NICOLAE GHERAN

CATEGORIE 
mai 12, 2021

UN PERSONAJ FABULOS

Cine este personajul principal din primul volum de amintiri al lui Nicolae Gheran[1]? Bucureștiul interbelic? Mahalaua? O anume epocă istorică? O structură umană specifică locului și timpului? Mai degrabă, volumul impresionează prin personajul discret: povestitorul observator, eul narativ cum i s-ar spune pretențios. Cum perfect observă Dan C. Mihăilescu în prefață, în gura mai tuturor personajelor sunt puse invariabil convingerile autorului. În felul acesta, amintirile din copilărie și adolescență din acest prin volum rememorativ devin un adevărat roman subiectiv. Asta nu face atmosfera specifică, de un exotism fascinant azi, mai puțin importantă. Astfel, avem o contribuție esențială la îmbogățirea mitologiei literare atât de variate a Bucureștilor. Niculae Gheran este cunoscut prin a fi, după o expresie folosită pe vremuri, „un om pentru o idee”. Idee numită ediția de opere complete Liviu Rebreanu. Una din puținele reușite în materie de la noi, datorită „nebuniei” sacre de a duce un lucru, odată început, până la capăt. „Cărțar”, cum i s-a mai spus după o vorbă vehiculată de câțiva, inclusiv de dna. Magda Ursache în cronicile la cărțile memorialistice ale lui Niculae Gheran, domnia sa este printre ultimii mohicani ai unei meserii/vocații pe cale de dispariție. Cum va arăta o ediție critică a unui roman scris direct pe calculator? Chiar dacă acesta păstrează istoria redactărilor. Dar, dincolo de acest monument, numit ediția Rebreanu, Nicolae Gheran are, se vede, nostalgia irepresibilă a construcției romanești și deține ceea ce se cheamă un excepțional condei evocator. Cele vreo cinci volume de amintiri sunt o traversare a veacului cel tulbure. Ele nu s-au bucurat de o circulație după merit, de aceea este un gest de dreptate culturală faptul că editura Eikon a hotărât să republice întreaga sa memorialistică. Primul volum, abia apărut, din seria Arta de a fi păgubaș (superb titlu!) se numește simplu: Târgul Moșilor și cred că este cel mai incitant, tocmai prin distanța temporală și de mentalitate dintre noi și ei.

Harul principal al autorului este de a fi un insațiabil cititor de oameni. Este ca un colecționar înrăit de figuri. Îmi spuneam în glumă, citind și râzând, că volumul ar merita, precum studiile academice somptuoase, un indice de nume. Este în aceste evocări o fojgăială umană, o varietatea tipologică, o senzație copleșitoare de viață puternică, diversă, liberă, plină de povești. Calitățile evidente ale naratorului sunt: o memorie afectivă hipertrofiată, un spirit de observație dublat de talent portretistic de moralist versat, un simț al umorului, al ironiei, niciodată adormit, o imaginație de romancier care îmbogățește cotidianul cu nuanțe și sensuri, un admirabil simț al limbii vorbite. „Târgul”, cartierul, mahalaua, cum vrem să-i spunem, este o lume în sine, de o diversitate scânteietoare de tipuri umane, întâmplări, biografii ieșite din comun, cu un limbaj specific, a cărui savoare indicibilă memorialistul o păstrează precum Creangă odinioară pe cea dintr-un alt mediu social, sau precum Caragiale tatăl, trecând-o prin alambicul unei înalte culturi a limbii. Lumea este un carnaval, ochiul inocent totuși al copilului și adolescentului nu se mai satură de spectacolul ei de lumini. Iar naratorul are acea bucurie  de a rememora fără de care nu există povestire reușită. Mahalaua se constituie într-un mediu privilegiat, un precipitat chimic al întregii umanități: prin diversitate (etnică, de ocupații, de proveniență, de cultură, de tipologie psihologică), prin vivacitate și putere de adaptare, printr-un fel de selecție naturală intraspecifică în care cel mai bun reușește, printr-un cod de comportament care reglează incredibil de eficient relațiile dintre oameni. Este o mahala mai degrabă mizeră (pleonasm?), o înșiruire parcă nesfârșită  de cârciumi, prăvălii de tot felul, case de închiriat, negustori ambulanți, biserici, piețe, birjari, fete de măritat, șmecheri, polițai ș.a.m.d. Și mai ales un labirint de „vieți celebre” ale locului. Oamenii se cunosc toți între ei, ca la țară, și singura monedă într-adevăr forte este încrederea de care se bucură cineva. Secvența cu Ion Pătrunjenaru-Moțu, ardelean iconic din Viștea, și afacerea sa cu lemne în timpul războiului este un roman in nuce. Tatăl povestitorului, negustor luat ca tovarăș la această afacere de aprovizionare cu lemne a capitalei înghețate, întreabă nedumerit: „Numai că nu pricep un lucru, domnuʹ Moțu: oameni cu bani se mai găsesc; ce te-a făcut să cazi tocmai pe capuʹ meu, când oferta-i atât de ispititoare? – Corectitudinea dumitale. La mine acasă mă cunosc și-i cunosc pe toți. Dorm liniștit. În jungla regățenilor, mă simt însă ca o pisică-n sac. La capătul firului trăbă să am un om de nădejde, cinstit până-n măduva oaselor. Altminteri se duce totul de râpă”. Afacerea se va sfârși în stil Zorba, printr-un dezastru, Moțu ajunge în lagărul de la Târgu Jiu, unde dă dovadă aceeași noblețe stranie, și inteligență adaptativă, și unde își continuă „vocația” de romancier, iar când va ieși după venirea comuniștilor va fi ca erou care a sabotat mașina de război germană. Sau moartea lui Deftu, cu toată povestea premergătoare, dar câte astfel de istorii nu alcătuiesc amețitorul caleidoscop al poveștilor care țes lumea aceasta, îi dau o consistență teribilă. Ochiul care descoperă toate acestea este ochiul copilului care treptat se inițiază în această lume. Adevărata școală a vieții. O lume de o stranie noblețe (aminteam forța respectului, cuvântul e de ajuns: un șofer îl ia pe un puști – tatăl povestitorului – „La auzul numelui – om știut, nu geanabete -, șoferul s-a îndurat”, cuvântul aceluiași Moțu ține loc de abonament la cinema etc), și rafinament. Care se văd cel mai bine în cel puțin două domenii: mâncatul și sexul, teme în care se vede totdeauna gheara unui mare scriitor. Nimic sordid de exemplu în catagrafia bordelurilor, picanteria inițierilor erotice, numirile pitorești din sfera anatomicului, sau, pe de altă parte, din îmbietoarea dezlănțuire gastronomică și bahică firește. Ce lecție de „antreprenoriat” (ce-ar mai râde de-ar auzi cuvântul!), de predat și azi pe la cele școli, primește și aplică fără abatere Moise Neagu despre cum să-și construiască o cârciumă modernă, cu care să biruie concurența! Începând de la WC-ul din fundul curții. Sau ce lume în lume reprezintă celebrul Târg! Urmăriți la pagina 33 de exemplu „harta” cârciumilor din cartier, fiecare cu povestea și specificul ei. Din păcate, prea lungă pentru a o cita aici. Este lumea circului, a borfașilor a micilor negustori evrei, a prăvăliilor unde găsești absolut tot ce vrei, a puștimii libere a străzii. Iarăși, forța picturală a autorului trebuie subliniată.

Firește că gândul te duce imediat spre craii lui Mateiu Caragiale sau Radu Albala (apărut și el în peisaj ca prieten din copilărie). Bucureștii acesta mític este un spațiu-timp perfect articulat. Dens. Peste care bântuie istoria: războiul, legionarii, invazia comunismului. O istorie care smintește, distrugând-o, societatea așezată, cu regulile ei interioare solide. Această lume se schimbă odată cu maturizarea copilului care o „înghite” hulpav și ne-o redă cu toate melancoliile și ironia distanței presupuse de evocările dinspre prezent. Titlul satiric-oximoronic evocă o viață ratată. O viață peste care istoria a trecut cu tăvălugul. Nicolae Gheran este un autor torențial, ca la orice povestaș înnăscut poveștile se conțin una pe alta, se generează una pe alta. Autorul începe o snoavă, chiar de la prima pagină, apoi pe măsură ce în scenă intră alte personaje, narațiunea se ramifică proteiform cu portretele și întâmplările acestora. Și încheierea primei povești o afli hăt, mai departe. Asta face lectura plină de suspense. Pare că efortul nu este de a rememora noi și noi  întâmplări, ci de a renunța la multe din ele. Toată acțiunea se petrece în acest perimetru de la capătul Oborului, cu doar două inserturi: unul din lagărul de la Târgu Jiu și „evadarea” lui Gheorghiu Dej, al doilea la Băile Olănești.

Febrilitatea cu care scrie Nicolae Gheran se transmite cititorului. Ritmul narațiunii este mereu alert: un om egal o poveste (mai multe povești de fapt) este premisa, „lăcomiei” narative cu care povestitorul pare a digera cascada de întâmplări. Dialogurile sunt spumoase, autorul are o ureche muzicală caragialiană în surprinderea suculenței limbajului, hiperbola transformă lumea în spectacol. Lumea interbelică și imediat postbelică a mahalalei este în același timp frenetică și tihnită, dominată de  „joie de vivre”, cu o anume noblețe chiar în promiscuitate, provenită dintr-o îndelungă „lustruire” cu asprimile mediului, ordonată într-o ierarhie și o existență bine ritualizate. Ca în orice realism bine temperat, se pot face observații socio-psihologice profunde pornind de la suma acestor „cazuri”. De exemplu, este de văzut cum se insinuează politica în această lume și cum cei cu capul pe umeri se păstrează departe.  Chiar așa începe cartea: „ – Ascultă, căcăciosule, neam de neamul nostru n-a făcut politică. Te-ai găsit tu, neisprăvitule, să schimbi lumea… Schimbi pe dracu. Ăștia vin și pleacă; astăzi sunt și mâine nu. Mereu vin alții. Lasă-i să joace, nu te prinde în horă. Mai bine aruncă francul la lăutar. Circul se plătește, cum am făcut și eu înainte de război: băteau la ușă liberalii să mă abonez la ziarul lor. M-am abonat. După ei, legionarii cu invitații la bal. Am luat. Apoi țărăniștii, cu înscrieri la o tombolă. M-am înscris. Dar am stat deoparte, nătântocule, (excelentă invenție lexicală, cum sunt destule în text n.m.) măscăricii sunt aceiași, numai că se boiesc altfel. Te-am dat la școală să înveți, nu să lipești afișe pe pereții mahalalei. Nu-ți place cartea? Nicio pagubă! Te fac negustor. Nu poți umbla însă teleleu-Tănase, de râsul lumii. Eu m-am întreținut singur de la paișpe ani”. E o opoziție aici mai adâncă în înțelesuri decât pare o simplă lecție de viață dată de un tată fiului. Este opoziția între cele adânci și cele de suprafață ale vieții. În care cele adânci sunt încastrate în destinele povestite, în lumea aceasta multicoloră. Iar primul capitol se numește simbolic Dimineața amurgului. Pentru că Niculae Gheran e un matein nu doar în evocarea mahalalei, ci și în abordarea unei lumi spectaculos crepusculare. Acolo o aristocrație devitalizată, aici un mediu mustind de energii, dar peste care se prăvălește blestemul inadecvării istorice. Iar ultimul capitol, simetric primului, se încheie cu un fabulos chef, ca o pomană ante factum, organizată chiar de cel care va muri, se numește A murit Deftu. Și cu îndemnul tatălui de a merge la priveghi. A murit Deftu, a murit mahalaua. Nicolae Gheran ne-a păstrat-o ca pe o lume pierdută a libertății și care ne arată nostalgic ce am pierdut. Cartea de față este cerutul priveghi eternizat estetic.

28 ianuarie


[1] Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaș. Târgul Moșilor. Ediția a doua revăzută, Prefață de Dan C. Mihăilescu, cu un Cuvânt înainte din partea autorului, ed. Eikon 2020;

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2021 Christian Craciun.
cross