La întâlnirea dedicată sărbătorii dragostei, organizată de Centrul județean de cultură – Prahova am propus această perspectivă rapidă asupra temei din titlu, pe care o transcriu aici, încercând să păstrez și oralitatea improvizatoare, dar și să-i dau textului coerență, fără a-l schimba fundamental. Rog cititorul să țină seama și de publicul, în majoritate adolescenți, căruia mă adresam.
Să vă spun ce se ascunde în spatele acestui titlu, oarecum misterios. Ceva care m-a intrigat și mi-a dat ideea: facebook-ul acesta, care-i mult mai liric decât ni se pare nouă uneori, și mult mai acid alteori, tot timpul vorbește de căutarea sufletului pereche, o idee tare veche de altfel. De fapt, în iubire noi nu căutăm atât sufletul pereche, cât trupul pereche. Și este o întreagă filozofie a corpului aici, asupra căreia aș vrea să insist puțin, mai ales că trăim într-o epocă, nu știu, care poate fi caracterizată prin foarte multe cuvinte, dar una dintre trăsăturile ei esențiale este preocuparea obsesivă, acută, pentru problema corporalului. Și vedeți că am ajuns prin tot felul de operații ca însăși noțiunea de sex să nu mai țină de biologie, ci să țină de ideologie, adică să fie ceva mental, sexul ți-l alegi, nu mai e cel biologic, cu care te-ai născut și e o întreagă discuție despre asta, care cum bine știți este foarte aprinsă la noi în acest timp, și nu numai la noi, ceea ce înseamnă că noi punem un mare accent pe corp și reducem totul la corp, dorim să-l facem cât mai frumos, să îl schimbăm cum vrem noi, să ne facem cum s-a făcut Michael Jackson din negru alb, să ne facem din bărbat femeie, să ne facem cu trei urechi și să ne punem lanțuri și inele și tot felul de astea, piercing-uri și chestii de genul acesta, deci corpul, cel mai obiectiv dintre elementele posibile, devine ceva care se subiectivizează, acesta este lucrul cel mai interesant al vremii noastre. Idolatrizăm corpul, reducem totul la satisfacția fizică, dar, în același timp, ideologizăm corpul. Tot postmodernismul este o ideologie a corpului. Despre această preeminență îmi propun să vă împărtășesc câteva idei, nu e un excurs academic, foarte ordonat, să ne gândim puțin la această atracție, pentru că, așa cum amintea și domnul Valter Paraschivescu mai devreme, miturile despre iubire sunt miturile despre corp. Și să evocăm pentru început acea poveste platoniciană a androginului despărțit în cele două sexe, este evident o poveste despre corp, iar relatarea biblică este și ea foarte asemănătoare, dacă ne gândim foarte bine. Ceea ce știm noi din traducerile curente este că Dumnezeu a luat coasta, de ce tocmai coasta e de discutat, lui Adam și a făcut-o pe Eva, de fapt cuvântul vechi testamentar, cuvântul ebraic înseamnă „parte”, deci nu se referă la un organ anatomic ca atare, ci o parte din Adam, ceea ce, în paranteză fie spus, arată înălțimea, de data asta spirituală a Evei, după părerea mea, pentru că, dacă Adam e făcut din lut, Eva e făcută din Adamul acela insuflat de duh. Deci ea este mai pură, dacă vreți, are un grad de rafinament mai înalt, iertați-mi comparația, nu e țuică, e pălincă, adică mai e rafinată încă o dată. Și lucrul ăsta spune foarte multe în Biblie, în momentul în care ei iau cunoștință de corporalitate și se ascund. Tema raportului dintre corporalitate și creștinism este iarăși foarte complicată dacă ne gândim escatologic. Dacă ne gândim că în creștinism nu există legenda asta a reîncarnării, ci există Înviere. Înviere care se face în trup; cum va fi acel trup e o poveste foarte delicată și complicată, despre care teologii dezbat cu destulă sfială, pentru că și părinții Bisericii ne dau date foarte puține. Sunt date foarte puține… Pentru cei care vor să afle mai mult despre tema asta, există un studiu, o culegere de studii, „Istoria corpului”, sunt trei volume dacă nu mă înșel, apărute la editura Art, Alain Corbin parcă este coordonatorul, și care vă povestește cât se poate de amănunțit cum au privit toate civilizațiile, de-a lungul istoriei, corpul.
Această atracție, iubirea de fapt, înseamnă ieșire din tine însuți și ca atare înseamnă accedere la transcendent prin corporal, atracția asta fizică este trambulina care te aruncă dincolo, te aruncă în metafizic. Iubirea are și ea o istorie, omul nu a iubit în același fel… și iarăși vă recomand o carte fundamentală a lui Denis de Rougemont, „Iubirea și Occidentul”, care explică foarte detaliat cum din perioada trubadurilor apare imaginea despre dragoste pe care noi aproape că am păstrat-o neschimbată până azi, deși ni se pare că suntem atât de antiromantici și antitrubadurești – și spune Denis de Rougemont acolo că cea mai cumplită crimă este a face dragoste fără iubi. O chestiune la care merită meditat, apropos de raportul acesta între corporal și spiritual. Din alt punct de vedere privind lucrurile, dragostea este un limbaj, sau, și mai complicat spunând lucrurile, este un limbaj de limbaje, adică un limbaj care strânge el foarte multe sub-limbaje și, fiind vorba de limbaj, dragostea presupune o hermeneutică, adică o artă a interpretării și știe oricare dintre noi din această sală care a fost îndrăgostit că acest lucru se manifestă prin încercarea de a-l descifra pe celălalt: Aoleu, dar de ce s-a uitat așa? Aoleu, dar de ce s-a îmbrăcat așa? Aoleu, dar de ce nu mi-a răspuns la telefon în primele 5 secunde? Aoleu, dar de ce s-a uitat după ăla, după aia, pe stradă? Orice face celălalt devine un semn. Semnifică ceva. Ca atare, dragostea e o chestiune de semiotică, de interpretare. Și ferească Dumnezeu să interpretezi greșit. Adică poate ea sau el au zâmbit pentru că și-au adus aminte de ceva și tu ce zici: Aoleu, a zâmbit la ăla care trecea! Și de aici începe catastrofa. O traducere greșită poate însemna foarte multe. Câte romane sau filme nu s-au făcut pornind de la aceste malentendu-uri, erori de interpretare a semnelor. Dragostea ține întotdeauna de limbaj și fiecare civilizație, în paranteză fie spus, are propriile limbaje ale dragostei. Sigur, contează, de pildă, felul cum te îmbraci, e un limbaj – și cum te îmbraci când te duci la întâlnire cu persoana iubită e un limbaj și mai complicat decât al îmbrăcămintei, să spunem, simple. Ei, toate acestea înseamnă iubirea ca forță de atracție care te ajută să te desprinzi și să ieși din tine însuți. Iubirea este o formă de depășire a egoismului, a solipsismului și ferească Dumnezeu de iubirea egoistă. Mi-a atras atenția un comentariu foarte acid, spuneam, o definiție stranie a unui personaj straniu, a unui filozof – sau nu e stranie, e chiar demnă de gândit serios la ea, definiția unui filozof care e tot ce poate fi mai serios și mai filozof dintre filozofi, pe numele lui Kant, care dă o definiție nu a dragostei, ci a căsătoriei. Acum o să spuneți că nu are a face căsătoria cu dragostea – bine ar fi să aibă de a face și să aibă de a face toată viața, dar asta e altă poveste – ei, Kant dă o definiție catastrofală căsătoriei, care, mai ales pentru tinerii de față este profund dăunătoare și tocmai de aia o amintesc, spune el: „Căsătoria este un contract de folosire în comun a organelor sexuale”. S-a dus naibii tot romantismul, s-a dus naibii toată metafizica, de ce? Pentru că el era de o enormă uscăciune sufletească, pe cât era de genial în raționamentele sale. Vedeți cât de mult contează planul pe care te așezi în interpretare. Nu uitați apoi, apropos de creația biblică, de faptul că trupul însuși fiind creație divină este feminin în esență. Tot ce este creație ține de feminin, cabaliștii spun chestia asta, Cabala fiind tot o artă a interpretării, atenție, și Cabala este construită, imaginea ei, mantra ei, iertați-mă de apropierea aceasta forțată, este imaginea unui corp uman. Corpul este o insignă, este un semn el însuși care necesită explicații nenumărate și dacă, așa cum spuneam, iubirea ține de interpretare, ține de limbaj, vedeți cum civilizația noastră din ultimele decenii proclamă supremația trupului, proclamă satisfacția elementară a trupului – să mănânc bine, să iubesc fizic bine, să dorm bine, să mă distrez, epoca noastră este epoca distracției, adică a satisfacerii la primul nivel a corpului, deci pe de o parte este această extrapolare la nivel maxim a corporalului, pe de altă parte anularea lui, pentru că trupul nu mai este un dat, ci este un construct al minții mele. Ori, abolirea trupului înseamnă abolirea limbajului; ați văzut, mă adresez acum celor tineri, că trăim acum în epoca post-adevăr, adică nu mai există nici măcar adevărul, aș spune că nu mai există nici binele și frumosul, apropos de istoria artelor plastice, și trăind în această epocă post-limbaje înseamnă că trăim și în epoca în care nu mai poate fi interpretată iubirea, pentru că dacă nu mai există adevăr nu mai există limbaj. Limbajul înseamnă o propoziție care conține o informație, deci un adevăr. Din cauza aceasta totul este satisfacția secundei, iubirea are și această intenție a ei, această capacitate a ei de a depăși timpul, o iubire care nu își promite ei înșiși că depășește timpul aia nu este iubire. Și, la ora actuală, reducând totul la satisfacția de câteva secunde, câteva minute, câteva ore, câteva zile, ieșim din iubire, anulând-o și reducând-o la ceea ce este barba pe care bărbații și-o rad de dimineață, deci ceva care este pur și simplu pasager. Și atunci, abia acum intră sufletescul în discuție, pentru că, reducând iubirea trupească la această chestie pur trecătoare și pasageră, se usucă sufletul. Sunt, dacă vreți, ca florile acelea splendide pe care le cumperi de la florărie și care, atunci când le pui tu în ghiveci mai înfloresc maxim o dată, dar de obicei nu mai înfloresc deloc, pentru că ăia le pun tot felul de substanțe pe care tu nu le ai și nu îți mai dau nici același parfum, nici aceeași frumusețe, mor definitiv și iremediabil, dacă acesta nu e un pleonasm.
Iubirea ca ieșire din sine într-o epocă a tuturor egoismelor e o chestie foarte complicată, pentru că toată educația noastră de când suntem mici, merge pe realizarea de sine, satisfacerea de sine, autoformarea, degeaba plusăm pe partea ailaltă de inteligență emoțională, pentru că lucrurile astea se bat cap în cap, realizarea de sine nu face casă bună cu inteligența emoțională decât la niște oameni care sunt foarte puternici moral, și la asta nu se ajunge foarte ușor la puterea asta. Pe de altă parte, mai avem și povestea iubirii ca pătimire, mai bine zis, ca suferință. Dacă citim literatura lumii, 90%, – și despre asta scrie mult Denis de Rougemont, observând acest lucru – este pe tema iubirii. De ce iubirea… și cei care au făcut în clasa a IX-a tema iubirii, există acolo iubirea ca pătimire, presupune acest continuu sentiment al rupturii, al tăierii de sine, al sciziunii? Da, iubirea patimă, poate fi înțeleasă pe de o parte ca o amintire a perfecțiunii originare, a cercului ăla originar, pe de altă parte poate iubirea fi o tânjire spre viitoarea perfecțiune care se împlinește prin iubire, dar totdeauna iubirea rămâne și un vis, pentru că, dacă nu ai această privire ațintită spre perfecțiunea viitoare, ea se reduce la satisfacții pasagere și pur fiziologice. E o analiză înlungă de făcut aici a iubirii filozofice. Recent Gabriel Liiceanu are, în ultimul său volum, un eseu, pornind de la Platon, apropos și de mitul iubirii la Platon, spune el: ce facem cu calul negru? Calul negru fiind instinctul. Instinctul care, cum iarăși bine știm cu toții, de cele mai multe ori bate raționalul. Și e o întreagă discuție de purtat aici asupra felului dacă acest armăsar atât de sălbatic poate fi îmblânzit… unii spun: domnule, dar nu trebuie să îl strunești! Lasă-l liber, trăim în epoca tuturor libertăților, de ce să îmi îngrădești mie libertatea?! Ei, aici este o altă problemă, asupra căreia nu vreau să intru, pentru că se discută mult acum despre acest mod de a-ți asuma o libertate care unii spun că e juridică, eu spun că nu e juridică, e doar ideologică și de ideologie mi-e frică, pentru că oricare ideologie e periculoasă în ultimă instanță, inclusiv ideologia corporalului, adică a reducerii omului la trup. Trupul trebuie slăvit, creștinismul, cum spuneam, zice „Vom învia în trupul de slavă” Filozoful italian Giorgio Agamben are un eseu foarte frumos despre cum o să fie acest trup de slavă, oamenii bisericii se feresc să discute foarte mult, dar se găsesc în părinții bisericii amănunte despre cum va arăta trupul nostru de slavă și dacă va avea toate organele interne și externe așa cum le avem noi. Agamben zice da, vom avea toate organele. Cum vor funcționa ele, anatomia va fi asemănătoare, fiziologia va fi diferită, se pare. Ei, aici intrăm în speculații și nu vreau să mă ating de acest subiect, cert este că și trupul de slavă va iubi, asta este mai mult ca sigur. M-am referit, sigur, în tot speech-ul meu, nu la iubirea de Dumnezeu, nici la iubirea de mamă, ci la iubirea normală, ia uite ce cuvânt interzis am folosit, normală, între bărbat și femeie. Uite, și acesta e un semn de libertate, că nu mai avem voie să folosim anumite cuvinte. Este de meditat faptul că 99% din literatura lumii conține tema iubirii, faptul, tot Denis de Rougemont observă: că nu știu cât, tot așa, aproape peste 90% din literatura lumii conține tema adulterului. Ce exemplu să vă dau? Anna Karenina, Doamna Bovary… romane colosale, da? Și toate acestea sunt lucruri pe care eu le-am aruncat așa în discuție, pentru că, de obicei, ele nu se discută așa, în plan public și mai ales față de tineri, deși tocmai cu ei ar trebui discutate în primul și în primul rând.
Christian Crăciun
Feb. 2019
