MIHAI EMINESCU

1. Ca să încep cu un clișeu, vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre prima ,,revelație” pe care ați avut-o în spațiul primei întâlniri cu poezia eminesciană – școala. Cum anume au reușit profesorii dumneavoastră această atât de dificilă așezare pe cale? Cum să facem să nu ne rătăcim pe cale și astfel să pierdem întâlnirea cu tainele Timpului dat nouă? (Care credeți că sunt cauzele distanțării de poezia eminesciană: lipsa respectului, apatia sau indiferența omului aflat în destrămare cum bine sesiza Marin Preda ori e pur și simplu o foarte slabă introducere a operei eminesciene în spațiul primei întâlniri cu opera eminesciană.)

1. Sunt mai multe întrebări/probleme în interogația Dvs. Încep cu distanța noastră față de Eminescu, azi. Ea nu poate fi înțeleasă decât încadrând-o în ruptura pe care societatea noastră o are față de literatură în general și față de poezie în special. Nu mai au nicio cotație la „bursa succesului”. Nu se mai citește pandemic și nu se mai citește poezie deloc. Fenomenul este general în lume și acut la noi. Enunț, nu explic, fiind un alt subiect. Poetul nostru este o victimă colaterală și „de lux” a acestui fenomen de deculturalizare accentuată și galopantă, el fiind și împovărat de tonele de epitete superlative care-l fac brusc plicticos. Eminescu are, în plus, și povara școlii. Este foarte prost prins în programe, foarte prost predat și ca atare, stârnește imediat alergii. Când în 1998 a apărut acel faimos număr din revista DILEMA dedicat receptării „proaspete” a poetului, el a stârnit scandal. Autorii au fost acuzați de demolare de statui, denigrarea poetului. Citind la distanță de decenii acele intervenții, nescutite de teribilism și unele de prostie francă, observăm un lucru: de cele mai multe ori nu poetul era acuzat, ci modul antipatic, neadecvat, îmbâcsit, în care el este predat în școală sau în care a fost manipulat ideologic. Lucruri de care, evident, nu Eminescu este de vină.

                        Personal, nu am o amintire exactă a momentului întâlnirii cu opera poetului. Pur și simplu s-a  întâmplat din copilărie, odată ce am cunoscut Literatura. Coincidență simbolică. Profesorul de română din liceu, el însuși un personaj de legendă, elev al lui Ibrăileanu, a avut darul să ne facă să-l înțelegem pe poet fără encomiastică de duzină. Pot spune însă că intuiția dimensiunii reale a operei, a funcției de model, de reper și de engramă a culturii române am avut-o în facultate, am făcut multe cursuri, curente și opționale, cu Doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga, cu poetul Ioan Alexandru (un adevărat șoc cognitiv în acea atmosferă ), cu profesorul George Munteanu, cu Alexandru Melian și sigur au fost și alte contexte. Bântuiri nebune prin anticariate mi-au îngăduit să-mi procur întreaga ediție Perpessicius…și așa am ajuns să-mi dau și licența și apoi teza de doctorat pe o analiză a imaginarului eminescian. Atunci, citind firește și cărțile fundamentale, de la Călinescu la Negoițescu, de la Vianu la Edgar Papu și Ioana Em Petrescu, luând cunoștință de universul hipnotic al postumelor, am devenit definitiv dependent de opera poetului, care rămâne mereu de redescoperit.

            Cred că vorbind acum, la începutul anului 2021, despre Eminescu, dincolo de locurile comune (pe care personal, după o lungă experiență de profesor nu le consider chiar așa de inutile), vorbim, fără să vrem despre șansele și viitorul culturii române. Cu cât poetul este mai puțin prezent în mentalul colectiv și mai prost înțeles, cu atât ne depărtăm de a fi ceea ce Blaga numea o cultură majoră (obsesia noastră eternă!) și ne afundăm într-un provincialism sclifosit și sclipicios. Mulți au boscorodit celebra formulă a lui Noica, „Eminescu, omul deplin al culturii românești” ca pe un protocronism circumstanțial. Se vede că nu băgaseră de seamă finalul cărțuliei filosofului în care acesta visa pe cineva care să-l depășească în anvergură  pe poet. Deci nu o prosternare, ci o proiectare într-un viitor major cultural ne propunea gânditorul. Viitor care, să o spun imediat, n-a venit încă. Iar Noica, să subliniem asta, nu-l privea pe Eminescu doar ca poet, ci ca ființă culturală integrală. Noi, cei de azi, („simțiri reci, harfe deșarte” ne zicea poetul anticipativ), nu mai avem, cred, optimismul istoric al filozofului de la Păltiniș. În deșertul de cenușă al culturii actuale, în care Shakespeare sau Homer sau Dante sunt personae non grata, ce șanse să mai aibă Eminescu, cel mai inactual dintre scriitorii români?

2.  Eminescu ca model cultural și-a asumat printr-un gest conștient și simultan atât trecutul cultural de până la el  cât și cultura de după el. Dumneavoastră ați afirmat vizavi de cultura română că este o cultură literaturocentrică și că acest fapt dovedește o anumită imaturitate. Dacă în centrul culturii noastre se află literatura și în centrul literaturii se află Eminescu – ca parte organică, aș îndrăzni să vă întreb care considerați că este centrul creației eminesciene? Tot în acest context v-aș ruga să ne împărtășiți viziunea dumneavoastră legată de dominanta spirituală a lui Eminescu, credința și adevărul care i-au însuflețit poezia și i-au trasat o anumită dinamică creatoare?

• La noi, „de la pașopt încoace”, adică de la formarea statului și națiunii române, literatura a avut mereu de îndeplinit și alte roluri. Educative, în primul rând. Nu întâmplător, Mircea Eliade, într-unul dintre faimoasele sale articole din Itinerariu spiritual,  remarca: noi suntem prima generație din istoria României care nu mai avem de îndeplinit nicio datorie istorică, ne putem dedica integral construcției cultural-spirituale. Numai că….a venit noaptea istorică a comunismului și literatura a rămas singurul pai prin care mai puteam  respira istorie, politică, critică socială, psihanaliză, chiar puțină religie, și alte chestii. De aceea marii critici literari ai perioadei au făcut tot ce s-a putut (în bună descendență maioresciană) să o apere de intruziunea politicului partinic. Prin proclamarea autonomiei esteticului. Perfect justificată. Numai că, de 30 de ani de când avem o libertate de a spune orice de care pare că nu suntem deplin conștienți, „literaturo-centrismul” ăsta nu mai este justificat. Iar autonomia esteticului, care trebuie fără îndoială apărată în continuare, nu trebuie să se transforme în autarhie a esteticului. Dau mereu acest exemplu, pentru că este foarte simplu: în dicționarele străine veți citi la cutare poet ori filozof „de orientare catolică”. La noi nu veți vedea spus despre Ioan Alexandru sau Daniel Turcea sau chiar Vasile Voiculescu de exemplu: poet de orientare ortodoxă. Am auzit cu urechile mele la un târg de carte un ilustru critic spunând că poezia religioasă nu face parte din canonul principal al poeziei. Suntem încă marginali pentru că nu avem curajul să ne asumăm interpretări mai largi: istorice, teologice, filozofice, psihanalitice, antropologice etc. Dau exemplu unei sinteze excepționale, apărute acum aproape un deceniu, una din cele mai bune cărți despre poezia lui Nichita Stănescu, și care este o analiză din perspectivă teologică, a simbolismului religios. Neobservată de mainstreamul criticii puriste.

                  Vin acum la Eminescu pentru că asta așteaptă el de la noi. Ascensiunea grea pe munte. De pildă, noi n-am asimilat, cred, suficient cartea capitală a Rosei del Conte, Eminescu și Absolutul. Domnia sa a avut norocul să nu se nască în România pe care atât a iubit-o și astfel a putut să-l compare fără teamă și complexe pe poet cu marii gânditori, mistici și poeți ai lumii. Arătând că este asemenea lor. Nouă… ne e frică, parcă rușine, să facem asemenea demersuri, dacă ar fi fost scrisă la noi, cartea ar fi fost privită ca o ciudățenie. Puțini au la noi curajul să-l încadreze într-un astfel de sistem maximal de referințe culturale, de teama de  a nu fi arătați cu degetul. Cum se întâmplă, la fel, cu „portretul interior” al poetului făcut în biografia lui George Munteanu, și care este mult mai complex decât cel călinescian (în care „ne odihnim” vorba iar a lui Noica). Dar n-a devenit „canonic”, pentru a folosi un cuvânt la modă. Eu simt un fel de sastiseală față de exegeza actuală a operei poetului, e aproape o rușine să fii „eminescofil”, iar dincolo de „proslăvirile” circumstanțiale de la datele rituale, datoriile culturii noastre față de poet rămân enorme. Apropo: una din caracteristicile de bază ale operei eminesciene, în integritatea ei: poezie, proză, jurnalism, notație filosofică, teatru este tocmai aceasta: lipsa de complexe. Perfect conștient (ca nimeni altul) de timpul social-istoric și structura spirituală a neamului său, dar și de propriile-i înzestrări excepționale, poetul nu avea nicio piedică în a-i imagina un viitor grandios patriei sale. De aceea eu cred că, oricâte izbânzi majore a avut din 1889 încoace, cultura română este încă departe de a se fi ridicat la dimensiunile viziunii eminesciene. Niciun alt literat român nu a avut aceeași amploare a perspectivei. Încă nu-l merităm pe Eminescu și, departe de a ne înălța noi spre el, îl coborâm pe el „în noroiul greu al prozei” acestui alt sfârșit de veac tulburat.

3. Cum ne putem împăca cu ,,pesimismul” eminescian, în care segment al operei sale se întrevede nădejdea? ( Mențiune : Eminescu poet pesimist e considerat un șablon, un clișeu de către Nicolae Steinhardt, el nuanța spunînd că Eminescu a fost un poet al melancoliei și al vremelniciei, așadar al nemărginitei lucidități.)

• Nu vi se pare că, astăzi, în ianuarie 2021, pesimismul eminescian este, la scară globală, de o paralizantă actualitate? El a sesizat, cum numai câțiva (post)romantici au făcut-o, că dilemele istoriei nu-și pot avea rezolvarea înlăuntrul istoriei (Gödel?), ci mai sus. Este lecția poemului său exponențial: Memento Mori. Este una din prostiile pe care le-a indus o anume tradiție școlară, obligată să vadă în pesimismul eminescian un fel de boală rușinoasă, sau doar o  banală influență schopenhauer-iană. Dar mai mult decât atât. Este o viziune gnostică despre „rău și ură, dacă nu sunt, nu este istorie”. În vremile acestea de aspră derelicțiune, recitirea celor mai aspre texte eminesciene este un bun exercițiu spiritual. Istoria ni l-a adus pe poet mai în apropiere, urechi de-am avea să-l auzim… Luciditate, cum bine îl citați pe Steinhardt, este exact antonimul imaginii șablon despre poetul sensibil și cu capul în nori. Dimpotrivă era dureros de lucid, ca și Nietzsche. Pesimismul eminescian nu este depresie adolescentină „emo”, că te-a părăsit iubita. Este depresia că te-au părăsit istoria și universul.
•  Credeți că în încercarea de ,,re-umanizare” a lui Eminescu în spațiul școlii, ar putea fi publicistica o cale posibilă ? (Poate un curs de educație media care să includă și publicistica altor scriitori sau un curs despre deconstruirea clișeelor sau istoria clișeelor utile)

• Nu știu nici măcar dacă în universități se studiază serios publicistica eminesciană, prea ades privită doar ideologic. Eminescu este un excepțional ziarist, din multe motive care nu pot fi înșirate aici. Cu siguranță că ar fi tare binevenit un „moment” publicistic în programa de liceu. Dar am două întâmpinări: a. Știți vreun studiu fundamental despre publicistica eminesciană, care să fie de largă circulație publică? Există, firește, dar necunoscute publicului larg, tocmai pentru că ne interesează gândirea, ci ideologia. Și b. Se mai studiază literatura în liceu? După peste 40 de ani de profesorat, am mari rezerve.

             Despre clișee am adus vorba mai înainte, nu sunt total inutile (contrar a ce spun „specialiștii” în didactica predării literaturii), în stadiile mai de început ale învățării cel puțin. E mai important ca elevul să știe că Eminescu este luceafărul poeziei românești, Sadoveanu, Ceahlăul prozei, Goga poetul pătimirii noastre, Coșbuc poetul țărănimii, Camil Petrescu anticalofil, Arghezi poet al esteticii urâtului, Nichita al necuvintelor șamd. Este mai mult decât nimicul mascat în formule stupide cu care se ia bacalaureatul astăzi. Unul din miturile absolut pernicioase ale școlii de azi este „să-i învățăm pe elevi să gândească critic” dar fără a lua în considerare că pentru asta trebuie mai întâi o cantitate apreciabilă de cunoștințe. Apropo, critica literară, atât ca disciplină în sine, cât și ca referințe critice la operele canonice, a dispărut complet din programe. Călinescu este studiat ca romancier, nu ca divinul critic (clișeu, nu?). deci îi învățăm pe elevi să gândească critic scoțând critica din materia de studiu, îi trimitem în facultăți fără să știe să facă niște referințe la un referat, sau le cerem să scrie eseuri, deși niciun eseu nu apare de studiat în programe. Ziceați că nu e justificat pesimismul eminescian?

5. Vă propun un exercițiu de recuperare a feminității, ați afirmat în cadrul unei prezentări de carte că în receptarea feminității din Luceafărul s-a produs o nedreptate? Vă rog să detaliați puțin această temă.

5. Cred că personajul central al poemului (și topologic dacă vreți, toate celelalte se învârt în jurul ei) este Cătălina. Ea este singurul personaj care vede măsura justă a lucrurilor. Ea discerne cu admirabilă precizie atât diferențele, cât și asemănările. Îi caracterizează fără rest pe Luceafăr, pe Cătălin, ba și pe sine. Se poate imagina un elogiu mai profund al „intuiției feminine”? Ea se lasă cuprinsă de acel „farmec sfânt”, urmând îndemnul poetului din altă cunoscută poezie: „și noaptea candelă s-aprinzi/iubirii pe pământ”. Feminitatea ține aprinsă această candelă, de aceea întâlnirile dintre cei doi au loc noaptea, în vis și în oglindă, dublă mediere, menită să atenueze distanța dintre regnurile ființei – uman supra-uman – pe care numai iubirea o poate transgresa. Nimic misogin, ferească Dumnezeu, în Luceafărul, dimpotrivă, o exigență absolută față de unicitatea absolută a Femininului, subliniată cum știm în prima strofă. Că există și o iubire la nivel de romanță în poezia eminesciană, știm prea bine. Ea ține de arcanele experiențelor preaomenești trecute în vers. Dar haideți să privim un poem atât de apropiat structural de Luceafărul, Floare Albastră. Poem ilustrativ și pentru ceea ce numeați mai sus pesimism. Căci și aici se configurează clar două lumi, foarte reale fiecare, foarte prezente, dar implacabil despărțite de murire. Ca și în Luceafărul de altfel. „Totuși este trist în lume” este misterios, unifică estetic lumea ei și a lui, atât de apropiate și atât de radical opuse. Care dintre cele două lumi este tristă? La care se referă poetul?Poetul unifică brusc ceea ce nouă, oameni de rând, ne apare ca diferit. Este tristă lumea lui, pentru că nu cunoaște iubirea, este tristă și lumea ei, aparent atât de șăgalnică și erotizată, pentru că este botezată de moarte. Nu este exact situația din Luceafărul?  Este tristă Lumea în general, de dinainte de orice sciziune. Femininul este ceea ce o unește. În această tristețe cosmică stă așa zisul pesimism al poetului.

Și mai este ceva: Cătălina este singura care are forță transfiguratoare. Recitiți, vă rog, cele două declarații de dragoste ale lui Cătălin! Prima este la un nivel pur senzual și jos erotic. În a doua vorbește parcă altcineva, limbajul copilului de pripas „s-a hyperionizat”, să zic așa. El cere „liniște de veci pe noaptea mea de patimi”, adică exact opusul a ceea ce implora în prima lui invocare. De altfel, vizualizând o schemă silogistică pe verticală, observăm: Cătălina este pentru Cătălin ceea ce Luceafărul este pentru Cătălina. Rolul femeii trece la Eminescu de  la eros la agape, la transfigurarea întru liniștirea patimilor. Asta pentru că mă întrebați și de raporturile poetului cu religia, este ceva mult prea complicat pentru a schița măcar răspunsul în câteva rânduri. Dincolo de poeme ilustrative, cum ar fi excepționala Rugăciune,  aflăm cu surprindere astfel de tentări ale isihiei la alte nivele ale operei. În care femeia joacă rolul esențial.

6 . Cioran  afirma profetic că întrevede ziua în care nu vom citi altceva decât telegrame și rugăciuni, telegramele sunt sms-urile noastre, comment-urile noastre grăbite, lecturile noastre fragmentare, dar rugăciunea, domnule profesor, unde este ea  în poezia eminesciană, considerați că s-ar putea apropia în vreun fel timpul rugăciunii de timpul poeziei eminesciene?

6. Toată poezia eminesciană este o rugăciune. Gnostic în esența sa, poetul era obsedat de cunoașterea tainei ultime a universului, a „cifrei” mistice. „Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr”. Poezia eminesciană se apropie de rugăciune în măsura în care este un instrument privilegiat pentru tentarea acelui Absolut de care vorbea Rosa del Conte. Acea afirmație aparent banală cum că el caută cuvântul care exprimă adevărul este capitală. Atenție, nu Frumosul, ci Adevărul. Incantațiile pure și dezlănțuirea imaginară formidabilă care sunt noul poeziei eminesciene tind spre forța transfiguratoare a mitului și a rugăciunii.

Cât despre sms-uri, a se vedea un răspuns precedent, lumea noastră logopată își pierde pe zi ce trece capacitățile de comunicare, paradoxal înecate în abundență de biți în care mesajul este sufocat înainte de a se naște. Cioran era într-adevăr vizionar. Asta pe plan global, în limba română, pe care poetul a născut-o, e și mai rău, căci limba asta dispare odată și în același ritm cu pădurile.

7. Pentru că am început cu un clișeu, țin să închei cu altul: lui Eminescu i s-au reproșat reflexivitatea excesivă, idealismul, faptul că nu a fost un lider al tinerilor,  (povestea judecății fără de sfîrșit); există o inerție a biografemelor mai mult sau mai puțin esențiale, v-aș ruga să construiți un elogiu (dialog) al  poeziei eminesciene vorbindu-ne despre cel care a fost transfigurat de întâlnirea cu Eminescu și anume Nichita Stănescu, ce fragment poetic, ce vers oglindă și revelație ar trimite Nichita către toți cei grăbiți sub forma unui ,,scurt sms” sau poate l-ar scanda în piața centrală a orașului cu bucuria cu care Roberto Benigni le reamintește miilor de oameni versurile lui Dante.

7. Știți pesemne că acum mă străduiesc să înțeleg poezia congenialului cu Eminescu, Nichita. De multe ori a vorbit poetul Elegiilor despre poetul Scrisorilor. Vă transcriu aici un poem care spune tot despre această filiație: „Atâta să nu uitați:/că el a fost viu,/viu,/pipăibil cu mâna.//Atâta să nu uitați/că el a băut cu gura lui,-/că avea piele/îmbrăcată în stofă.//Atât să nu uitați, –/că ar fi putut să stea/la masă cu noi,/la masa cinei celei de taină.//Atât să uitați!/Numai atât,-/că El a trăit,/înaintea noastră…../Numai atât,/În genunchi vă rog. Să uitați!”. Acest Eminescu viu este ceea ce cată să regăsim, nu cel prăfuit din manuale și teste de examene. Nichita inventase cuvântul hemografie, scriere cu propriul sânge, cu întreaga proprie ființă. Scriere pe care ambii poeți au practicat-o din plin. Un critic a propus prin analogie termenul hemologie. Citire cu întreaga ființă. Așa se cuvin citiți cei doi poeți și poeții în genere. Un astfel de exercițiu de mântuire laică vă propun. Formalismul sărbătoririlor la date fixe mie îmi displace profund. De altfel, eu aș fi pus Ziua Culturii Naționale pe 15 iunie, cinstindu-l pe poet, ca pe un sfânt laic și prea păcătos, de ziua moții. Și era și vara, și erau și tei… Există un singur mod de a-l celebra onest pe poet: fiind harnici și întemeietori în lăuntrul culturii naționale, cu aceeași iubire pentru ea și cu același spirit de sacrificiu. Și mai e ceva: Eminescu este al tinerilor, tocmai prin idealismul și voința de absolut. Ei trebuie să-l redescopere ca model. Grea epocă Eminescu, vorba lui Maiorescu. El este imperativul moral absolut al culturii noastre, și de aceea ne stă ca un spin în talpă. Nu avem un Benigni și nu avem un public cu devoțiunea celui italian pentru poetul național. „Urlet și rechemare/tu!” îi spunea Nichita. Departele nostru absolut, Eminescu este vortexul care ne cheamă spre propria esență. De neatins prin sms-uri, ci numai prin imersiunea în marea cultură a lumii și națională, după modelul Său.

13.01.2021