Theophil Magus
Când l-a descoperit pe Theophil Magus, Leonard Oprea a fost repede devorat de personajul său. El a dispărut ca autor și s-a născut magul, creștin în declarații, nietzsche-an în formulări. Adică tăios, concis, liric și vehement în proclamarea credinței. Nu este un simplu alter ego, ci ceva mai mult. Și mai complicat. Leonard Oprea este deja la a șaptea carte în care face să răsune vocea straniului mistic și mag.
Carte ex-centrică, precum precedentele, poematică și gnomică. Narcisiacă și încântată de splendoarea Creației. Comentariul se intimidează, astfel de texte sunt, în genere, rotunde și lipsite de asperitățile vieții, nu ai puncte de contact, „golurile” în care se introduce comentariul, mai mult sau mai puțin scorțos. Text sapiențial, cultivă din abundență paradoxul, rostirea oraculară, vocația premonitorie. Sunt reflecții care se scurg într-un torent, analiza lor nu îmbogățește neapărat cititorul, ci priveliștea de ansamblu. Urmărești un traseu al gândirii și cam asta este totul. Dumnezeu tace, spune la un moment dat autorul, și lucrul este o temă teologică esențială. În interioul acestei tăceri a creației răsună cuvintele noastre. Vorbesc oamenii în numele Său, ori magi, ca aici. Dumnezeu vorbește unor oameni, care vorbesc despre El celorlalți și care vorbesc întru Dumnezeu, prin slavă. Este o vorbire despre ceea ce nu se poate vorbi. De aici și poemul care prin structură este tăcere: haiku-ul, ca parte component, încheiere întru liniște, a fiecărui fragment din această carte. De fapt, nu este totdeauna ușor să discernem cu care dintre logosurile enumerate mai sus avem de-a face în text. Căci se poate vorbi despre Dumnezeu, cu Dumnezeu sau în Dumnezeu. Am impresia că visul lui Theophil (dar al cărui esoteric nu este?) este atingerea ultimului dintre aceste stadii ale dialogului: cel imnic, laudativ. Autorul alternează, visează, vizează, intenționează schimbarea vocilor. Ascultă și proclamă. Gesturi greu de conciliat simultan. Are știința de a se lăsa dus de text unde vrea textul. Maximă libertate! Reverențioasă. Scriitorul este pe alocuri mai mult un moralist decât un teolog. Și nu e rău… Iar fragmentarismul mărește tensiunea ideii.
Este un text de mărturisire frenetică, abilitatea autorului constă în a se lăsa purtat de cuvinte, în voia șuvoiului, cu credința că el îl va duce direct la țintă. Structura unui fragment este bine sugerată de un exemplu precum: „DILEMĂ sau POSTULAT? Despre om și faptele sale – așa apare – de mii de ani nu avem decît astfel: Rău; mai puțin rău; cel mai rău… și de ne-imaginat rău. La un moment dat, fără ezitare, dar cred eu și tăios, Iisus ne lămurește: «Pentru ce mă numești bun? Nimeni nu este bun, decît Unul singur Dumnezeu».” După care urmează un haiku: „trei mierle – în zori…/se bălăcesc în pîrîu…/un fulg, doi – ninge…”. Comentariul citatului scripturistic este construit fie la modul poematic, fie la modul catehetic. Autorul se instituie în postura de învățător care are de transmis ceva, pornind de la cuvântul primordial. „SPLENDOAREA LUI MESSIAH…… Iisus este revelată cînd om murind pe cruce El Dumnezeu se roagă lui Dumnezeu: «Tată, iartă-i, că nu știu ce fac! »”. Tonul profetic presupune funcția de mediator. Nu este dogmatic, doar persuasiv. În aceasta constă caracterul „literar” al opului de față. Inclasabil după rigorile teoriilor ad litteram. Magul este cel care aduce daruri. Daruri simple, tocmai în asta constă valoarea lor. De aici metafizica simplității. Și caracterul imnic, liric al fragmentelor.
Sunt voci diferite care se aud în capitolele Metafizicii lui Theophil. Prima este vocea Textului revelat, prin care vorbește Dumnezeu. Și al cărui mesaj „îl poartă” mai departe, îl percepe în tot și în toate și îl „traduce” celorlalți magul, a doua voce. Una dintre temele meditației este raportul dintre credință și revelație. Magul este cel căruia i-au vorbit semnele divine și l-au avertizat despre ceea ce se va întâmpla. „Imperfecțiunea omului față de Natură – deodată cu ineficacitatea sa în fața Lumii – este invers proporțională cu Credința care e Revelația dumnezeiască”. Și, în sfârșit, a treia voce este cea a simplității naturii, cea pentru care face cu precădere apel la forma super-concentrată și simplificată a haiku-ului. Actualitatea este prezentă în același mod al parabolei: „Homo tehnologicus a înlocuit serenitatea cu nepăsare sau/și indiferență, sau/și ignoranță. Din ideal emoțional-spiritual, serenitatea a devenit un neînsemnat și practic inutil apendice. Se poate extirpa oricînd. Fără nici o durere. Prin dispariția serenității – Iubirea rămîne stearpă: de Dumnezeu…Cui prodest?!”
În această carte, Leonard Oprea, romanicer de forță, renunță cu totul la epic. În favoarea unui stil „inventat” de el, aflat, cum spuneam, între aforism, poem, rugăciune și sentență de moralist. Nu știu să aibă corespondent în literatura noastră. Unitatea (dacă avem nevoie de superstiția unității) ansamblului este dată de patetismul asumat al formulărilor. Să scrii din perspectiva unei mărturisri de credință ortodoxe în aceste vremuri este, fără îndoială, un act de curaj. Ca mai mereu curajul etic se îmbină cu acela estetic. Ceea ce se traduce prin căutarea formei. Rafinamentul construcției ține de știința prozatorului. Dar și de urechea muzicală a jazz-istului. Sunt teme cu variațiuni, reluări ale ideilor în diferite registre și ritmuri, improvizații. Ai senzația că textul trebuie ascultat.
Theophil Magus este un purtător de adevăr într-o vreme a post-adevărului, un predicator într-o vreme violent secualarizată, un moralist după abolirea tuturor valorilor morale, un dogmatic liber, un liric anti-pragmatic, un nostalgic al valorilor tari într-o vreme nihilistă, „în care valorile cele mai înalte se devalorizează” (Nietzsche), un dionisiac creștin, un egolatru generos, un căutător neobosit, un umanist sceptic până la greața existențialistă, un meditativ rabinic. Oximoronic, te provoacă să-i asculți litaniile frământate!
Christian Crăciun
8 august 2020
prefață la volumul Metafizica simplității lui Theophil Magus, în curs de apariție la edit. EIKON
