PAȘTE

ÎNSEMNĂRI PASCALE

                        Timpul

Am ținut ca notele acestea să apară după data fixată de calendare a Sărbătorii. Tocmai pentru a marca ideea că avem de-a face cu un cu totul alt timp decât cel nictemeral, diurn – nocturn. Este, de fapt, începutul timpului calitativ, liturgic (din noaptea Cinei). Sărbătoare de o concentrare unică dar și de o desfășurare amplă, cum nu este alta, care se deschide cu tristețea și jalea morții și izbucnește în strigarea care adeverește Învierea. De obicei unei sărbători îi este dedicată o singură zi calendaristică și un singur sentiment: bucurie ori întristare. Aceasta, pascală, cuprinde un interval de trei zile și trecerea de la bucuria pământească (Floriile Împăratului călare pe fiul asinei) la deznădejde (Patimile, îngroparea) și apoi la bucuria triumfătoare a vădirii Învierii și Împărăției. Este o peri-oadă (o înconjurare de biserică) unică. Ce cuprinde realmente trecerea dintre aceste stări. Dar care continuă, în coerența divină, cu Înălțarea și Rusaliile. Dacă odată cu Adam am căzut în timp, prin acest calendar calitativ pascal ne încadrăm într-un alt ritm existențial pe care, din cauza limitelor inerente ale limbajului nostru, îl numim tot timp. Dar este altfel  de timp!

Paștele are două versante: al vieții și al morții, trăirea lui înseamnă ascensiunea în infinitatea punctuală a vârfului divin, unde viața  trece în moarte și moartea în Înviere. Instantaneul treimic al acestui punct, aceasta este trăirea Paștelui. Trei zile reduse la o clipă eternă, abolind curgerea istorică. Trecerea este pasul peste, atât de mic, încât nici o milisecundă nu-l poate măsura, ascensiune și chenoză concomitente în lumina călătoare, transmisibilă, a lumânărilor din noaptea Învierii. Ideea apexului mi se pare esențială Paștelui, care deschide ritualic spre un alt timp. Timpul care încape întreg în secunda ascunsă privirii a lepădării giulgiului. Viața veșnică este cosmicitatea acestui zenit.

Corpul

Corpul este casa morții. Adăpostul ei. Nicăieri în altă parte nu există moartea. Ea este deținutul din închisoarea corpului, mai degrabă decât sufletul, cum credeau filozofiile antice. Pentru a elibera celula, trupul S-a ridicat pe cruce. Țâșnind în sus (dar, pentru că aici nimic nu se petrece simplu, liniar, asta se întâmplă după coborârea în iad), S-a eliberat. Este, simultan, într-o străfulgerarea trans-temporală și aceasta, o coborâre, o înălțare și o ajungere, ne spune Troparul: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Încă odată: nu trebuie să vedem asta în timp, ca o desfășurare a unui proces, sau ca un fel de ubicuitate în ipostazieri/forme diferite, într-un fel acolo, într-altfel dincolo. Copleșitoare este tocmai simultaneitatea prezenței care „umple” totul instantaneu. Și, repet, nu înseamnă despărțire, ci adunare în același centru treimic. Paștele este, din această perspectivă, trecerea de la starea de dispersie la cea de conversie. Este starea de Recapitulare finală, sinteza totală, absolută, resorbția în Logosul universal semnificativ, care nu lasă nimic în afară. Precum în Prima Elegie nichitiană. „Nu are nici măcar prezent,/deși e greu de închipuit/cum anume nu-l are.//El este înlăuntrul desăvârșit,/interiorul punctului, mai înghesuit/în sine decât însuși punctul”. Acest moment non-temporal este tot ce poate fi mai diferit de toate maniheismele sărace și seci, dihotomii de minți pruncești, funcționând primitiv binar, care opun corp vs. suflet. Trupul înălțat pe cruce  și apoi coborât  în mormânt este Trupul eliberat și eliberator de moarte. Venită în lume în casa trupului, numai În-trupatul o putea alunga: gonită, hăituită, omorâtă din tot universul (cu moartea pre moarte…). De aceea crucea este sigla victoriei împotriva morții (hic signo). Căci ea ține trupul. Iar mormântul, în final, este gol. Adică rezumatul definitiv al istoriei umanității într-o descoperire uimită într-o dimineață de duminică.

Realitatea

Nu cred că există o sărbătoare  mai radical străină (post)modernității decât Paștele. În primul rând el este opusul total al mitologiei totalitare care caracterizează prezentul istoric: aceea a fericirii obligatorii (Norman Manea), euforiei perpetue (Pascal Bruckner), bunei dispoziții mimate, distracției fără limite, veseliei cu price preț, darurilor aduse de „iepuraș”. Paștele nu este cu vacanță, mâncare (nici măcar ouă roșii și cozonac), Vama sau Mamaia, colaps pe șosele ș.a.m.d. Paștele este despre moarte, jertfă, suferință atroce, schingiuiri, răutatea de obște, oțet pe răni, huiduieli, trădare, jale de mamă, îngropare. Tocmai de aceea el este imposibil de „prins” în presă. Toate cele enumerate nu încap într-un desfășurător de emisiune TV. Aceasta, chiar dacă, într-un maxim posibil de onestitate, amintește în treacăt ceva din datele de mai sus, nu știe cum să vireze cât mai repede spre gurmandiție, tradiționalism de operetă (cu concursuri de vopsit ouă declanșate cu o lună înainte de data adecvată… dacă „respectăm cu strictețe tradiția”, cum le place oamenilor de presă să spună, cu o prea bătătorită de non-sens formulă, ouăle se vopsesc în Joia mare și punctum!), și dezmăț culinaro-bahic. Urarea „Paște fericit” este un non sens din punct de vedere creștin și o hidoșenie lingvistică. Paștele nu poate fi decât plângere, jelire la Mormânt, durere asumată, reculegere. Ne este foarte greu să ne convingem astăzi că asta este o față a Sărbătorii. Abia Învierea va fi cu adevărat Împlinirea (și, mai apoi, Înălțarea) așa cum o percepem îndeobște: ca bucurie. Și urarea nouă, singura valabilă: Hristos a înviat! Cu accentuarea pe a înviat. Aceasta este Vestea cea mare. O spun Mironosițele care-L căutaseră la mormânt. Dar cum să te pătrunzi de taina Învierii, dacă mai înainte n-ai încercat să urnești, greu, cu propriile tale forțe piatra de pe mormânt (prin postire de gând și prin deposedarea de tine în spovedanie) și să te uimești că mormântul este gol? Dacă, și mai înainte, n-ai privit Crucea? (Paul Claudel). Sau n-ai încercat să o porți însuți, măcar doi, trei pași? Abia această bucurie promisă a Învierii are substanță. Dar despre ea nu veți auzi deloc vorbindu-se la radio sau tv…

            Distanța

Distanța este forma algebrică, abstractă, a îndepărtării. Îndepărtarea este distanța îmblânzită. Îndepărtarea este distanța care nu provoacă înstrăinarea. Care păstrează o tensiune gravitațională între cei doli poli. Dumnezeu s-a distanțat de sine prin creație și s-a regăsit prin Fiul. Distanța înseamnă diferență. Este acum la modă sintagma „distanțare socială”. Un nonsens. De fapt, ea trimite direct la o interogație fundamentală a umanității: „Acela însă, vrând să aibă el dreptate, a zis către Iisus: Dar cine este aproapele meu?” (Luca 10.29, am folosit aici  traducerea lui Cristian Bădiliță). Aproapele meu este mereu departe, câtă vreme îl consider străin. Când te apropii, când îl săruți pe lepros, distanța dispare. Nu instaurarea distanței, ci a apropierii vindecă omenirea. Evangheliile conțin în exclusivitate povești ale apropierii, din ambele părți. „Distanțarea socială” este un oximoron aberant. În sens antropologic, „social” înseamnă apropiere, știm asta de la Aristotel încă. Este de căutat distanța care asigură perspectiva justă și este de evitat distanța de la care nu mai există punct de întoarcere. Distanța optimă este punctul de echilibru între unghiul just de observare a ansamblului și cel în care nu se pierde detaliul. Este energie, încordarea arcului.

Scrisul înstrăinează, lectura apropie. Se vorbește (uneori pejorativ) de lectura prin identificare. Adeseori, cu un fel de aroganță, ca de un fel de handicap de înțelegere. De fapt, nu există alt model acceptabil de lectură, decât cel empatic. Orice altă abordare se oprește la granița belferismului și pozitivismului cataractic. Textul sacru, spre deosebire de cel „pur literar”, presupune din start acest tratament din apropiere, prin lectură repetată, insistentă, până la contopire. Hermeneutica este acest balans de îndepărtare – apropiere din care se naște Sensul.

Nimic mai tulburător decât o slujbă a Deniilor într-o bisericuță de țară. Lume puțină, și o consistență specială a timpului pe măsură ce lumina soarelui se împuținează și în biserică se întunecă, totul devenind umbra mișcătoare a lumânărilor. Nu întâmplător, cea mai profundă și mai completă imagine a sufletului este flacăra lumânării. „In der Flamme eines Lichtes sind alle Natur-kräften tätig” („În flacăra unei lumânări sunt active toate forțele Naturii” – Novalis Discipolii lui Sais) „Biserica” se reduce/ se ridică în asemenea clipe la ceva atât de simplu: vocile preotului și cântărețului și pâlpâirea lumânărilor cu lumină neapropiată. Cea mai simplă și mai palpabilă imagine a transcendenței. Apoi pleci spre casă prin ploaie ușoară, scăldat în parfumurile cireșilor și tuturor celorlalți copaci, înfloriți parcă toți deodată din pricina primăverii pricinoase. Și, brusc, îți dai seama că mai este un miros pe care în primul moment nu-l identifici. Parcă vine din tine. Mai greu îți dai seama că vine de pe frunte, este aroma Mirului care se amestecă, precum umbra cu lumina, cu cele ale naturii. A fost Denia…

Fiul Risipitor este o alegorie a distanței. Despre binele și răul distanței. Să te îndepărtezi de „al tău” pentru a te regăsi pe tine, apoi să te întorci pentru a-l regăsi pe al tău rămas în tine. Iar locul  tău să rămână neclintit, așteptându-te cu maximă bucurie. Fratele fiului risipitor nu are distanța necesară. Este singurul său defect. E prea aproape. Distanța care înseamnă contopire la alt nivel existențial și contopirea care înseamnă întoarcerea la Tatăl în libertate. Orice distanță care nu se termină cu o îmbrățișare este o înstrăinare.