Biserica și noi

CATEGORIE 
noiembrie 12, 2020

 VREMEA DROJDIEI

         Pandemia – acest moment crucial al istoriei mondiale recente – ne pune nu numai probleme medicale, sociale, economice, morale, psihologice, etice, politice ș.a.md. Ci și, iată, ridică și o tăioasă interogație teologică. De ce ne-a dat Dumnezeu „asta”? Noul Ev Mediu vede în covid evidența degetului mustrător al Domnului, precum în ciumele tradiționale. Palma grea a lui Dumnezeu apăsându-ne pe creștet întru smerire. Părintele Claudiu Băzăvan ne oferă în această carte câteva texte de meditație despre răspunsul Bisericii noastre, al credincioșilor și ateilor, preoților, teologilor și ierarhiei la întrebarea nerostită pe care ne-o pune tuturor deopotrivă pandemia. Domnia sa ilustrează cu cinste ceea ce aș numi, cinematografic, noul val al slujitorilor altarelor, cel pe care adversarii ex officio ai bisericii noastre nu vor să-l vadă, în pripa lipirii etichetelor ideologice („Biserica nu se bucură nici de respectul cuvenit unui tramvai”, notează cu sarcasm autorul). Oameni perfect articulați cultural și teologic, îmbinând vocația slujirii cu competența folosirii noilor media, cu disciplina gândirii filozofice, cunoștințe științifice și istorico-politice și cu ancorarea în temele acute ale actualității sociale. Doctor în teologie, licențiat în muzică, fondator de excelentă revistă cultural-teologică, părintele este și un scriitor cu har.

            Un astfel de preot ne oferă aici perspectiva sa asupra a ceea ce a urmat după 23 martie 2020. Adică după ziua în care autoritatea a despărțit bisericile de credincioși. Oficialii au închis bisericile pe motiv de pandemie. Care au fost urmările morale și teologice ale acestui act politic, răspunsurile pe care (nu) le-au dat biserica și societatea acestei intruziuni, sunt temele mari ale cărții, exprimând o revoltă interioară, bine temperată. Și pentru Biserică pandemia reprezintă un punct de inflexiune. A răspunde printr-o automatică citare de texte, dogme și hotărâri sinodale este vădit insuficient. A sări în barca unei „acomodări” facile cu imperativele seculare este, pe de altă parte, inacceptabil. Cum să găsești dreapta socotință? Despre asta scrie acut în aceste texte îndurerate Părintele Băzăvan. De exemplu,chestiunea împărtășaniei și a linguriței a devenit, în spațiul public, una cu adevărat homerică. În care și-au dat cu părerea aveniți și mai ales neaveniți. Citim o carte a epidemiei ca panoramare de mari singurătăți: a preotului slujind în biserica goală, singur cu florile proaspete de la icoane, pe care abia acum pare că le observă, a enoriașilor ținuți pe la garduri, a lui Iisus însuși, rămas singur pe cruce.

            Am fost și eu la slujbele în aer liber din acest răstimp. Aici citim despre cum s-a simțit această izolare de Sfântul Altar din partea cealaltă. Din interior. Multora li s-a părut ca o chestie pur formală. Sunt cei care cred că Liturghia înseamnă o simplă recitare a unei lungi și complicate poezii, asociată cu o scenografie de un fast ridicol. Un fel de happening pentru persoane cu nivel intelectual scăzut. Din păcate, deciziile oficialităților au fost exact în această direcție, au exprimat o astfel de mentalitate Vedem în textele de aici reamintirea valorii simbolice a Locului. Biserica nu este doar (sau în primul rând) o clădire, ritualul nu este un spectacol. Sigur, ca instituție, ea va trece și peste această încercare. „Prindeți-vă de cer, prieteni!”, îl parafrazează părintele pe Evgheni Vodolazkin. Este leacul care ne ajută la această traversare a deșertului istoric. Căci exilul, surghiunul este condiția fundamentală a creștinului. Dumnezeu ne reamintește acum acest adevăr pe cale de a fi uitat sub vălurile comodităților contemporane. 2020 va rămâne cu siguranță anul cu cel mai ciudată celebrare a Paștelui: închiderea bisericilor, dar și a cimitirelor, scandalul cu împărțirea Luminii sfinte, deniile ținute în izolare, imposibilitatea Împărtășirii și câte altele! În felul acesta, poate, ni s-a actualizat învățătura că suntem mereu în trecere spre Altceva. Patetic despre Patimi, nu se poate altfel! Câteodată, revolta autorului face saltul de la ironia eufemizantă (vezi descrierea celebrării Liturghiei on line sau televizat), la pamflet („Cine ești tu, bă?”).

Scriitorul alege un  fel de dialog cu cititorul, adresarea directă: „Acum foişorul Cinei este ferecat pentru nu ştim câtă vreme. Noi vi l-am închis, la ordinele autorităților, sperând că în acest fel vă protejăm sănătatea. Ne-am trezit singuri pe aici şi nu înțelegem ce rost mai avem în lipsa voastră. Nici icoanele nu mai par atât de expresive, nici cântările prea înălțătoare, nici rugăciunile din cale afară de pătrunzătoare, iar pe El Îl vedem mai puțin limpede şi Îl auzim mai puțin clar. S-a îndepărtat prea mult ca să-I simțim răsuflarea caldă, ca să-L pipăim, ca să-L îmbrățişăm, ca să-L consumăm euharistic împreună cu voi.”. La fel de direct se adresează puterilor (prea)lumești de tot felul : „Mai ales acum nu vă atingeți de El !”. Meditație pascală, cartea aceasta este o lectură de mare folos duhovnicesc despre legătura atât de puternică și de intimă dintre realitatea banală, cotidiană și rugăciunea din biserică. „Când drumarii ascund calea”, cum sună un capitol, înseamnă că suntem la o răscruce. Provocarea pe care ne-o adresează Domnul prin această plagă egipteană conține, firește, un mesaj. Pe care mai ales slujitorii altarelor sunt chemați să-l înțeleagă și să-l traducă pentru ceilalți. Vai de cei care citesc greșit! Remarcabilă în această meditație întristată și îngrijorată mi se pare conștiința permanentă, revelația proaspătă a Prezenței copleșitoare a Domnului, chiar dincolo de ușile închise ale bisericilor. De aici provine senzația de forță a textului, nu numai din exercițiul predicației. Câtă vreme autorul unui asemenea înscris își păstrează intactă capacitatea de uimire față de semnele acestei Prezențe, textul lui este autentic.

Drojdia nu este numai cea care face să crească aluatul. Este și ceea ce se depune în decantare, gunoiul, reziduul. În crugul acestor vremi asistăm, sună lecția părintelui Băzăvan, la o luptă între anafură și drojdie. Între hrana vieții și dospirea morții. Credincioșii , dar și mulți dintre clerici, s-au simțit părăsiți. Într-o vreme în care, mai mult ca niciodată, este mare nevoie de călăuze. Construcția bisericii ca instituție divino-umană, ne atrage atenția autorul, este esențialmente euharistică. De aceea nu i se poate suspenda pur și simplu această funcție primordială a împărtășirii fără a-i altera esența. Sigur, se ridică aici și insolubila chestiune a libertății. Nu numai cea constituțională a conștiinței. Noi nu aveam, ca mentalitate culturală națională, disciplina, tradiția și plăcerea dezbaterii marilor probleme ale prezentului. De aceea și raportul dintre pandemie și libertate a rămas doar scrijelit la suprafață, consemnat în note fugare pe rețelele sociale și nu a răzbătut în spațiul larg al conștiinței publice.  Cartea părintelui Băzăvan este o excepție, ea ne pune pe gânduri în sensul cel mai bun al cuvântului. Ca atare este hrănitoare, ne provoacă să gândim propriile răspunsuri posibile.

29.09.2020

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2020 Christian Craciun.
cross