Christian Crăciun
Zidul clasic
Vă propun să privim clasicii ca pe o instituție. Ceva absolut necesar, așa cum sunt stâlpii pentru o clădire. În rest, nu intru în detalii teoretice: clasic este tot ceea ce știm cu toții că este clasic. Însă, în propoziția: ce înseamnă clasicul astăzi? – cuvântul care se cere analizat nu este clasicul ci astăzi. Să enumerăm câteva concepte și propoziții; multe le veți recunoaște: post-uman, post-istorie, post-adevăr, non-uman, sfârșitul antropocenului, dezantropologizarea cunoașterii, surclasarea ierarhiilor dintre om și non-om, sfârșitul teoriei, post-critică, primatul informației asupra realității.
Și câteva citate cu minimale comentarii: „Omul însuși este o conexiune parțială și parte dintr-o conexiune parțială numită individ. Nu crede în adevăr, dar nici în iluzie, crede în povești folositoare”. „Spre deosebire de om, postomul nu are o ontologie stabilă, nu are natură umană, consideră că identitatea lui este fluidă, multiplă, eterogenă, mereu în devenire. Pentru el, conștiința este un epifenomen și consideră că «limbajul a fost învestit cu prea multă putere»…”. Este posibil clasicul într-o lume cu identități fluide și fără conștiință (morală aș adăuga eu)? „Umanul este un construct istoric ce a devenit o convenție socială despre «natura umană»”. „Dogma postumanismului este aceea că umanismul (nu umanitatea), de fapt acea cultură creată de către bărbații albi din secolele anterioare, trebuie înlocuită de o nouă cultură, în care hibrizii, simbionții și mutanții să poată prelua inițiativa, să ofere alternative culturale, politice, de idei”. Vedeți cât de în răspăr suntem plasați noi, cei care apărăm un clasicism fundamental?
Total incorecți politic, ce vedem în fraza din urmă este o ideologie care urăște bărbatul european alb, frumos, capitalist, heterosexual, creștin, familist ș.a.m.d. Umanismul este o invenție a acestui „bărbat”, și ni se spune că el trebuie urgent eliminat. Și umanismul, și bărbatul. Este procesul la care asistăm, de exemplu, când ne uităm la concursul Eurovision. Mai mult, ni se spune în cartea citată că umanismul a condus la Auschwitz (nu și la Gulag; negaționismul de stânga funcționează perfect, și subconștient). Ce ni se propune în schimb? „Egalitatea între rase, egalitatea între specii, egalitatea dintre organic și anorganic”. Vă dați seama că, în virtutea acestei ideologii, când pulverizăm spray împotriva țânțarilor vom putea fi acuzați de crimă. „Iluzia că omul a construit singur lumea – fără nicio contribuție a celorlalte specii – nu diferă cu nimic de iluzia că Dumnezeu a creat lumea/…/«Omul umanist» se crede Dumnezeu și măsura tuturor lucrurilor, post-omul știe că este cyborg și creatura tuturor lucrurilor”. Toate citatele și ideile de mai sus sunt reproduse după o carte intitulată: Postumanismul (Editura Tracus Arte, 2019), o culegere de vreo 30 de studii. Autori: universitari de la noi, sub coordonarea lui Alex Ciorogar.
Cam asta este harta acelui azi al științelor (non)umane. Ce rost ar mai putea avea, în acest context, un canon literar având în vârful ierarhiei clasicii? Ce rost mai au literatura, în genere (care se ocupă cu o realitate perimată: sufletul), și mai ales critica, adică discernerea valorilor? Pentru că însuși conceptul de valoare e prohibit. Reacționar. Într-un spațiu fără valori e inutil să creezi ceva. Acesta este impasul logic și ontologic al postmodernității. Criteriile de azi sunt altele decât cele axiologice, estetice, şi anume: de gen, rasiale, economice, geografice, sociale, politice etc. Orice tip de critică literară din câte s-au inventat până astăzi presupune o filozofie și o antropologie subiacente. În actualul context, critica e o victimă. Clasicul ca reper dispare în momentul în care sunt nivelate valorile. Ne întoarcem dintr-o lume 3D, adică una în relief, într-una premodernă a lui 2D. O lume orizontală, Flatland. E marele paradox al marelui salt înainte pe care ni-l propun acești ideologi.
Pentru culturile minore, cum este a noastră, boala devine și mai acută, câtă vreme ne lipsesc anticorpii. Marile culturi sunt mari pentru că sunt clasificate. Au muzee, biblioteci, arhive, ediții multiple de opere complete, de corespondență și de biografii, digitalizări complete ale patrimoniului literar. Până la marele cataclism final, acestea rămân și, dincolo de jocul speculativ al gânditorilor recenți, asigură temelia. Adică una dintre dimensiunile clasicului. La noi, într-o cultură a improvizației, a provizoriului și incompletului nu ne putem permite asemenea răsfățuri meta-filosofice. Pentru noi, clasicismul (și implicitul său, umanismul) sunt nu necesități culturale, ci necesități vitale. De supraviețuire. Evoc o idee a profesorului Sorin Alexandrescu, conform căruia cultura română suferă de o modernitate neterminată, cu periodice recăderi în pre-modernitate. Cu atât îmi apare mai acută nevoia actualizării clasicilor, de la cei pașoptiști, să spunem, la cei actuali. Adăugându-i pe cei din Diaspora și din Româniile vecine.
În contextul pe care l-am amintit, trebuie să ne amintim că literatura se adresează unei părți abhorate a ființei noastre „clasice”, „tradiționale”: sufletul. Parte inutilă, după cum se vede din citatele de mai sus. Clasicul, în sensul cel mai larg al cuvântului, de la Homer la Pound, se adresează acestei secvențe perimate a anthroposului. Sufletul devine pur și simplu un element dispensabil al culturii, de vreme ce omul însuși nu mai este necesar viitorului. Moartea foucauldiană a omului, cu rădăcini sigur mai vechi, în Nietzsche sau Freud și în toate reducționismele ultimelor două secole, începe cu moartea trecutului. Cu uciderea strămoșilor. Cu mitologia generației spontanee. Avangardele proclamă asta expresis verbis. Totul începe cu noi; bibliotecile trebuie arse. Și, dacă la nivelul textului artistic lucrurile nu au putut fi înfăptuite întocmai, un Picasso desenând cât se poate de clasic uneori, s-a lucrat la schimbarea schemei mentale pe termen lung. Una dintre descrierile „clasice” ale procesului o aflăm în Criza spiritului american a celuilalt Bloom, Allan. El anticipa, privind doar atent la ce se întâmpla în Universitate în vremea sa (cartea este din 1987), că rolul universității ca depozit conceptual a luat sfârșit, iar critica literară, ca depozit de valori de această dată, la fel. Sucombă. Lucrurile au devenit de atunci, grație impunerii ideologiei corectitudinii politice pe plan global ca singura ideologie acceptabilă, mult mai grave. Rolul Universității era, spune filosoful american, acela de „a menține întrebările permanente în centrul atenției”, „protejarea rațiunii de ea însăși”. Or, întrebările fundamentale au fost totdeauna rostite de cei pe care-i numim clasici, de la tragicii greci la Dante, Shakespeare, Dostoievski sau Rilke. Nu le-am ști altfel. Iar despre extremismele rațiunii ne vorbește orice distopie, în măsura în care orice regim totalitar se vrea unul absolutist rațional, controlând, adică, totul.
Introducând în discuție Universitatea, apelăm la un set de valori pe care Sorin Antohi le sintetizează astfel în postfața la ediția românească a cărții lui Bloom: „…umanismul, enciclopedismul, imperativul adecvării intelectului la lucruri și etica magisteriului”. Aș mai adăuga doar spiritul critic și vă îndemn să observați cum aceste trăsături se opun punct cu punct celor pe care le-am enumerat la începutul intervenției mele. V-aș mai recomanda, pentru o excelentă radiografie epică a acestei situații, romanul Exit 45 de Radu Jörgensen. O istorie neagră și sarcastică, știută din interior, a blocajelor la care duce ideologia corectitudinii politice în campusurile americane. Universitatea înseamnă valori tari, principii. Iar relativismul duce, pe cale logică, la barbarie.
Clasicism înseamnă tradiție, valori, transmitere. După formula filosofului Michel Henry, în cartea simplu numită Barbaria, trăim sub dominația ideologiilor barbariei. El îl citează pe Joseph de Maistre, conform căruia barbaria este o ruină, nu un rudiment. Deci, ea nu este o nedesăvârșire, ci o distrugere a desăvârșirii. Putem enunța, de aici, două concluzii: barbaria este esențial anti-clasică (altfel spus: orice anti-clasicism este esențialmente o formă a barbariei). Orice barbarie este precedată de un clasicism. Marele gânditor conservator recent dispărut Roger Scruton apără cultura înaltă, adică, în termenii noștri, clasică, în termenii următori: „…intelectualii moderni își definesc din ce în ce mai mult poziția ca pe una în afara culturii înalte, căreia îi datorează, totuși, statutul. /…/ Sarcina lor nu e să răspândească cultura occidentală, ci să-i cerceteze presupozițiile, să-i submineze autoritatea și să elibereze tinerii de «structuri».” /…/ „În contemplarea estetică, pășim în afara lucrurilor perisabile și aflăm obiectul neconsumabil, care e o valoare în sine”. Clasicul nu numai sintetizează un ciclu al lumii, mai greu de observat este că el totdeauna deschide și spre o altă lume: „Dacă îi este dat să supraviețuiască, cultura înaltă trebuie să-și păstreze poziția critică; trebuie să ne ofere un rit de trecere către o lume mai înaltă, învățându-ne prin exemple cum să recunoaștem și să înlăturăm emoțiile contrafăcute, cum să vorbim și să simțim sincer”.
În Jurnalul fericirii Steinhardt rezuma trei trăsături ale lumii contemporane: invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade. Prima dintre trăsături ar merita puțin amănunțită, pentru că nu mai este vorba, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie, de o invazie de jos în sus, ci de una de sus în jos, dinspre elite spre masse. Celelalte trăsături sunt limpezi.
Într-o lucrare capitală despre spiritul clasic, gânditorul olandez Rob Riemen vorbește despre Noblețea spiritului, un ideal uitat. Noblețea spiritului este un alter nomen pentru clasicism. În fața provocărilor istoriei, Riemen (am numit poziția lui, într-un eseu, soluția Riemen) propune restaurarea ideii de om. O idee pierdută în modernitate, și cu atât mai mult în modernitatea extremă și recentă. În postfața cărții, Horia-Roman Patapievici observă cu dreptate că nici umanismul, nici creștinismul nu mai fac parte din proiectul noii Europe. „Fără noblețe spirituală, democrația va sucomba sub povara propriei libertăți” notează gânditorul. Vedem știrile de noapte și înțelegem dreptatea soluției Riemen, este chiar procesul la care asistăm. În cartea sa, președintele Nexus Institute citează o discuție între Camus, Sartre, Malraux și Koestler, pe 29 octombrie 1946. Nu am spaţiu să rezum pozițiile, citez doar intervenția lui Camus: „Nu credeți că noi toți suntem responsabili de lipsa valorilor? Și că noi toți, cei care ne tragem din nietzscheanism, nihilism și materialism istoric ar trebui să declarăm public că ne-am înșelat, că există valori morale și că de-acum înainte vom face tot ceea ce este necesar pentru a le fundamenta și explica? Nu credeți că acesta ar putea fi începutul oricărei speranțe?” Și Riemen notează cinematografic sfârșitul scenei: „Koestler a încuviințat din cap, Malraux și-a privit țigara, gândindu-se că o asemenea idee nu servește scopurilor sale politice, iar Sartre a decis să nu mai pună niciodată piciorul în casa aceea, urmând să-i explice mai târziu lui Camus totul încă odată cu altă ocazie…” Acum, la peste șapte decenii, putem spune că istoria i-a dat, din păcate, dreptate lui Sartre, nu lui Camus. Valorile au dispărut din preocupările intelectualilor, iar în Germania i se ridică statuie lui Lenin.
Și totuși, și cartea lui Scruton (Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți) și fraza de mai sus a lui Camus se termină cu același cuvânt: Speranță. Unde, în care colț al tabloului pe care l-am prezentat se zărește ochiul discret al speranței? Eu cred că în Universitate. Îți trebuie foarte mult curaj astăzi să aperi valorile clasice (iertaţi-mi pleonasmul!). Clasicismul este, poate, azi, un act de suprem curaj moral și estetic. Mai mare chiar decât pe vremea lui Camus. De la universități a început răspândirea virusului acestei pseudo-gândiri anti-umane. De la universități poate începe refacerea omului ca subiect. Ca singurul subiect de fapt al gândirii. Acesta este clasicismul. Mi-l imaginez ca pe un zid. Cu dublă funcție. Odată, este un zid de care te lovești gândindu-l. Nu este deloc ușor să fii clasic, e cel mai greu lucru. A doua oară, e zidul care ne apără, improbabil Ilion. În câteva decenii, nimeni nu va mai știi ce se ascunde sub acest nume himeric spre cucerirea căruia cândva, foarte demult, au plecat puzderie de corăbii.
9 martie 2020
Post scriptum: Scris la începutul acestui an, acest text neliniștit despre valori, barbarie, rolul culturii înalte etc. se dovedește straniu de premonitoriu față de ce se întâmplă zilele acestea într-o lume în care sunt dărâmate statui.
