Grădina Domnului…

CATEGORIE 
octombrie 11, 2021

SCRISUL ÎNTRU DUH

            Nu știu dacă există vreo cercetare de teorie literară serioasă asupra trăsăturilor publicisticii cu tematică religioasă. Sigur, ea trebuie să respecte, în principiu, regulile publicisticii în genere: priza la real, la actualitate, la faptul divers chiar, stilul alert, prospețimea, insolitul imaginii literare. Cum se îngăduie toate astea cu tematica religioasă, care presupune ritmul mai lent, meditația, moralismul, săpatul hermeneutic răbduriu în adâncimile textului sacru? Iată un subiect de meditație. Articolele părintelui Claudiu Băzăvan sunt o ilustrare spectaculoasă a felului cum se pot concilia cele două fascicole de cerințe. După părerea mea, publicistica spirituală nu ar trebui să fie simpla translare în literă a limbajului omiletic. Cele două pot avea destule asemănări, intenționalități comune, dar sunt, totuși, diferite. Să mai amintesc doar că avem o bună tradiție a acestui model de publicistică, întreruptă, firește, în timpul comunismului, tradiție pe care se vede la o lectură chiar fugitivă, autorul o cunoaște foarte bine și-i infuzează vitalitatea prezentului. În vremurile noastre de secularizare galopantă, adeseori agresivă, Biserica ortodoxă este atacată, simultan, pe două fronturi. Pe de o parte, i se reproșează că nu se implică în chestiunile sociale, că e ruptă de imperativele realității sociale și științifice, „medievală” etc. Invers: atunci când este prezentă, i se reproșează de ce se implică, vezi cazul icoanelor din școli sau orei de religie sau chiar actele de caritate. Cum am da-o, biserica trebuie să cadă prost. O prezență publică de felul celei pe care o comentez aici este menită tocmai să răspundă unor astfel de acuzații. Prin idee și stil. Tocmai în această lume secularizată îmi pare că rolul preotului depășește spațiul dintre altar și pridvorul bisericii, el e chemat să vorbească public, nu numai credincioșilor declarați (poate mai ales celorlalți, și sunt câteva texte excelente în această culegere), de cele ale lui Dumnezeu, dar și de cele ale cezarului care se crede dumnezeu. Într-o lume în care nu există decât ceea ce se mediatizează, oamenii bisericii cată să se adapteze. Viteza de reacție este importantă în acest joc. Ceea ce nu înseamnă impulsivitate, ci tocmai conjugarea în cheie teologică a verbului a-ți păsa de ceva.

            De aceea părintele Claudiu poate porni de la un „fapt divers” cum este o pisică a unui VIP celebru care primește drept moștenire o sumă fabuloasă, sau pățania cu îngrijirea gazonului pentru a desprinde înțelesuri moral scripturistice, a vorbi despre calendarul posturilor sau despre Înviere. Temele sunt „impuse” de evenimente: dezastrul de la Colectiv, asasinatele de la Charli Hebdo,  referendumul pentru familie, sinodul ortodox din Creta ș.a.m.d. Sau sunt teme de reflexie generală: dependența noastră de Facebook, „sclavii fericiți” care muncesc ca boii (luați-o simbolic), rolul preotului în comunitate, criza refugiaților, mentalitatea tot mai răspândită a unor „credincioși” după care „eu îl am pe Dumnezeu în inimă, n-am nevoie de Biserică și de preoții ei lacomi și corupți” etc. O altă calitate a unor asemenea texte este efectul de surpriză. Ele au mereu o dublă față: una îndreptată spre faptul cotidian, cealaltă spre înțelesul adânc, evanghelic, al faptului. Cu cât mai insolită este conexiunea dintre cele două fețe, cu atât impactul asupra cititorului este mai puternic. Autorul are o adevărată voluptate de a căuta astfel de asocieri care ce ne arată? Prezența permanentă a Duhului în fiecare gest și fiecare secundă ale vieții noastre. Rolul preotului scriitor la ziar este acela al unui hermeneut: de a descifra prezența transcendentă în aparent in-signifiantul sau terifiantul cotidian. Pentru asta îți trebuie nu numai har, ci și curaj. Autorul nu se ascunde după generalități comode, teologhisiri de catedră, ci ia în piept chestiuni delicate, pe care nu le vedem prea des abordate: scăderile omenești ale ierarhiei bisericii, oscilând între administrare și păstorire, eșecul sinodului cretan, mizeria noastră politică. Remarcabil, de exemplu, articolul Nu te-am meritat, Majestate!, una din cele mai sincere și puternice evocări ale acestei figuri unice a istoriei secolului XX. Închisă între aceste două fraze emblemă: „Niciodată nu l-am reprimit cu adevărat pe Rege acasă” și „Iartă-ne, Majestate! Nu te-am meritat!”. Sau analiza teologico-politică (câtă nevoie are BOR, îmi pare, de astfel de abordări ferme!) a raportului dintre drept și nedrept în societatea noastră (Oameni și judecăți). Atent la „România theandrică”, la greu suportabila noastră realitate cotidiană, părintele ne dă, firesc, soluția creștină: „Dacă te uiți spre România de jos, în care ne tot zbatem să supraviețuim, te apucă groaza sau lehamitea. Doar privind spre România de sus, spre chipurile luminoase ale bunilor și străbunilor, capeți puterea și curajul de a-ți iubi neamul și țara. În ce ne privește, calea cea îngustă despre care vorbește Mântuitorul (Matei 7, 13,14) trece prin România de jos, prin noianul de nedreptăți, abuzuri, minciuni și înșelătorii la care suntem supuși. Este crucea noastră de fiecare zi, cu particularitatea sa mioritică. Drumul anevoios duce totuși spre ținutul luminos al adevăraților români, cărora le datorăm țara, familia, chipurile, credința. Ceea ce, desigur, un cetățean străin, necunoscător al semnificației icoanelor, anevoie înțelege”. Iată cum intră în dialog cele două planuri despre care vorbeam.

Cartea se citește cu un interes crescând, provocat de suspansul ideilor. Și de intensitatea combativă. Este greu să scrii astăzi un discurs legitimator în favoarea bisericii. Greu din punct de vedere moral, intelectual și stilistic. Dar lucrarea aceasta nu este despărțită de cea liturgică. Se completează una pe alta întru o visată plenitudine ființială și împlinire a rostului primit prin hirotonire. Presiunea externă, a mediilor publice mai ales, este atât de mare încât să te facă să te rușinezi, să-ți fie frică, să te ascunzi pentru a-ți practica credința. Se tot zdrăngăne și o „teorie”, cică foarte „cool”, conform căreia credința este ceva strict intim, care trebuie deci exercitat în ascuns, ca să nu-i ofensezi, vezi Doamne, pe ceilalți. În paranteză fiind spus, paradele gay n-au nicio treabă cu „ofensa adusă celuilalt”, dimpotrivă acesta este cel acuzat de discriminare și de faptul că se simte jignit. Și despre asta este vorba într-un text din carte… Nu, credința este ceva ce se afirmă, decent și răspicat, ca o trăsătură fundamentală a persoanei noastre. Bine „teoria intimului” de care aminteam, este aplicată strict creștinismului, altfel poți să faci Yoga sau Woodoo în orice parc public, ele nu mai cer discreție. Pe câtă vreme mulți „up to date” se arată contrariați că, la noi, lumea își face cruce în tramvai când acesta trece pe lângă o biserică. Și văd în asta un semn al „înapoierii” și „primitivismului” nostru.

Ca mirean, mi-aș dori pentru biserica noastră cât mai mulți preoți cu anvergura culturală, deschiderea sufletească și combativitatea părintelui Băzăvan. Oameni aplecați nu spre iubirea de putere ci spre puterea iubirii, cum spune părintele. Oameni liberi, căci și despre asta este vorba în textele următoare. Articolele de aici sunt remarcabile și pentru că sunt ale unui om liber, libertatea interogației morale și a duhului, adică libertatea unică a adevărului. Libertate care face posibilă dreapta socotință a oamenilor drepți, într-o lume care ignoră tot mai mult dimensiunea verticală: „Dreptatea se hrănește teologic: o faptă dreaptă este consecința unei gândiri verticale, inspirate, iluminate. Dimpotrivă, nedreptatea ascunde o formă de subnutriție teologică: o faptă nedreaptă este generată de o minte strâmbă, dezorientată și întunecată. Îndreptarea descoperă procesul dramatic și minunat prin care omul își regăsește direcția ascendentă, își reactivează dimensiunea teologică, îl regăsește pe Dumnezeu și se regăsește pe sine în postura minunată de copil al lui Dumnezeu chemat să se bucure tot mai deplin de darurile Sale cele bogate (a se vedea Luca 5, 11-32, Parabola fiului risipitor). Dreptarul sau îndreptarul reprezintă colecția de norme revelate prin care omului i se oferă itinerariul întoarcerii la sine și al urcușului către Dumnezeu. (vezi Romani 5, 18)”.  Ceea ce veți citi aici este o faptă culturală și pastorală dreaptă. „…lucrător cu fața curată, drept învățând cuvântul adevărului” (2Timotei 2.15), autorul ne oferă sprijinul credinței și al meditației, în vremuri de cumplită clătinare.

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2021 Christian Craciun.
cross