DUHUL LITERELOR
Motto: Dragostea destramă dinlăuntrul, devoțiunea doare.
A lua litera în serios. Asta face scriitoarea Mihaela-Malea Stroe în colecția sa de „bestii” literale poetice. Cartea este un fel de pariu: a compune câte un poem cu fiecare dintre literele alfabetului, în care absolut toate cuvintele să înceapă cu această literă. Dar ar fi o greșeală să ne concentrăm doar pe aspectul experimental și ludic al compozițiilor. Principala reușită este tocmai că aspectul jocului formal devine secundar față de conținut. „În ansamblu, nici nu a fost un experiment, cât, mai bine zis, o experiență nepremeditată, total diferită de cele anterioare. Interesantă (într-o oarecare măsură amuzantă ca idee), dar și solicitantă, tensionată. O experiență pe care, cel mai probabil, n-o voi repeta decât, eventual, «la poroncă» (a cuvintelor, nu alta!). Și, de va fi să (mai) fie vreodată, într-o altă formulă. Pentru că literele, cuvintele, oricât am fi noi de orgolioși, sunt mai presus de puterea noastră de a le stăpâni. Limba e stăpâna noastră. Știa preabine Eminul nostru ce știa…, «măcar să zică cine ce-a zice» (vorba prietenului său Ion)”, rezumă poeta. Sunt poeme deplin unitare, cu miez ideatic bine desenat. Sigur, unele litere sunt mai ofertante decât altele, orice dicționar este o probă, dar asta face cu atât mai provocatoare performanța. „Cavalul cântă calm…«Cântarea Cântărilor»”… Acest calm este secretul volumului, cititorului nu îi apare nimic „făcut”, artizanat de cuvinte, aproape că nu bagi de seamă porunca formei fixe. O disociere elementară a lingvisticii structurale mi-a venit în minte, citindu-l. Cea dintre competență și performanță lingvistică. Simplu spus: competența lingvistică ar fi totalitatea posibilităților combinatorice dintr-o limbă, performanța cât reușești efectiv să actualizezi din aceste posibilități. Remarcabilă la poeta noastră este tocmai performanța, în sensul citat. Aducând astfel, implicit, un minunat elogiu bogăției uitate a limbii române. Sigur că apar cuvinte rare: alduite, bagdadie, ghilțuri, îmbledecăresc, uium și câte altele. Dar nu ele sunt adevăratele diamante, ci ars combinatorica a tuturor celorlalte cuvinte. Sintaxa dificilă este evident adesea bazată pe enumerație. „Îmblânzirea încornoraților,/ Înșeuarea înrăiților,/ Înfruntarea înneguraților,/ Îndepărtarea înfumurărilor,/ Înlăturarea încețoșărilor,/ Înzilirea întârziaților,/ Îmbucurarea întristaților,/ Îmbunarea încruntaților,/ Încurajarea înlăcrimaților,/ Întrajutorarea împilaților,/ Îndeplinirea îndatoririlor…/ Împlinirea împărătească./ Împăcarea înrourată,/ Înduhovnicirea”. Iar metafora, imaginea poetică, apare în astfel de text mai ales prin contiguitate, prin efectul de atingere dintre cuvinte. „Incunabule introvertite” e doar un exemplu.
Literele nu sunt simple semne, sunt puteri, poartă energii neștiute, de care numai poezia mai dă, când și când, seama. Există o „știință a literei”, a înțelegerii și manipulării acestor puteri, se cheamă Cabala. Sigur că nu spre o astfel de interpretare ne duce acest volum de poezii. Dar el este o necesară anamneză despre potențialități uitate din firea acestor „dihănii”. Termenul îl folosesc în sensul lui Noica, trimițând direct la acest „duh” întrupat în litere și cuvinte. Este un traseu inițiatic drumul printre aceste litere, „probele” pe care și le impune poetul sunt o adâncire a înțelesului. „fentăm fragmentele filosofice”, cum se spune în text, mergând pe sârma întinsă peste abisul Sensului. Dintre poeții noștri, cel mai aproape de această explorare a combinatoristicii cuvintelor ar fi desigur Șerban Foarță. Sau Ion Stratan. „Birocrați barbarizați, blurăm biserici, bastioane,/Bâjbâim, blamăm bunătatea bunicilor./ Bocanci bombați bătucesc binevestirile,/ Boțesc batjocoritor bobocii bunăvoinței,/ Bătătoresc brâiele brebeneilor”. Este o poezie ultimativă, dificultățile sintactice impun un ritm sincopat, ca o respirație astmatică, viziune sumbră asupra prezentului și viitorului. „ferchezuim frenetic forme fără fond” este un impas global al lumii noastre. Exercițiul baroc-manierist al explorării până la limitele limbajului este semnul unei poezii care își caută resurse noi, dincolo de cele „tradiționale”. În ciuda evidentului caracter experimental, nu este o poezie care să aibă violența destructurantă a avangardelor. Pentru că nu pornește de un sentiment de epuizare a limbajului, dimpotrivă, dintr-o încredere mistică în nebănuitele, inepuizabilele sale resurse.
Cu siguranță Alfabestiar este unul dintre cele mai ambițioase, dar și profunde în conținut volume de poezie din ultimii ani. Versuri ca „Mistreți mitomani, mânjim minuțios miturile” sau „ industrializăm imperiul irișilor ivorii” au valoare aforistică în sine, și nu sunt importante în primul rând prin exercițiul „lettrist” (fără nicio legătură cu direcția lui Isidore Isou). Volumul induce o imagine a unui „paradis în destrămare”, o lume peste care se lasă funerar „lespezile lupanarelor”. În fața acestui volum, de o surprinzătoare puritate, căci nu e nimic forțat în efortul de a câștiga pariul, îți revine speranța întru poezie. Așa că închei cu un vers „optimist”: „Întrezărind Învierea, Înălțarea, înmugurim întru”