CARTEA VLAHILOR
Moto: „Dar și pentru a spune că un popor moare atunci când îi moare sufletul”
Să recunoaștem că despre vlahii balcanici, răspândiți în mai toate țările acestui spațiu geografic, nu mai știm, de fapt, decât câteva generalități destul de superficiale. Acești „nefericiți ai Balcanilor”, sau „sângele latin al Balcanilor”, răspândiți în toată aria geografică s-au șters din istorie. Scriitorul albanez Thanas Medi, el însuși de origine vlahă, ne oferă acum într-un splendid roman[1] un travail du deuil, un exercițiu de recuperare a memoriei acestui neam uitat. El regăsește astfel firesc o funcție primordială a romanului: epopee, mit, istorie, antropologie, psihologie, politică, etnologie și, desigur, înainte de toate, Poveste. Traducerea din albaneză a Oanei Glasu păstrează fidel deopotrivă aerul ușor exotic pentru noi, hieratismul unei lumi arhaice, forța unor personaje stihiale și, mai ales, poezia implicită și percutantă a limbajului și a atmosferei.
„Vlahii colibelor de paie”, vlahii de pe plaiurile Bufniței, de sub munte, din apropierea Goriței Mari, populație „ce cu-a turmelor pășune” își mută tărhaturile sunt descriși cu o nedisimulată empatie (în sens etimologic). Este surprins momentul în care „istoria” îi schimbă, îi sedentarizează, îi „modernizează”, ștergându-le în fond identitatea. Povestea este, firește, una de iubire. Cele două mari clanuri, Buba și Coleba, se încuscresc prin „promiterea” („promisiunea n-o dizolvă nici pământul”) copiilor: Socrat și Caterina. La cinci ani frumoasa Caterina se îmbolnăvește și bunica Parașchevia recurge la toate mijloacele magice pentru a-i salva viața. Ba chiar și la doctor. Cel din urmă constă în a lăsa copilul în mijlocul drumului, iar primul trecător îl ia și strigă: al meu, al meu. Recunoaștem aici lesne scenariul mitic cu care începe Baltagul sadovenian, unde copilul era „vândut” prin fereastră și i se schimbă numele spre a nu mai fi recunoscut de boală. Schimbarea numelui apare și aici la copilul lui Riza Kërpi, care capătă nume de vlah pentru a nu muri ca ceilalți copii ai învățătorului („Și pune-i numele unui vlah, pentru că ei nu mor niciodată”). La fel cum „sora” ei din neamul Buba, Arhonda cum i se spune, vorbește cu morții într-un fel de transă, dându-le vești despre cei vii și primind sfaturi despre ce este de făcut într-o anume situație, și asta ne aduce aminte de alt titlu sadovenian: morții poruncesc celor vii. Sunt astfel de similitudini, dovezi directe ale unei arhaice unități de cultură. Iar legături cu Sadoveanu mai pot fi găsite destule: de la un sentiment viu al arhaicului la o foarte subtilă ironie care distanțează naratorul de realitatea imediată. Cea care vine pe drum și află copila este Arhonda Buba, care o ridică spre soare și apoi îi cere. „Făgăduiește-o de mireasă pentru nepotul meu, Socrat, și va trăi!”. Această instituție socială a „făgăduielii” copiilor, care poate părea gândirii noastre (f)rigide „primitivă”, este, de fapt, canavaua unei splendide povești „de dragoste și moarte”, iar pentru acea populație nicidecum prilej de tragedii, ci un element de soliditate și unitate comunitară.
Căsătoria aceasta prevăzută de bunici nu se va consuma în realitate, în ciuda poveștii neobișnuite de dragoste care constituie firul epic. În jurul căreia se descrie această lume crepusculară, peste care se prăbușește, strivind-o, istoria. Profesorul Riza Kërpi este privirea exterioară, care îi iubește și îi compătimește pe vlahi, vrea să scrie o carte despre ei, o autopsie a vlahilor. Care va deveni, pe măsură ce ei dispar, o monografică elegie, o carte a vlahilor, poate tocmai cea pe care o citim acum. Despre obiceiurile lor, despre ritualuri și costume, despre rostul esențial al muzicii pentru ei („vlahii cântau pe oriunde puteau”). Avem de-a face cu un popor trist, care se simte deposedat de el însuși. „În special tristețea li se citea pe fețe, deoarece curgea printre șanțurile ridurilor, precum o ploaie”. „ – Dar în dragoste oamenii parcă ar trebui să fie veseli, nu să plângă. – Așa suntem noi, muntenii. Fiindcă nu ne înveselim deloc, plângem”. În contrapunct, urmărim cum cresc cei doi copii și, odată cu asta, cum se schimbă neamul sub apăsarea istoriei. Sunt poveștile părăsirii Plaiului de sub munte și stabilirea la câmpie, lângă satul cel mare, a muzeului local în care standul despre vlahi rămâne gol, pentru că goală trebuie să le fie memoria, a felului în care li se fură cântecele, ba chiar și fetele care să poarte costumele la un concurs, a petrecerilor tinerilor cu noul dans „fox”, pentru că a venit ordin de la partid ca tineretul să se distreze, a rochiilor de tergal care iau locul vechilor costume cu paftale, a portretelor Conducătorului puse lângă icoană, a activiștilor de partid, a închiderii bisericii și a dubei cu care mai dispar oameni.
Caterina („durerea numită Caterina”) este o frumusețe care tulbură instantaneu orice bărbat, o flacără care mistuie și se mistuie. Socrat este bărbatul buimac, rob absolut al acestei iubite, logodnică din pruncie, căreia nu-i poate rosti numele decât o singură dată, în fața plutonului de execuție. Perfect creionate sunt și personajele secundare: nebunul satului („președintele tuturor vlahilor”), poetul satului, ziaristul „de la centru”, activistul de partid, doctorul, șeful de cooperativă. Dar cu adevărat fabuloase sunt bătrânele, rădăcinile acestui neam dezrădăcinat. Arhonda Buba, cea care vorbește cu morții, dar îi și alungă cu coada măturii, care îl înfruntă pe activist în numele unui adevăr vestit de un mort, care deci nu poate fi omis și contrazis, și care „atunci când te privea în ochi, simțeai că te bate în cuie”. Pentru ea (regăsind anatomii arhaice și simbolice de aflat în multe spații culturale) sufletul e în burtă. Iar a ți se umple burta înseamnă a avea sufletul plin de bucurie. Sau bătrâna din celălalt neam, Parașchevia, îndeplinind ritualuri bizare spre vindecarea iubitei ei copile, Caterina. Și celelalte bătrâne: „Acestea dețineau dintotdeauna în familie o putere solidă, care venea și ca urmare a prezenței sporadice a bărbaților în viața familiei. Ele țineau familia strânsă în pumn, oricât de mare ar fi fost. /…/pentru că fiind bunici erau mame, mai mult decât orice mamă. Dețineau în mâini firele vieții și ale morții și atât de tare se încredeau membrii neamului în asta, încât nu încăpea îndoială că bunicile erau cele care dădeau binecuvântarea, făcând-ți viața albă. Sau te blestemau, înnegrindu-ți-o”. Vlahii își fac urări de o poezie nesfârșită: „Cânta-ți-ar inima!” sau „Da-te-aș Domnului, măi bunico!”.
Dar „bunica se pregătește să moară”, adică această lume articulată de mit, natură și ritualism. Iar acțiunea romanului în anii 60-70 din secolul XX, în care se petrece această răsturnare de vremi încearcă să actualizeze „cicatricile memoriei”. Martorul, un străin de neam, privirea exterioară, este, cum spuneam profesorul Riza, care încearcă să trezească pierduta conștiință identitară a acestor oameni blânzi: „Problema adevărată a vlahilor nu era neșcolarizarea ci o decădere dureroasă a demnității” observă el cauza cauzelor. „Prin revendicarea proprietății asupra Moscopolei, vlahii, chiar dacă erau marii dezrădăcinați ai Balcanilor, stăteau ca o piatră grea între ceilalți. Pe cât de strâmb erau priviți, datorită dezrădăcinării, pe atât de simpatizați deveneau datorită bazelor pe care le fixau”. Scopul politic este limpede definit de activistul Stefan Mushka: „Nu-i elimină nimeni, nu/…/ vor dispărea singuri, când vor uita ce sunt și de ce sunt diferiți de ceilalți. Numai că treaba asta necesită un bun început. Iar începutul este să li se piardă numele, deci să nu-i numim «vlahi» ci «venetici»”
Avem un roman tulburător, anamnetic, despre dispariția unei etnii. Și a unui mod de viață. Scris cu solemnitate, resemnare și simț al unei datorii împlinite. Ultimul cuvânt al lui Socrat este un strigăt de iubire, este Numele („Gândind numele ca pe o piele” se spune atunci când celui care aduce nenorocirea Caterinei i se schimbă, copil fiind, în pericol de moarte ca și Caterina, spre a fi salvat, numele). Pielea înseamnă trup. Și romanul acesta este trupul târziu al unor povești de demult. „Încă de la început Riza a avut impresia că vlahilor li se impune un fel de giulgiu sau un coșciug încețoșat, despre care știau toți, dar care se însoțea, în același timp de tăcerea tuturor. Iar între tendințele de a-i scoate din ceață sau de a-i îngropa, se prefera înmormântarea tacită drept cea mai bună soluție pentru toată lumea. Și cea mai rea pentru vlahi”. Romanul acesta e ca un bocet după această „înmormântare tacită” (definitivă sintagmă!). „Iar bocitoarele știau cum trebuie să plângă pentru ca ceilalți să învețe cum trebuie să trăiască”.
21 august 2020
[1] Thanas Medi, Ultimul cuvânt al lui Socrat Bulba, ed. Eikon, 2020, traducere din limba albaneză și note de Oana Glasu