Despre nevoia de modele

Sâmbătă 18 ianuarie 2020, la Liceul Anastasia Popescu din București, în cadrul unei seri minunate sub egida Federației Asociațiilor de Elevi, am vorbit despre nevoia acută de a avea modele

Voi încerca să vă vorbesc despre necesitatea de a avea modele din perspectiva a peste patru decenii petrecute la catedră.

(…)

Întrebarea de la care pornesc: cum poți oferi un model autentic, care să aibă aceeași priză la tineri [ca și anti-modelele intens mediatizate]? Tema aceasta nu este dificilă prin cine știe ce profunzime filosofică, ci tocmai prin prezența ei foarte insistentă în actualitatea noastră. Vreau să precizez de la bun începu că prin „noastră” nu mă refer doar la ce se întâmplă în cultura, societatea românească, fenomenele la care mă voi referi sunt, din păcate, globale.

Este criză de modele. Nu avem modele. Tinerii nu mai au modele. Elita nu mai oferă modele. Școala nu mai oferă modele și a așa mai departe, tot timpul auzim aceste văicăreli. De asemenea vreau să evit în expunerea mea cele câteva considerații banala, obligatorii: familia, părinții trebuie să fie în primul rând model. Fetele și femeile trebuie să fie întotdeauna un model. Aceste lucruri ar merita o dezbatere aparte.

Dificultatea temei noastre apare când ne dăm seama că ea este o părticică dintr-o întrebare mult mai grea. O întrebare filosofică fundamentală: Ce este omul? De acum, lucrurile devin deja grele, pentru că suntem într-un moment al istoriei lumii în care se schimbă perspectiva asupra omului, în care învățăm să ne considerăm pe noi într-un cu totul alt mod decât până acum. Iar aceasta ne pune în cale niște obstacole teribile. Definirea modelelor depinde de răspunsul pe care îl dăm la această întrebare. Cu alte cuvinte, intenționez o abordare din perspectiva antropologiei creștine. Probabil că singura antropologie posibilă este cea creștină – poate că este o erezie din punct de vedere științific, dar mi-o asum.

Să nu vă așteptați să vă dau liste canonice, liste de nume posibile ca modele. Modelul este un har pe care îl capeți, iar, dacă este har, ține de altă ordine decât cea umană. Ce trebuie să facem este să fim deschiși în a recunoaște acest har. Și iarăși trebuie să precizez că mă refer la modelul uman, nu la modelul literar, cultural, la modelul scriptic.

Și o ultimă precizare preliminară: tema aceasta se leagă în mod firesc de vârsta tinereții, pentru că este vârsta de plastilină, în care omul este format mai ușor, iar mai târziu devine ciment, și de tema școlii. Învățământul ar trebui să fie construit pe această funcție model-atoare. Vorbind despre una dintre aceste teme, vorbim automat și de celelalte. Sunt strâns împletite, ca o cosiță de Ileană Cosânzeană – care, à propos, și ea este tot un model, adică o imagine, o icoană a perfecțiunii.

În valurile de criză care ne bântuie și despre care vorbim tot timpul, ni se spune adesea că învățământul, școala, educația sunt în criză. Educație fără modele, după părerea mea, nu se poate. Și, dacă este o criză, ea nu este a lipsei de modele, ci a inflației de modele. Pentru că inflația, cum știți, șterge valoarea, nivelează valoarea, distruge valoarea. Și, astăzi, pe toate televiziunile și în toate mediile de comunicare, în fiecare secundă ni se vâră în ochi „modele” posibile. Or, atunci când avem puzderie de „modele”, de fapt nu mai avem nici unul. Aici este problema, pentru că lumea noastră este construită de anumite ideologii, sau filosofii, cum vreți, ca o lume orizontală, ca o lume care anulează valorile, ca o lume anarhică, nivelatoare și, din cauză că valorile sunt verticale și discriminatorii, „ceva e mai valoros decât altceva”, sigur că cel de pe locul doi se simte discriminat. În momentul când susținem o lume a valorilor, adică o lume a modelelor, intrăm în contradicție cu nenorocirea aceasta care ne bântuie pe toți și care se numește corectitudine politică.  Diversiunile acestea actuale ale nihilismului, ale relativismului valoric de fapt șterg din școală noțiunea de „model”.

Trăim într-o epocă a prefixului „post-”: „postmodernism”, „post-istorie”, „post-adevăr”. A apărut acum termenul „postuman”. „Nonuman”, „antiuman”, „relativism istoric”, „sfârșitul istoriei” și așa mai departe. Ori, dacă s-a terminat cu omul, vă recomand celor care aveți nervii tari și nu suferiți de insomnii o culegere de vreo 20-30 de studii a unor profesori universitari de la noi despre „postumanism”. Am vrut să văd și eu ce este. Dacă citiți, o să vă îngroziți să aflați ce învață tinerii noștri în universitățile noastre. Sigur, este o bibliografie adusă la zi din universitățile occidentale, dar ceea ce se prezintă acolo este sfârșitul omului. Omul este o ființă dispensabilă. Mai mult decât atât, este o ființă dăunătoare, pentru că distruge mediul. Și atunci nu ar fi mai bine să scăpăm de această ființă?

Nemaiexistând adevăruri, există doar ce avem noi în minte. Și atunci, până și adevărurile biologice sunt înlăturate și avem de ales, suntem opționali și în adevărurile biologice. Nici măcar acelea nu mai sunt certitudini. Într-o lume în care totul este la același nivel și totul este relativ, ce modele să mai oferi? Un gânditor actual spune în cartea pe care o pomeneam că o specie de gândac este mult mai prețioasă decât capodoperele Renașterii. Vă dau doar acest exemplu. Și iată cum am ajuns la perspectiva antropologică creștină. Ce spune în prima pagină din Scriptură? Că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea lui. Iată Modelul! Modelul și „făcutul”, ca să zic așa. Astfel s-a făcut lumea, astfel s-a făcut umanitatea: pe structură modelară. Și umanitatea nu poate spori în omenie și umanism decât pe această structură, pentru că așa a fost ea construită. Din primul moment al lumii s-a instituit structura aceasta verticală. În momentul în care renunțăm la verticală – și știți bine Cine se află în vârful verticalei – în momentul în care renunțăm la aceasta, am renunțat de fapt noi nu ne-am câștigat independența, cum zic filosofiile de tip nietzschean, ci de fapt ne-am anulat pe noi ca persoane și ca ființe de fapt.

Pentru mine, pedagogia modelului este singura posibilă. Personal, nu văd alta, câtă vreme omul va rămâne o ființă biologică. Nu o să avem tot felul de implanturi, ca să fim ca niște cyborgi. Poate că vom trăi cinci-șase secole, dar ce folos? Asta e problema. Că implanturile acelea pe care ți le faci nu-ți dau și sensul existenței. Poate o să-ți funcționeze perfect ficatul și inima și chiar și creierul. Dar nu-ți vor da un sens al existenței.

Societatea a construit, de la iluminism încoace, școala, ca instituție care va furniza statutului oameni și caractere. Așa a fost construită școala, ca un sistem educativ. Pornind de la prima educație, cea din familie, și apoi continuând-o în cercuri tot mai largi. Când Nietzsche a spus că Dumnezeu a murit, de fapt el a proclamat moartea omului. Și ceea ce v-am spus puțin mai devreme este doar o consecință mai îndepărtată cu un secol și ceva. La rândul lui, Nietzsche era și el o încheiere de ciclu și deschidea altul. Vedeți, civilizația umană este, în esența ei, „o civilizație a urmei”. Când ne ducem să vedem piramidele, Marele Zid Chinezesc, Palmyra, Atena, Roma, Florența, Parisul, Veneția, de fapt aceasta căutăm: urmele civilizației. Acele popoare care nu au lăsat urme au dispărut. Și verbul principal al civilizației umane este a păstra. Ceea ce se păstrează, numim civilizație. În momentul când abolești și construiești învățământul în ideea că nimic din ceea ce a fost în urmă nu mai contează și contează doar să fii tu moț și să-ți realizezi tu toate plăcerile într-o libertate absolută, în acel moment ai anulat civilizația urmei și memoria. Cronologic, înainte de verbul a păstra, cu care noi, românii, în paranteză fiind zis, avem mari probleme, pentru că distrugem și puținul pe care-l avem, nu ne place să păstrăm, verbul care-l precedă cronologic este a construi. Ca să păstrezi, trebuie mai întâi să construiești. Și aici este „sistola” și „diastola”: cu aceste două verbe s-a construit civilizația umană și [sunt] legate de memorie, de aducere aminte: să nu-ți uiți strămoșii, să nu uiți ceea ce a fost înainte. Să nu-ți uiți valorile. „Valoare” înseamnă „memorie”, înseamnă „păstrare”.

Civilizația tradițională, la care vedeți că mă raportez (asta înseamnă că deja am un model, pentru că o altă funcție a modelului este cea de reper, este ca o stea polară, este ceva care nu se schimbă, ceva de care te legi ca Ulise, ca să nu te răpească existența: Ai un model? Ți l-a dat Duhul? Ești un fericit. Ai de ce să te ții), civilizația tradițională era profund și aproape integral ritualizată. Cum bine știți, aproape tot ce se întâmpla, de la trezitul de dimineață, mâncatul și datul la văcuțe și la găini, totul ținea de rit, era ritualizat, iar al nostru Mircea Eliade a explicat toată viața lui morfologia și fenomenologia acestei civilizații ritualizate. Ritual ce înseamnă? Ritual este o rețetă. Cum se face. Cum se face o nuntă? Când faci o nuntă, înmormântare sau botez, trebuie să respecți niște criterii, ca să spun așa. Acesta este un ritual. Ca să vă dau un exemplu, poate și puțin vulgar: când faceți sarmale după o rețetă moștenită de la bunica, vă aflați în plină civilizație a urmei, în plină civilizație a modelului. Perpetuați un model.

În școlile noastre – repet: noastre nu înseamnă numai la noi, aici – se învață de toate: geografie, chimie, limbi străine șamd. Ceea ce nu se învață, pentru că nu intră în programa școlară, este meseria aceea grea, cum spune un celebru scriitor italian: meseria de a fi om. Aceasta trebuie să te învețe educația. De ce lucrurile acestea două trebuie să meargă împreună? Ne-o spune o experiență foarte simplă. Cu toții cred că am avut câte un profesor cu har, care ne-a plăcut. Automat, ne-a plăcut și materia lui. Când nu ne-a plăcut profesorul, nu ne-a plăcut nici materia pe care ne-o preda. Ce înseamnă aceasta? Că, pe lângă materie, profesorul predă întotdeauna și altceva, ceva ce nu are nume. Aceasta este modelarea. E ceva greu de denumit, dar care te captează, te prinde în aura lui. Și aceasta este alchimia secretă care face ca cineva să devină model și altcineva să respecte aceste lucruri.

Educația înseamnă două lucruri simple: transmiterea unui set de valori din generație în generație. Ceva ce vine din trecut, se preia și se transmite mai departe. Și pregătirea tânărului pentru viitor. Noi am avut de suferit din ambele puncte de vedere. Până acum am vorbit de primul. Pentru că perspectiva de viață pe care ne-o introduce postmodernitatea prin acest delir axiologic și crima axiologică pe care o practică prin ignorarea și distrugerea valorilor… deschid o paranteză, pentru că îmi vine o vorbă în minte a unui model, doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga,  Dumnezeu s-o odihnească, care avea acea vorbă celebră: „De la manele nu ne vom mai putea întoarce niciodată la Bach”.. La momentul în care ai coborât în noroi, e mult mai greu să urci. Închid paranteza

A doua problemă: pregătirea tineretului pentru viitor. În societatea tradițională, bunicii sunt elementul fundamental al educației și al modelului, chiar înaintea părinților. Valorile se transmit din două în două generații, e o întreagă poveste frumoasă aici. În societatea tradițională, distanța dintre nepoți și bunici era foarte mică, adică schimbările se făceau atât de fin, atât de rar, într-un ritm atât de lent, încât le sesizăm noi acum, de la distanță de secole, dar atunci ele nu erau vizibile. Și atunci, știam eu, ca părinte, sau ca bunic, în ce fel de societate va trăi copilul meu. Nu era o problemă din punctul acesta de vedere. Acum noi habar n-avem cum va arăta lumea peste două decenii. Aici este o foarte mare problemă, care prinde nu numai școala – școala e firesc să fie derutatădin punctul acesta de vedere, zic eu –, dar gândirea pedagogică e în impas din punctul acesta de vedere tocmai pentru că nu mai are curaj să se bazeze pe ceea ce a fost în trecut și, în felul acesta nu poate rezista la cântecele de sirenă ale viitorului.

Înainte de sărbători, o doamnă, om politic, foarte tânără, din această generație care stă numai cu fața înainte, ne spunea că, prin 2030, nu vom mai avea nimic personal al nostru, vom sta în case pe care le vom închiria, azi una, mâine în altă parte, că așa ne place nouă, hainele le vom închiria, tigaia în care-ți faci omleta de dimineață la fel, dai telefon și-ți vine cu drona, pentru că nu vom mai avea mașină și în general nu vom mai avea absolut nimic personal. Mai spunea aceeași doamnă mai de mult că nu vom mai trăi în familii, ci în comunități, pentru că ideea de cuplu s-a demodat și a așa mai departe. Ea ne prezenta aceasta ca și cum ar fi paradisul, dar cred că dumneavoastră sunteți de acord cu mine că acesta este de fapt infernul., dacă aceasta îi va aștepta pe copiii noștri, noi ce ne facem? Vedeți că lumea lucrează în acest sens și, dacă noi îi pregătim în familie și la școală în sensul tradițional, despre care am vorbit, nu cumva le facem un rău? Iată câte întrebări se ivesc, la care nu este foarte ușor de răspuns.

Și este minunat că la noi în România au început să apară niște gânditori de o pedagogie nu din aceasta „ministerizată”, ci o pedagogie adevărată și profundă. Mai devreme era citat Mircea Platon. Domnul Dan Tomuleț de la Cluj: urmăriți-i o conferință despre educație și veți vedea. Pe Youtube se găsește. Și într-una din cărțile sale. E o carte a unui autor – numele vă va surprinde –, Ivan Ilich, care este austriac și care vorbește despre „deșcolarizarea societății”. Se referă la școala din filmul acela al lui Pink Floyd: școala ca mașină de tocat care furnizează doar cadre pentru stat, „forță de muncă”, după cum se spune. Aparent, statul aparent îți creează niște libertăți, dar, în realitate, el îți comandă ceea ce are nevoie. Și cartea este foarte plăcută, militează pentru o „școală” nu ca instituție de tip „militar”, așa cum a fost concepută ea în urmă cu câteva secole. Este foarte bine că asemenea cărți încep să apară și la noi. Poate că în felul acest vom recâștiga încrederea de a le propune acestor copii modele.

Din punct de vedere al cunoașterii și tehnologiei, societatea umană progresează absolut fenomenal, incredibil până acum două-trei decenii, pe câtă vreme progresul nostru moral nu se vede. Ba l-am taxa uneori ca regres. Oricum, nu suntem în stare să ținem pasul cu aceste descoperiri ale științei. Și atunci se petrece un clivaj, apare acest ideal al unei planete non-umane. „Non-umane” nu în sensul că ne vor ucide roboții, ci în sensul că ne robotizăm noi înșine de bunăvoie și nesiliți de nimeni.

Se vorbește despre „inteligență emoțională”, „inteligență fizică”, „inteligență economică”. Foarte puțină lume bagă de seamă că există și o inteligență spirituală. Sunt criticați la ora actuală cei care în școală încearcă să le facă și o educație spirituală copiilor, lăsându-i astfel să zboare cu o singură aripă. Cu această viziune, cam neagră, dar asta am găsit uitându-mă în jur, această viziune a omului ca ființă dispensabilă – nu mai e nevoie de el pe planetă – ce ne facem? Ce ne facem? O vedeți pe fătuca aceea care urlă pe la toate întrunirile internaționale. Ideea poate că e bună, dar face mult mai mult rău, după părerea mea, decât să apere o idee, pentru că mai contează și cum o faci.

Sigur că școala oferă cunoștințe și deprinderi. Într-adevăr, pentru cunoștințe, tehnologiile fac ca profesorul să fie din ce în ce mai puțin necesar. Poți învăța foarte multe lucrând cu calculatorul. Numai că aceasta nu înseamnă deloc că școala viitorului va fi un univers hi-tech cu tot felul de holograme și laboratoare. Știți de ce? Pentru că sunt tot felul de lucruri care nu pot fi transferate unor simulatoare. Pot să văd într-un simulator structura atomului sau a universului sau o anumită reacție chimică, dar nu pot experimenta într-un laborator îndrăgostirea, împrietenirea, durerea la moartea cuiva apropiat. Or, nepregătindu-i pe tineri pentru asemenea lucruri, când se izbesc de ele suferă groaznic, pentru că sunt ca peștele scos din apă. Noi scriem în fel de fel de documente și clamăm pregătirea pentru viață. Aceasta este viața. Viața este mult mai complexă decât cea mai complexă formulă de la chimie. Și, dacă nu pregătim copiii, oferindu-le modele – pentru că modelul îl vezi, e în carne și oase –, și abia atunci el va intra în viață nepregătit.… Vă dau alt exemplu simplu. Cei care conduc au dat examenele la sală. Dar esențialul este drumul pe care-l face alături de instructor. Ceea ce te învață instructorul acolo nu te poate învăța nimeni altcineva. Sunt țări în care permisul se poate lua mai devreme, dar cu condiția ca nu știu câte mii de kilometri să îi faci întotdeauna alături de cineva care are nu știu câți ani de experiență în condus.  Să fie cineva în dreapta ta. Aceasta este structura modelului. Cineva în dreapta ta. Cineva care te poate sfătui și preventiv, și în momentul în care te întâlnești cu obstacolul. Și poate că, ar trebui să le formăm elevilor niște convingeri morale, să formăm caractere.

Mai vorbim noi astăzi de formarea de  caractere în școală? Eu nu am mai întâlnit prin documentele noastre școlare această formulă veche, desuetă și demodată. De pildă, poate că ar merita să-i întrebăm pe copii, când vin de la școală, nu „Ce ai învățat azi?”, ci „De la cine ai învățat azi?” Poate că a învățat ceva de la un cățeluș pe care l-a văzut în parc, de la o scenă pe care a văzut-o în autobuz, de la un coleg, dau orice altceva. Asemenea experiențe trebuie întărite.

Ni se tot spune că tânărul trebuie să fie el însuși, să nu imite pe nimeni. Or, modelul înseamnă și a imita. Și mai e vorba aceea, care i se atribuie lui Brâncuși, că la umbra marilor stejari nu crește nimic. Nu, în civilizația „model-atoare” nu este așa: nu poți crește decât la umbra marilor stejari. Pentru că este vorba de identitate. Identitatea ți-o capeți prin modelul care îți oferă o armătură, un stil de viață, un schelet. Școala îți oferă carnea. Dacă nu ai scheletul pe care să o așezi, ea pică flasc aș spune. Modelul e o prezență. Și vă amintesc că una din cărțile fundamentale ale creștinismului este o carte despre modele, Patericul. Ce este acesta decât un catalog sublim de modele? Este acolo o poveste minunată cu niște ucenici care vin la învățător și cer: „Avva, spune-ne cuvânt de învățătură!” Și el le spune. Îl întreabă diverse. Îl întreabă și al doilea și avva le deslușește cum poate el mai bine. Termină și dau să plece și avva observă că unul dintre ei nu l-a întrebat nimic. Și-i spune: „Bine, dar tu nu ai întrebat nimic”. Iar acela îi răspunde: „Mi-a fost de ajuns să mă uit”. Aceasta este esența. El transmite ceva dincolo de cuvinte. Modelul nu trebuie să dădăcească. Prin simpla lui prezență este model. Poate nu știe nici el că e model. Aceasta este responsabilitatea, că poate nu-ți dai seama că ai fost luat de model și poate faci ceva greșit și l-ai nenorocit și pe el, și pe tine. De aceea, este o răspundere cumplită.

Mai ține modelul de o dimensiune care lipsește civilizației noastre, o dimensiune care este exmatriculată: arta de a admira. Nu mai știm să admirăm. Pe model trebuie să îl admiri – uneori împotriva voinței tale. S-ar putea ca mintea să-ți spună: „Măi, e un om nenorocit!”. Modelul nu este neapărat exemplar – și aici e paterical! – din toate punctele de vedere, dar cine știe ce dimensiune a lui te aruncă și te lansează ca un satelit pe traiectoria adevărată a vieții tale.

Și uitați-vă că e o etimologie foarte interesantă à propos de arta de a admira: cuvântul respect înseamnă în latină „a privi în urmă”. De acolo vine. Deci tot ce vine din urmă merită respect și merită admirație. Aceea este temelia. Fără temelie, nu poți construi. Nu poți construi. De aici necesitatea admirației – admirația care te face să privești în sus. Nu admiri ceva care e mai jos. Admirația te face și te trage în sus acest model antropologic vertical. Cum se transmite modelul? Ca gripa. Nu-ți dai seama cum. Doar că e pozitiv. Sigur că există și modelul mărului stricat care le strică pe celelalte.

Admirația și memoria sunt ca două odgoane, două ancore care te leagă de puterea modelului. Cel mai bine se vede criza omului în cele două materii care ar trebui să fie cele mai umaniste din școală: la istorie și la literatură, din care din prima omul a fost scos. Unul din primele lucruri care mi s-au spus când am intrat la facultate a fost: „Domnule, trebuie să interpretați textele fără să știți autorul!” Autorul e mort! Mi s-a părut o chestie tare deșteaptă atunci. Foarte șmecheră. Și își avea justificări, numai că treaba aceasta care vine de la structuralism este o formă a dezumanizării. Cică așa trebuie să predăm literatura azi. Nu mai predăm literatură, predăm „texte”. Nu mai facem biografia autorilor, care de foarte multe ori ar putea fi un foarte bun cârlig pentru a-i atrage pe elevi spre lectură. Ci predăm texte, concepte, perspective narative și  alte bâzdâgănii de tipul acesta, care nu au nici un fel de valoare și nici un fel de miere care să-i atragă spre lectură. E părerea unuia care de patruzeci de ani m-am tot chinuit să le predau lucrurile acestea elevilor și știu ce le place și ce nu le place. Dacă la istorie facem studii de caz și am scos eroii, nu mai vorbim de eroi, la literatură am scos personajele – personajele sunt „actanți”! – și autorii, iată cum a fost încet-încet eliminat omul.

Amintesc rapid trei tipuri de modele: erou, sfântul și înțeleptul. Nu insist asupra primelor două, pentru că ar fi foarte multe de vorbit. Dar rămân puțin la al treilea, la înțelept. Sensul pe care l-a avut filosofia de la originile ei, de la Socrate la stoici, la Pascal și la cine mai vreți, înțelepciunea este felul de a-ți construi cât mai bine viața. Aceea era definiția extrem de simplă a filosofiei. Un proverb chinez spune că o vorbă a unui înțelept face cât zece ani de studiu. Se leagă de ce vă spuneam mai devreme. Tot chinezii au una din cărțile lor fundamentale, I Ching, care nu este una de divinație, ci te învață cum să fii om superior, adică cum să respecți modelul. „Cum se face?” „Cum faci ca să reușești atunci când tu îți propui să…”. Ce trebuie să faci, ca să iei un anumit examen? Aceasta este ideea.

Să spunem totuși și niște nume proprii, ca să vă dau și niște exemple. Andrei Pleșu povestea la un moment dat că l-a cunoscut pe Noica – după cum știți sub păstorirea sa s-a format grupul de la Păltiniș – când avea aproape 30 de ani. Deci era un om matur, format. Terminase facultatea și cred că luase și doctoratul deja. Omul deja începuse „să se cimenteze”. Și totuși, influența lui Noica asupra grupului lor – vorbesc despre el, pentru că el a scris despre aceasta – a fost, după cum bine știți, extraordinară, pentru că și învățătorul, și discipolii au fost de o extraordinară calitate. Și, pentru că una din înțelepciunile modelului este să știe când i s-a terminat funcția, mai târziu Noica i-a livrat, ca să spun așa, lui Alexandru Dragomir care a făcut din nou școală cu ei. „Școală” în sensul de modelare. Sistemul „modelar” al lumii, pe acesta trebuie să-l recâștige școala. Și, mai târziu, spune Pleșu, l-a cunoscut pe Andre Scrima, care i-a schimbat din nou traiectoria. Aceasta ne lămurește două lucruri: că trebuie să fim deschiși, că modelul poate apărea oricând și, dacă ești pregătit, atunci sigur de te va modela.

Și vă mai dau câteva exemple din istoria recentă, despre care e bine că societatea noastră a început să se frământe și să înțeleagă aceste surse în potențialitatea lor extraordinară. Una [a fost] de factură religioasă: mișcarea Rugului Aprins, ca moment de sinteză apărut într-o cumplită epocă istorică, între sfârșitul războiului și începutul comunismului – ghilotina aceea care a căzut peste noi și ne-a tăiat capul, care nu ne-a crescut nici azi la loc. Și apare acest grup de oameni care meditează asupra credinței, filosofiei și științei, încercând o admirabilă sinteză, pregătind acea traversare a deșertului pe care bine o știți. Și tot atunci pronia a făcut să apară și o întreagă pleiadă de mari duhovnici, care ne-au făcut un fel de contra-balans la secolul de teroare prin care am trecut.

A fost apoi, în lumea cealaltă, să-i spunem laică, sau culturală, câțiva oameni minunați care  au devenit modele: Mircea Vulcănescu, dincolo de orice discuție, Petre Țuțea, Noica, Dragomir, Anton Dumitriu, mai puțin cunoscut, dar marcant. În lumea culturală, în perioada cea mai neagră a anilor 1970-80, au fost câteva nuclee construite în jurul câtorva profesori – Nicolae Manolescu la București, Alexandru Zub la Iași, Mircea Zaciu la Cluj – în jurul cărora se creaseră niște oaze de libertate, niște teritorii micuțe, în jurul cărora se putea respira într-o vreme în care totul era îmbâcsit de ideologie. Și care au făcut să nu piară chiar toate valorile. Personal, nu pot să nu-i evoc pe cei doi care mi-au marcat studenția, doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga și poetul și profesorul Ioan Alexandru, oameni care aveau ștampila aceea de foc care îți marchează sufletul pe vecie.

Cum va arăta școala viitorului? Probabil o parte hipertehnicizată, dar și o parte care va semăna, sper eu, discuției lui Socrate cu discipolii lui: undeva, sub un măslin, desculți și întrebându-se ce este fericirea, ce este adevărul, ce este dreptatea – lucruri banale, dar pe care se construiește umanitatea.

Și, pentru că se tot vorbește despre realitatea virtuală, oricâți Zuckerbergi ar apărea și oricâte invenții s-ar face, știți ce nu ar putea să aibă niciodată o realitate virtuală? Un umăr pe care să plângi când ți-e greu. Pe acela nu ți-l va putea oferi computerul. Nu poți dormi pe el. Aici apare modelul și aici este lucrul de nedepășit al vieții. Modelul îți arată un sens al vieții, îți arată încotro să mergi. Și, dacă astăzi vedem o lume atât de haotică, este pentru că am pierdut încrederea în sens. Ni se pare că, dacă putem trăi fără om, de bună seamă că putem trăi și fără sens. Uite că toate grozăviile și nenorocirile care se întâmplă țin de această falsă idee, că putem trăi fără sens.

Modelul este sensul care vine din urmă și ne luminează drumul înainte. De aceea, să ne dorim să avem și să ne găsim modele!

Vă mulțumesc.

Christian Crăciun

18 ianuarie 2020