cel retrospectiv”. Este un elogiu al iubirii, așa l-am intenționat, ca proiectare; paradisul nu se află în urmă ci în fața noastră, ca perspectivă, mereu, iubirea îl construiește. Apoi, să nu uităm că nota citată apare în cadrul eseului despre căutare – cunoaștere. Ori, a cunoaște are biblic și sensul de a iubi. Deci totul se leagă. Adam și Eva nu erau conștienți de iubire, nu aveau nevoie de iubire pentru că erau iubire. În momentul căderii, iubirea a devenit sensul și energia înaintării spre noul paradis. Concluzia lui Dante.

O altă temă pe care am remarcat-o în volum este cea referitoare la modele. Ni se mai oferă modele autentice?

Aici e o dublă întrebare: despre modelele livrești și despre cele umane. Cele livrești ne sunt la îndemână, le găsim în biblioteci. Sloganul unei edituri spune că trăiești atâtea vieți câte cărți ai citit. Cu asta e simplu. Mai complicat este cu modelele în carne și oase, acele „întâlniri admirabile” despre care vorbește filozoful. Ce face un model? Modelează! Fără modele nu ești dat la rindea, ești rugos, plin de așchii. Înțepi, rănești. Modelul te face lin, bun de mângâiat. Nu este o criză a modelelor, poate doar a vizibilității lor. Modelele adevărate nu se văd. Când e atâta gălăgie în lume, vocea lui Dumnezeu, care se aude prin modele, devine o șoaptă inaudibilă.

            Dar noi, mai știm să mai admirăm? Mai suntem capabili de acest sentiment?

Dacă nu mai știm, cată să reînvățăm repede, cât mai e vreme. „Fii atent, vine focul!”, cum strigă daimonul lui Nichita. Ars admirari este grea. Foarte grea. Ea implică deopotrivă o deschidere spre celălalt și o smerenie asumată total. Să te miri că asemenea minune există. Admirația nu are nimic de-a face cu vedeta, cei mai mulți dintre cei care merită să fie luați ca modele nu sunt neapărat cunoscuți. Cele câteva texte din carte dedicate acestei teme au fost în general conferințe ținute în fața unor tineri. Tocmai pentru că nevoia de model (adică de a admira) este o necesitate ontologică, nu doar psihologică, de care un adolescent are esențială nevoie. Ca de un calciu ori vitamine morale. Acele strategii educative de tip self build mi se par de aceea pernicioase. Înseamnă a-i condamna pe tineri la rahitism moral. Chiar dacă sunt capabili să fie milionari la 20 de ani prin propria inteligență financiară ori de creatori de softuri. Construcția morală este cu totul altceva, și ea nu se poate face în afara culturii umaniste pe care mulți o ignoră sau o urăsc azi în modul cel mai sincer. Weltanschauung-ul la modă astăzi fiind altul. Meseria de om nu se poate învăța în afara artei de a admira.

Afirmați că trăim într-o epocă a prefixului „post”: post-modernism, post-istorie, post-adevăr. Cum o resimțim?

            A fost o vreme a prefixelor negative: necuvintele, anti-sistemul și anti-materia, anti-pedagogia, anti-psihiatria șamd. Apoi s-a impus acest prefix: post-, cu ideea subiacentă că odată cu noi începe ceva cu totul nou, că tot ce este vechi trebuie să moară, și în primul rând memoria care-l ține în viață. Că nu există decât prezentul. În fond cuvântul posteritate  înseamnă ceva ce urmează după orice eră. Mai vreți să o cuceriți?

În acest post-modernism, în această perspectivă de viață, care mai este rolul educației? Vă întreb pentru că sunteți (și) un om al catedrei.

Se deduce din tot ce am spus că unul esențial. De altfel, tot ce am spus critic la adresa culturii de azi se reduce la falsificarea educației, la tipul de om pe care școala îl construiește. Vedem din reacțiile publice că toată lumea este nemulțumită de școală. Dar nu ne dăm seama de ce: pentru că de acolo a început stricarea: din mediul universitar al Școlii de la Frankfurt și al sorbonardului mai 1968, cel cu à bas la culture și aruncarea pe geam a profesorilor. Și acum se lăfăiește în mediul universitar din America sau Europa. Și tot de acolo va începe vindecarea, dacă va fi să fie vreuna. Eu spun totdeauna, ca un veritabil reprezentant al generației expirate, că viitorul învățământului stă în trecutul lui, adică în revenirea radicală la școala tradițională. Cu un concept teribil al unui gânditor de origine austriacă Ivan Illich: să deșcolarizăm societatea. Îl folosesc în viziunea lor și câțiva gânditori români contemporani….care nu fac parte dintre acei „specialiști în probleme educative” care nu au predat o oră în viața lor. Este punctul vulnerabil. Tema este mult prea amplă pentru a fi măcar schițată în câteva rânduri, pe mine mă exasperează modul superficial, în limbaj de silicon, în care este îndeobște discutată.

„A te orienta înseamnă a te îndrepta spre…rai”. Cum ar trebui să învățăm să căutăm, să ne orientăm în această lume/societate?

Când există o stea polară, nu te poți rătăci. Orice găsire este un paradis. Aseară am auzit un preot  cu solide studii doctorale vorbind despre fericirea când și-a descoperit vocația de artist al fierului. Și mai este ceva: știu din lecturile copilăriei, când te rătăcești cauți să te urci într-un copac înalt să descoperi punctele de reper. Lumea de astăzi ne apare haotică, trebuie să ne urcăm în copacul raiului pentru a vedea departe. Să redevenim oameni ai orizonturilor.

Și, în definitiv, ce este „căutarea”? Se face cu inima? Sau cu rațiunea? Ochii se țin închiși sau deschiși?

Ochii se țin larg deschiși și privirea îndreptată în sus, și curajul în suflet, cum spunea un duhovnic. Și căutarea se face, evident, cu toată ființa, nu pe bucăți. E vorba de o unificare, chiar rugăciunea absolută ne învață despre unirea/coborârea minții în inimă, vorbește, de fapt, despre coborârea lui Dumnezeu-Cuvântul în inima noastră. Când ai conștiința raiului, orientarea e simplă. Și Dumnezeu sau Tarkovski îți trimit negreșit o Beatrice ori o călăuză. Nu se poate căutare fără călăuză (a se vedea întrebarea despre modelare). Cauți călăuza și cauți împreună cu ea. Aici stă frumusețea. Să venim, în încheiere, la fraza dostoievskiană, copleșitor, insuportabil de idealistă, devenită locul comun al frumuseții care va salva lumea. Cum adică? – se întreabă mulți, nedumeriți și sceptici. Nu prin intervenție directă, căci Ea nu are putere, ci prin însuși faptul că există. Și atunci, cum să nu o cauți? Scriind, citind, trăind…

Christian Crăciun

28 nov. 2021

apărut în revista RAMURI nr. 1 //2022

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2022 Christian Craciun.
cross