ZEUL DIN MAȘINĂ
Expresia cunoscută în forma latină deus ex machina are un înțeles foarte precis, pur tehnic aș spune. Lipsit de aura oricărei ambiguități. Este dez-nodarea conflictului (deznodământ) printr-o intervenție „de sus”, venită însă mecanic. Este apariția vizibilă a zeului în acțiune. Un fel de a spune că rezolvarea stă numai în puterea lui. De aici însă „jocurile minții” noastre se pot totuși desfășura în voie. Există un zeu în mașinărie. Sau un zeu adus de mașină. În tragedia greacă personajul zeului era coborât „din înalturi” cu ajutorul unui angrenaj cu scripeți. Felul acesta de a face vizibil invizibilul (zeul grec nu se prevala însă de această din urmă însușire, era, mai degrabă, obositor de prezent, te loveai de el la tot pasul, totul fiind în fond o manifestare a unuia dintre prea numeroșii zei) sugerează mai degrabă o lume fără transcendență. În care zeul este un fel de metaforă în sine, un pact la fel de convențional între spectator și personaj, precum în formele cele mai îndrăznețe ale regiei ultimelor decenii. Convenția aceasta este, poate, cel mai interesant lucru în descifrarea sintagmei noastre. Prin libertatea și firescul cu care este acceptată. Interesant este că avem o expresie românească parcă venită direct din amintita scenografie: a se crede cineva coborât cu hârzobul din cer. În sensul de a se crede grozav, a se da mare, cum am spune în argoul de azi. Augustin Scriban definește în dicționarul său așa: „Om scoborât din cer cu hârzobu, om care se crede boier de la facerea lumii (excepțional! n.m.) de când pretinde el că l-a scoborât Dumnezeu pe pământ cu hârzobu fără înrudire cu plebea”. A cădea cu hârzobul din cer înseamnă a veni pe neașteptate. A se realiza de la sine. Mai înseamnă hârzob lada care servea drept scenă în spatele căreia păpușarul mânuia păpușile ne spune DEX-ul. Și alte câteva sensuri care trimit cu toatele la ideea de coș, împletitură, cutie, nacelă, chiar și atunci când desemnează funia cu care este coborâtă în adânc o greutate. Că vocabula hârzob provine din bulgară, adică din slava veche, ne-o spun lingviștii, straniu este modul în care diversitatea de sensuri ale uitatului cuvânt se pliază perfect pe sensul cultei sintagme latine din lumea tragediei.
Aici mă intrigă ideea de coborâre a Înaltului („taman la pont” zice dramaturgul nostru genial. Ce-ar fi să spunem, pentru a găsi originea geografică a expresiei: taman la Pont?) pe pământ. În vederea unui deznodământ care trebuie grabnic lămurit. Toată această scenografie ține de reprezentare. Era un mod de a sugera invizibilul în cadrul spectacolului. Astăzi, în vremea hologramelor hiper-realiste, ne este greu să ne imaginăm care va fi fost efectul acestei coborâri intempestive a zeului asupra spectatorilor. O fi fost reacția lor o spaimă asemenea aceleia a primilor spectatori de cinema care au văzut năpustindu-se asupra lor o locomotivă? O fi fost coborârea aceasta cu zgomot înspăimântător de fiare scrâșnite (cam cum intrau vechile trenuri în gară), menită să stârnească teroarea? Acel mysterium tremendum hermeneutizat de Rudolf Otto își are și aici, cu siguranță, una dintre surse. Mașinăria asta aparent rudimentară, tocmai pentru că spunea că personajul purtat în nacelă nu este zeu câtă vreme nu există decât prin ea, trebuie să fi fost înspăimântătoare. Era o substituire metonimică în act. Chiar era un zeu în mașină.
Sau, dimpotrivă, totul se petrecea într-o liniște de angrenaje bine unse, mărind efectul (tot înspăimântător în fond) surprizei? La urma urmei, această ambiguitate ține exact de esența katharsisului. Zeul coboară și punct. Ți se dă, subit, putința de a vedea zeul și, prin el, nodurile destinului desfăcute. Când Lucian Blaga analiza transcendentul care coboară, era în interiorul spațiului în care s-a născut tragedia din imaginea zeului descendent. Zeul apare. Umanizat, paradoxal, de un mecanism. Prizonier al său. De la zeul coborât din mașinărie ajungem aproape de la sine la mașinăria-zeu. La substituția pe care ne-am obișnuit să o numim progresul civilizației. Confundat cu progresul tehnologiei. De la pârghie și scripete la utilizarea forței apei, a aburului, a electricității, a atomului, a informației. Fiecare dintre acestea a părut a conține la timpul ei zeul. De multe secole, prelungirea omului în mașină a mers ascendent. Până la omul-mașină a lui la Mettrie. Și cu multe momente fascinante. Cum a fost celebra invenție a automatului de jucat șah de către Wolfgang Kempelen, guvernatorul Timișoarei, poveste cunoscută în amănunte prin literaturizarea ei de către E.A Poe în Jucătorul de șah al lui Maelzel. Acel bizar robot, dinainte de inventarea roboților, numit „Turcul”, și care se pare că era o imensă scamatorie, bazată pe un pitic ascuns cu mare dibăcie în interiorul mecanismului, a colindat întreaga lume, de la Schönbrunn-ul vienez din timpul Mariei Terezia, la Paris sau New York. În epoca de aur a Mecanicii, sensul demonstrației minuțioase din eseul lui Poe este că „jucătorul” nu acționează ca un automat, ci ca o Minte umană (în lumina inteligenței artificiale de azi epitetul nu mai este pleonastic). Eseul lui Poe este un detaliat și laborios elogiu adus Minții în chiar epoca Mecanismului zeificat. În cazul jucătorului de șah al lui Kempelen/Maelzel, îmi pare valabilă o zicere calchiată: homo ex machina. Numai că „omul” acesta nu trebuie să apară în triumf, ca zeul, dimpotrivă este obligat să rămână otiosus pururea.
Teza mea este că mecanismul scârțâitor al „deochiatului deus ex machina” (Nietzsche, Nașterea tragediei…) nu răpea deloc incomprehensibilul zeului. Nu era deloc un gest similar cu al copilului care smulge barba lui „Moș Crăciun” și descoperă „adevărul”. Dimpotrivă, tocmai pentru că mecanismul care cobora „zeul” era deplin vizibil și probabil audibil, el apela nu la simțurile spectatorului, ci la credința lui. Peste câteva veacuri, Toma Apostolul cerea să pună degetul pe rană ca să creadă. „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20.29). Aici mișcarea este exact inversă: spectatorul tragediei credea în pofida butaforiei care este doar pentru noi, desacralizații, demistificatoare. Avem aici esența trans-figurării care face din spectacol un act sacru și din orice act sacru un spectacol implicit. Ne întâlnim într-adevăr aici cu nașterea tragediei, căci hârzobul măsoară distanța și limitele reprezentării. În contemporaneitatea imediată, acest stereotip al mașinii-om ajunge la derizoriu ideatic și caricatură cinematografică holywood-iană din seria Iron Man, Transformer etc. Tocmai asta arată cât de puternic este acest tipar mental.
Etapa cu care suntem contemporani este a ordinatoarelor. Cuvânt care-mi place mai mult decât computer ori alte sinonime, căci trădează intenția de totdeauna a omului de a surprinde ordinea ascunsă a lumii. Putem să ne afundăm în Heiddeger (cu hârzobul?) și al său das Zeug (ustensilul) „Ființarea sub forma ei de ustensil, ființarea care în ființa ei ne este astfel mai familiară, ocupă totodată o poziție intermediară specifică – între lucru și operă. /…/Poate că pornind de aici vom înțelege ceva și din caracterul de lucru al lucrului, precum și din caracterul de operă al operei. Trebuie numai să evităm greșeala de a minimaliza în chip pripit lucrul și opera, reducându-le la simple variante ale ustensilului…”[1]. Ordinatorul este fabricatul care vrea să depășească simpla condiție de ustensil. Dar și pe cea de operă. El se situează, raportat la ambele elemente de mai sus, într-un fel de transcendență, câtă vreme el nu controlează doar un aspect al realității (biruie gravitația, de exemplu) ci se substituie realității însăși.
Aici, la acest nivel, zeul nu se mai coboară din mașină, ci devine mașina însăși. Să ne uităm, un singur exemplu, cum ordinatorul diminuează treptat, până la insignifianță, una dintre facultățile elementare ale psihicului: memoria. La ce bun să mai ții minte ceva, când totul este gravat în memoria globală a netului? În maximum 2-3 generații n-o să mai memorăm nici măcar tabla înmulțirii. Zeul din mașină ne-a parazitat, devorând-o, memoria. Didacticile omului post-modern cer să îl învățăm pe elev „să gândească”, nu să memoreze. Ca și cum gândirea ar fi o nucă goală, fără conținutul istoric al memoriei, un mecanism rulând la nesfârșit dar în gol. Ca și cum gândirea ar fi posibilă în vid, într-un spațiu complet lipsit de acumulări de cunoștințe cât mai bogate. Și, când nu știi, tragi de o sforicică și apare zeul. Zeul memoriei artificiale.
Nu, „ex machina” nu mai coboară niciun zeu. Dispărut din cer, ce să caute în scrânciob? În nacelă e un biet funambul. Nu mai înspăimântă pe nimeni. Nu-l mai ține în viață virtutea supremă a uimirii. Nu se mai aude acel oftat, adăugat unui ușor tropăit, al spectatorilor la ineditul bine cunoscut al deznodământului. Mașina a devenit înspăimântătoare prin ea însăși, fără nicio transcendență. Și nu rezolvă conflictele noastre interioare sau exterioare, nu taie niciun nod gordian. Aparent, ordinatorul și toate mașinăriile pe care acum le controlează ușurează existența. Adică este exact opusul tragediei, care înseamnă greul existenței. Au fost odată niște pescari care scoteau mereu hârzobul (merge folosit cuvântul!) gol. Până când a venit Cineva care le-a umplut năvoadele. Celălalt hârzob, cel coborât din cer, a rămas de atunci gol.
Christian Crăciun
Iunie 2020
[1] Martin Heidegger, Originea operei de artă, ed. Humanitas, 1995, traducere Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, p. 54.
