INTERVIU

Interviu apărut în nr. 7-8-9 al Revistei BOEM@

Victor Marola: Bună ziua, domnule Profesor Christian Crăciun. Membrii colegiului de redacție vă invită în paginile revistei Boema. Ne onorează prezența dumneavoastră. Pentru cititori, vă rugăm să vă prezentați retrospectiv activitatea paideică și culturală în câteva rânduri?

Christian Crăciun: Mulțumesc de invitație! Iată deci un foarte sumar cursus vitae. Sunt absolvent al Facultății de Litere (Limba și Literatura română se numea, didactic, pe atunci) din București. Repartiția am luat-o la Liceul Industrial 1 din Moreni, care acum se cheamă (ca și liceul pe care l-am absolvit în Ploiești) „I. L. Caragiale”. Aici am profesat 42 de ani. Debutul l-am avut – se putea altfel? – cu poezie în revista liceului. Apoi au urmat revistele studențești cu cronici literare și eseuri. Din fericire, n-am păstrat mai nimic. După absolvire, am început cu adevărat o publicistică mai serioasă: la Transilvania, Vatra, Orizont, SLAST, România Literară ș.a. Acum este și un – cum să-i spun? – un „pre-debut” în volumul colectiv îngrijit de prof. Mircea Zaciu la centenarul nașterii lui Liviu Rebreanu, cu un text despre Pădurea Spânzuraților. A treia etapă, singura care contează, este cea de după 1990. Atunci am început să public constant: la Cronica, 22, Vatra, excepționalul L.A.I. (ambele serii), Adevărul Literar și Artistic, plus revistele locale care înfloreau pe atunci, printre care Axioma ploieșteană, Revista Nouă din Câmpina. Mai sunt și altele în care  am publicat un articol, două. De câțiva ani m-am „fixat” cu rubrici permanente la Viața Românească, Orizont și, mai recent, Tribuna.

            Din această activitate s-au adunat cu greu și cărțile. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în 2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. A urmat cartea la care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat, în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii, eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un volum de articole social-politice Circumstanțiale.

            Despre activitatea de profesor mi-e teamă că nu mai avem spațiu, lăsăm, poate o discuție separată.

V. M.: Sunteți unul dintre scriitorii și cronicarii literari prezenți la Târgurile de Carte, la prezentarea noilor apariții editoriale. Cum vedeți orientările literare după anul 1990?

Chr. C..:  O precizare: nu sunt deloc cronicar literar, din motive ce nu le pot amănunți aici, nu urmăresc precum un seismograf mișcarea literară, sunt complet rupt de lumea scriitoricească. De altfel, cine parcurge fie și sumarul celor două culegeri amintite constată că nu literatura propriu-zisă ocupă primul loc, ci eseul filosofic, istoric, memoriile și jurnalele, cărți de teologie sau de știință ș.a.m.d. Rațiunea o găsiți în prefețele cărților amintite.

            Cât despre miezul întrebării, trebuie să vă spun că mișcarea literară care s-a născut după 2000 este una excepțională. Seniorii sunt seniori, nu discutăm despre ei acum. Generația 80 s-a stratificat și ea după multe și uneori surprinzătoare criterii. Rămâne Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai mari scriitori români și, după părerea mea, primul care schimbă decisiv canonul literar după Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu, devenind lider canonic. Revin la cei afirmați după cumpăna mileniilor… după ce timpul va cerne exagerările, mizele minore, dorința de a șoca gratuit, vulgaritatea, o anume intoleranță față de „cele vechi” ș.a.m.d. va rămâne o literatură absolut remarcabilă. Se scrie mult și sunt cărți remarcabile și de poezie și de proză ori eseistică. O observație care nu s-a făcut: pentru prima dată în istoria literaturii noastre, această generație este branșată în mod natural cu literatura lumii. Oamenii ăștia circulă enorm, știu să facă proiecte, participă la rezidențe de traduceri și creație, se cunosc personal cu o mulțime de scriitori, din Vietnam în Canada, din Islanda în Arabia Saudită, din Canada în Norvegia sau Azerbaidjan. Este o efervescență, o șansă pe care literatura noastră nu le-a avut niciodată. Din păcate, acest fenomen se lovește de un dublu handicap major: a. este foarte puțin vizibil în revistele culturale „pe hârtie”, deci inaccesibil unui public mai larg, și b. este nevoit să funcționeze într-un mediu social decis a-cultural, dacă nu de-a dreptul și vehement anti-cultural (sau reducând cultura la un naționalism tâmp și lozincard). Să ne rugăm să biruie până la urmă această vitalitate creatoare excepțională, capabilă să ne așeze pe harta literară a lumii!

V.M.: Pentru cei mai mulți scriitori (și pictori), natura constituie nu doar o oază de liniște, ci și o adevărată sursă de inspirație. Doar peisajul patriarhal din provincia Bourgogne l-a inspirat pe Lamartine în scrierile sale?

Chr. C.: Natura este „Duhul Sfânt făcut sensibil”, vorba poetului. Artiștii (pictori, scriitori, chiar muzicienii) sunt, poate, printre ultimii muritori capabili să ne învețe să simțim. Să vedem, să mirosim, să pipăim, să mirosim, să ascultăm. Să te duci într-o splendidă poieniță dintr-o pădure și să dai drumul la grătar și la casetofon, în loc să asculți păsările, foșnetul pădurii, al apei, să vezi lucirea luminii pe frunze cum se schimbă cu fiece secunde, să amușini senzația de proaspăt, de viu e un fel de crimă asupra umanității din om. Artistul, repet, cu minime excepții (mă refer la situația de la noi, în alte părți mai educate alta e povestea), rămâne, după părea mea, un învățător al sinesteziilor tainice.

V.M.: Orice scriitor este distinct prin modalitățile proprii de reflectare a vieții. Prin ce se identifică Charles Baudelaire în literatura franceză?

Chr. C.:  Baudelaire a schimbat nu numai literatura franceză, ci literatura lumii. Mai precis, a revoluționat simultan modul poeziei de a vedea lumea și modul lumii de a vedea poezia. Și a schimbat locul poeziei în Lume. Nu mai vorbesc de limbaj… El este marele punct de inflexiune al Modernității. Despărțită apoi în cele două brațe ale fluviului: vizionarismul incendiator al lui Rimbaud și răceala algebrică, autosuficientă ca limbaj intranzitiv a lui Mallarmé. Cu ei începe marea poveste a Modernității culturale europene.

V.M.: Literatura română a avut influențe din cultura europeană apuseană, dacă ar fi să reflectăm asupra operei lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. Alții au scris în limba țărilor unde au peregrinat sau au locuit (Petru Cercel, Iulia Hașdeu). Astăzi se pune un accent deosebit pe originalitate. Nominalizați și alți scriitori români care au avut afinități cu operele scriitorilor din Franța, Italia sau Germania?

Chr.C.: Cultura română modernă s-a născut, în fascinantul secol XIX, într-un fel de cursă cu handicap, încercam să dovedim că suntem latini, adică europeni, recuperând, arzând cu frenezie etapele, uneori până la ridicol (vezi comediile lui Alecsandri și, firește, Caragiale). Asta nu s-a putut face decât prin imitarea unor modele, este un proces de aculturație perfect normal și întâlnit pretutindeni. Două au fost liniile: cea franceză, – „focul”, imginația, începând „de la pașopt” – și cea germană, – „gheața”, rigoarea, geometria spiritului  – de la Junimea înainte. Până la colapsul comunist cele două s-au echilibrat minunat (inclusiv în politica mare, vezi primul război), îmbogățindu-ne cultural. Să nu uităm ce zicea Blaga (el însuși exponent al liniei 2): cultura franceză zice „fii ca mine!”, cultura germană „fii ca tine!”  Minunat echilibru! Păcat că a fost retezat de istorie!

V.M.: Partizanii curentului demitologizării solicită scriitorilor mai multă acrivie sau încearcă să-și facă loc în media prin atacarea unor pasaje sensibile (paragrafe, articole din presa timpului, paradigme culturale depășite, poezii etc.) din operele scriitorilor consacrați?

Chr. C.:  Dacă un scriitor a scris porcării, din punct de vedere moral, a le readuce în memorie nu este demitologizare, ci datorie. Adevărul și punct. Acum este pe val, de exemplu, Nina Cassian. Care a scris lucruri îngrozitoare, în vremuri îngrozitoare. O fi devenit după aceea o poetă notabilă, nu zic. Dar litera scrisă, din nefericire pentru asemenea cazuri, rămâne. Nu poate fi ștearsă. Să reamintesc aici, fără a putea intra în detalii, bine-cunoscuta schizoidie a memoriei: celor de extrema dreaptă nu li se iartă nimic, în timp ce adepții extremei stângi comuniste sunt ab initio absolviți de orice vină. Mai mult, dacă vrei să amintești texte și fapte rușinoase, descalificante, strict atestabile, ești acuzat că vrei să-i scoți din cultură pe Sadoveanu sau pe Călinescu sau Gellu Naum ( vezi, de ex. cercetările Anei Selejan, cu abundență de exemple). Nu, așa cum francezii nu l-au scos pe Céline, dar nici nu i-au „făcut uitate” (cum vor unii la noi) scrierile oribile.

V. M.: Se poate vorbi de o geografie literară în cultura franceză din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea?

Chr. C.: Franța, ca orice altă cultură europeană, este o cultură formată din multe culturi. O cultură majoră este astfel tocmai pentru că, asimilând, asigură identitatea acestor sub-componente regionale. Foarte marcate uneori chiar și azi în Franța, sau Italia sau Germania chiar. Sunt uneori diferențe majore, chiar de graiuri, de obiceiuri. Aceasta este fericita diversitate care asigură prospețimea sângelui creator. Detaliile întrebării Dvs. cer, desigur, un tratat, cum ei au numeroase, și nu doar câteva rânduri.

V.M.: În traiectul existenței lor, câțiva dintre scriitori francezi au avut experiența conversiunii: Blaise Pascal, Pensées, Paul Claudel, Un poet privește Crucea? Cunoașteți asemenea momente speciale și în peisajul literar românesc?

Chr. C: Dau doar două exemple, dintre cele mai cunoscute: Nicolae Steinhardt și extraordinarul poet Daniel Turcea. Fenomenul este de maxim interes, mai ales în ultimele trei decenii sunt surprinzător de multe cazuri. Să-l amintim pe părintele Savatie Baștovoi, și prozator de mare succes, sau insurgentul poet, părintele „fracturismului”, Marius Ianuș. Poate de o altă factură este fenomenul grupării cunoscute sub numele de Rugul Aprins, oameni de naturi foarte diferite, mireni și fețe bisericești, artiști, oameni de știință, arhitecți scriitori, studenți etc. care se întâlneau în ultimii ani ai războiului și primii ani ai comunismului spre meditație la rugăciunea inimii. Mulți au sfârșit în temnițele comuniste. Iată, tocmai a apărut cartea unuia dintre membrii proeminenți ai Rugului Aprins, profesorul Alexandru Mironescu, Floarea de foc. Îngrijitorul ediției, și al întregii serii care restituie scrierile membrilor acestui grup, profesorul Marius Vasileanu, spune, pe bună dreptate, că este o carte de prim raft, de așezat firesc alături de Jurnalul fericirii. Dau un citat exact pe tema pe care o evocați: „Întrebările în problema convertirii sunt deci o curiozitate absurdă. Convertirea e o chestiune de sentiment, nu de logică; e ivirea unei flăcări divine, în inima omului, care o încălzește cu o dulceață divină. E vorba de un dar pe care nu-l poate dărui nici o religie din lume, afară de religia lui Hristos. E harul lui Hristos. Mirarea unui creștin asupra convertirii la religia lui trădează o lacună a acestui har în sufletul lui…”.

V.M.: Ați participat la multe conferințe, simpozioane și cenacluri literare ș.a. Menționați câțiva scriitori contemporani, care v-au impresionat atât prin operele, cât și prin ținuta lor intelectuală?

Chr. C.: Horia Roman-Patapievici, Gabriel Liiceanu, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Pleșu, George Banu, Teodor Baconski, Dan Tomuleț, Adrian Sorin Mihalache, Dan C. Mihăilescu, Vianu Mureșan, păr. Ioan Ică jr….etc. etc. Ordinea este firește absolut aleatorie.

V. M.: În curricula Facultăților de Litere (și Limbi străine) se regăsește disciplina intitulată ,,Literatură comparată’’, în care sunt prezentați cu operele și particularitățile lor cei mai reprezentativi scriitori (poeți, dramaturgi, prozatori) ai lumii. Considerați că este mai potrivită denumirea ,,Literatură universală’’ decât cea de ,,Literatură comparată’’?

Chr. C.: Cred că,  pe vremea când studiam eu, cu dna. Zoe Dumitrescu Bușulenga și dl. Romul Munteanu, se numea chiar „Literatură universală și comparată”. Cred că nu litera, ci spiritul contează. Comparația este posibilă numai într-un anume cadru. Dacă, în numele unor ideologii pernicioase, pui pe același plan nu știu ce incantație a boșimanilor cu tragediile shakespeare-iene, cum se întâmplă în multe universități occidentale, totul e pierdut, nu e nici universală, nici comparată.

V.M. : Tinerii din ultimii 20 de ani sunt orientați mai mult în însușirea limbii engleze deoarece este mai întâlnită pe meridianele lumii. Ce îndemnuri le oferiți adolescenților și studenților care se simt atrași avant la lettre de limba și literatură franceză?

Chr. C: Să-l citească pe… Cioran. Vor găsi acolo cele mai teribile caracterizări ale frumuseții, splendorii, dificultăților și decadenței limbii franceze. Din păcate, azi  studiul limbilor străine se face din perspectivă strict pragmatică, comunicațională, a traductibilității și aproape deloc sub dimensiunea culturală. Pentru cei care vor mai mult, vor cu adevărat o întemeiere culturală superioară, studiul măreței culturi franceze, și firește al limbii rafinate până la ultimele  nuanțe, este obligatoriu. Dl. Macron vrea să redea gloria limbii franceze, sper ca măcar în acest domeniu să reușească.

V.M.: Ce cărți le recomandați tinerilor care nu sunt studenți la litere?

Chr. C. : Toate. Și, în primul rând, Clasicii. Din toate literaturile, inclusiv română. Marii Autori, de la Tragicii greci la Dante și Shakespeare și, mai departe, la Tolstoi și Dostoievski. Sunt utopic, firește. Au trecut de mult (și definitiv!) vremurile când un inginer, absolvent de Politehnică, citea fără dicționar, în original, Plutarh sau Cicero. Pe scurt: important este să citească. Zilnic! V. M.:  Vă mulțumim pentru răspunsurile deosebite oferite cititorilor revistei noastre.

Victor Marola: Bună ziua, domnule Profesor Christian Crăciun. Membrii colegiului de redacție vă invită în paginile revistei Boema. Ne onorează prezența dumneavoastră. Pentru cititori, vă rugăm să vă prezentați retrospectiv activitatea paideică și culturală în câteva rânduri?

Christian Crăciun: Mulțumesc de invitație! Iată deci un foarte sumar cursus vitae. Sunt absolvent al Facultății de Litere (Limba și Literatura română se numea, didactic, pe atunci) din București. Repartiția am luat-o la Liceul Industrial 1 din Moreni, care acum se cheamă (ca și liceul pe care l-am absolvit în Ploiești) „I. L. Caragiale”. Aici am profesat 42 de ani. Debutul l-am avut – se putea altfel? – cu poezie în revista liceului. Apoi au urmat revistele studențești cu cronici literare și eseuri. Din fericire, n-am păstrat mai nimic. După absolvire, am început cu adevărat o publicistică mai serioasă: la Transilvania, Vatra, Orizont, SLAST, România Literară ș.a. Acum este și un – cum să-i spun? – un „pre-debut” în volumul colectiv îngrijit de prof. Mircea Zaciu la centenarul nașterii lui Liviu Rebreanu, cu un text despre Pădurea Spânzuraților. A treia etapă, singura care contează, este cea de după 1990. Atunci am început să public constant: la Cronica, 22, Vatra, excepționalul L.A.I. (ambele serii), Adevărul Literar și Artistic, plus revistele locale care înfloreau pe atunci, printre care Axioma ploieșteană, Revista Nouă din Câmpina. Mai sunt și altele în care  am publicat un articol, două. De câțiva ani m-am „fixat” cu rubrici permanente la Viața Românească, Orizont și, mai recent, Tribuna.

            Din această activitate s-au adunat cu greu și cărțile. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în 2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. A urmat cartea la care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat, în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii, eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un volum de articole social-politice Circumstanțiale.

            Despre activitatea de profesor mi-e teamă că nu mai avem spațiu, lăsăm, poate o discuție separată.

V. M.: Sunteți unul dintre scriitorii și cronicarii literari prezenți la Târgurile de Carte, la prezentarea noilor apariții editoriale. Cum vedeți orientările literare după anul 1990?

Chr. C..:  O precizare: nu sunt deloc cronicar literar, din motive ce nu le pot amănunți aici, nu urmăresc precum un seismograf mișcarea literară, sunt complet rupt de lumea scriitoricească. De altfel, cine parcurge fie și sumarul celor două culegeri amintite constată că nu literatura propriu-zisă ocupă primul loc, ci eseul filosofic, istoric, memoriile și jurnalele, cărți de teologie sau de știință ș.a.m.d. Rațiunea o găsiți în prefețele cărților amintite.

            Cât despre miezul întrebării, trebuie să vă spun că mișcarea literară care s-a născut după 2000 este una excepțională. Seniorii sunt seniori, nu discutăm despre ei acum. Generația 80 s-a stratificat și ea după multe și uneori surprinzătoare criterii. Rămâne Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai mari scriitori români și, după părerea mea, primul care schimbă decisiv canonul literar după Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu, devenind lider canonic. Revin la cei afirmați după cumpăna mileniilor… după ce timpul va cerne exagerările, mizele minore, dorința de a șoca gratuit, vulgaritatea, o anume intoleranță față de „cele vechi” ș.a.m.d. va rămâne o literatură absolut remarcabilă. Se scrie mult și sunt cărți remarcabile și de poezie și de proză ori eseistică. O observație care nu s-a făcut: pentru prima dată în istoria literaturii noastre, această generație este branșată în mod natural cu literatura lumii. Oamenii ăștia circulă enorm, știu să facă proiecte, participă la rezidențe de traduceri și creație, se cunosc personal cu o mulțime de scriitori, din Vietnam în Canada, din Islanda în Arabia Saudită, din Canada în Norvegia sau Azerbaidjan. Este o efervescență, o șansă pe care literatura noastră nu le-a avut niciodată. Din păcate, acest fenomen se lovește de un dublu handicap major: a. este foarte puțin vizibil în revistele culturale „pe hârtie”, deci inaccesibil unui public mai larg, și b. este nevoit să funcționeze într-un mediu social decis a-cultural, dacă nu de-a dreptul și vehement anti-cultural (sau reducând cultura la un naționalism tâmp și lozincard). Să ne rugăm să biruie până la urmă această vitalitate creatoare excepțională, capabilă să ne așeze pe harta literară a lumii!

V.M.: Pentru cei mai mulți scriitori (și pictori), natura constituie nu doar o oază de liniște, ci și o adevărată sursă de inspirație. Doar peisajul patriarhal din provincia Bourgogne l-a inspirat pe Lamartine în scrierile sale?

Chr. C.: Natura este „Duhul Sfânt făcut sensibil”, vorba poetului. Artiștii (pictori, scriitori, chiar muzicienii) sunt, poate, printre ultimii muritori capabili să ne învețe să simțim. Să vedem, să mirosim, să pipăim, să mirosim, să ascultăm. Să te duci într-o splendidă poieniță dintr-o pădure și să dai drumul la grătar și la casetofon, în loc să asculți păsările, foșnetul pădurii, al apei, să vezi lucirea luminii pe frunze cum se schimbă cu fiece secunde, să amușini senzația de proaspăt, de viu e un fel de crimă asupra umanității din om. Artistul, repet, cu minime excepții (mă refer la situația de la noi, în alte părți mai educate alta e povestea), rămâne, după părea mea, un învățător al sinesteziilor tainice.

V.M.: Orice scriitor este distinct prin modalitățile proprii de reflectare a vieții. Prin ce se identifică Charles Baudelaire în literatura franceză?

Chr. C.:  Baudelaire a schimbat nu numai literatura franceză, ci literatura lumii. Mai precis, a revoluționat simultan modul poeziei de a vedea lumea și modul lumii de a vedea poezia. Și a schimbat locul poeziei în Lume. Nu mai vorbesc de limbaj… El este marele punct de inflexiune al Modernității. Despărțită apoi în cele două brațe ale fluviului: vizionarismul incendiator al lui Rimbaud și răceala algebrică, autosuficientă ca limbaj intranzitiv a lui Mallarmé. Cu ei începe marea poveste a Modernității culturale europene.

V.M.: Literatura română a avut influențe din cultura europeană apuseană, dacă ar fi să reflectăm asupra operei lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. Alții au scris în limba țărilor unde au peregrinat sau au locuit (Petru Cercel, Iulia Hașdeu). Astăzi se pune un accent deosebit pe originalitate. Nominalizați și alți scriitori români care au avut afinități cu operele scriitorilor din Franța, Italia sau Germania?

Chr.C.: Cultura română modernă s-a născut, în fascinantul secol XIX, într-un fel de cursă cu handicap, încercam să dovedim că suntem latini, adică europeni, recuperând, arzând cu frenezie etapele, uneori până la ridicol (vezi comediile lui Alecsandri și, firește, Caragiale). Asta nu s-a putut face decât prin imitarea unor modele, este un proces de aculturație perfect normal și întâlnit pretutindeni. Două au fost liniile: cea franceză, – „focul”, imginația, începând „de la pașopt” – și cea germană, – „gheața”, rigoarea, geometria spiritului  – de la Junimea înainte. Până la colapsul comunist cele două s-au echilibrat minunat (inclusiv în politica mare, vezi primul război), îmbogățindu-ne cultural. Să nu uităm ce zicea Blaga (el însuși exponent al liniei 2): cultura franceză zice „fii ca mine!”, cultura germană „fii ca tine!”  Minunat echilibru! Păcat că a fost retezat de istorie!

V.M.: Partizanii curentului demitologizării solicită scriitorilor mai multă acrivie sau încearcă să-și facă loc în media prin atacarea unor pasaje sensibile (paragrafe, articole din presa timpului, paradigme culturale depășite, poezii etc.) din operele scriitorilor consacrați?

Chr. C.:  Dacă un scriitor a scris porcării, din punct de vedere moral, a le readuce în memorie nu este demitologizare, ci datorie. Adevărul și punct. Acum este pe val, de exemplu, Nina Cassian. Care a scris lucruri îngrozitoare, în vremuri îngrozitoare. O fi devenit după aceea o poetă notabilă, nu zic. Dar litera scrisă, din nefericire pentru asemenea cazuri, rămâne. Nu poate fi ștearsă. Să reamintesc aici, fără a putea intra în detalii, bine-cunoscuta schizoidie a memoriei: celor de extrema dreaptă nu li se iartă nimic, în timp ce adepții extremei stângi comuniste sunt ab initio absolviți de orice vină. Mai mult, dacă vrei să amintești texte și fapte rușinoase, descalificante, strict atestabile, ești acuzat că vrei să-i scoți din cultură pe Sadoveanu sau pe Călinescu sau Gellu Naum ( vezi, de ex. cercetările Anei Selejan, cu abundență de exemple). Nu, așa cum francezii nu l-au scos pe Céline, dar nici nu i-au „făcut uitate” (cum vor unii la noi) scrierile oribile.

V. M.: Se poate vorbi de o geografie literară în cultura franceză din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea?

Chr. C.: Franța, ca orice altă cultură europeană, este o cultură formată din multe culturi. O cultură majoră este astfel tocmai pentru că, asimilând, asigură identitatea acestor sub-componente regionale. Foarte marcate uneori chiar și azi în Franța, sau Italia sau Germania chiar. Sunt uneori diferențe majore, chiar de graiuri, de obiceiuri. Aceasta este fericita diversitate care asigură prospețimea sângelui creator. Detaliile întrebării Dvs. cer, desigur, un tratat, cum ei au numeroase, și nu doar câteva rânduri.

V.M.: În traiectul existenței lor, câțiva dintre scriitori francezi au avut experiența conversiunii: Blaise Pascal, Pensées, Paul Claudel, Un poet privește Crucea? Cunoașteți asemenea momente speciale și în peisajul literar românesc?

Chr. C: Dau doar două exemple, dintre cele mai cunoscute: Nicolae Steinhardt și extraordinarul poet Daniel Turcea. Fenomenul este de maxim interes, mai ales în ultimele trei decenii sunt surprinzător de multe cazuri. Să-l amintim pe părintele Savatie Baștovoi, și prozator de mare succes, sau insurgentul poet, părintele „fracturismului”, Marius Ianuș. Poate de o altă factură este fenomenul grupării cunoscute sub numele de Rugul Aprins, oameni de naturi foarte diferite, mireni și fețe bisericești, artiști, oameni de știință, arhitecți scriitori, studenți etc. care se întâlneau în ultimii ani ai războiului și primii ani ai comunismului spre meditație la rugăciunea inimii. Mulți au sfârșit în temnițele comuniste. Iată, tocmai a apărut cartea unuia dintre membrii proeminenți ai Rugului Aprins, profesorul Alexandru Mironescu, Floarea de foc. Îngrijitorul ediției, și al întregii serii care restituie scrierile membrilor acestui grup, profesorul Marius Vasileanu, spune, pe bună dreptate, că este o carte de prim raft, de așezat firesc alături de Jurnalul fericirii. Dau un citat exact pe tema pe care o evocați: „Întrebările în problema convertirii sunt deci o curiozitate absurdă. Convertirea e o chestiune de sentiment, nu de logică; e ivirea unei flăcări divine, în inima omului, care o încălzește cu o dulceață divină. E vorba de un dar pe care nu-l poate dărui nici o religie din lume, afară de religia lui Hristos. E harul lui Hristos. Mirarea unui creștin asupra convertirii la religia lui trădează o lacună a acestui har în sufletul lui…”.

V.M.: Ați participat la multe conferințe, simpozioane și cenacluri literare ș.a. Menționați câțiva scriitori contemporani, care v-au impresionat atât prin operele, cât și prin ținuta lor intelectuală?

Chr. C.: Horia Roman-Patapievici, Gabriel Liiceanu, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Pleșu, George Banu, Teodor Baconski, Dan Tomuleț, Adrian Sorin Mihalache, Dan C. Mihăilescu, Vianu Mureșan, păr. Ioan Ică jr….etc. etc. Ordinea este firește absolut aleatorie.

V. M.: În curricula Facultăților de Litere (și Limbi străine) se regăsește disciplina intitulată ,,Literatură comparată’’, în care sunt prezentați cu operele și particularitățile lor cei mai reprezentativi scriitori (poeți, dramaturgi, prozatori) ai lumii. Considerați că este mai potrivită denumirea ,,Literatură universală’’ decât cea de ,,Literatură comparată’’?

Chr. C.: Cred că,  pe vremea când studiam eu, cu dna. Zoe Dumitrescu Bușulenga și dl. Romul Munteanu, se numea chiar „Literatură universală și comparată”. Cred că nu litera, ci spiritul contează. Comparația este posibilă numai într-un anume cadru. Dacă, în numele unor ideologii pernicioase, pui pe același plan nu știu ce incantație a boșimanilor cu tragediile shakespeare-iene, cum se întâmplă în multe universități occidentale, totul e pierdut, nu e nici universală, nici comparată.

V.M. : Tinerii din ultimii 20 de ani sunt orientați mai mult în însușirea limbii engleze deoarece este mai întâlnită pe meridianele lumii. Ce îndemnuri le oferiți adolescenților și studenților care se simt atrași avant la lettre de limba și literatură franceză?

Chr. C: Să-l citească pe… Cioran. Vor găsi acolo cele mai teribile caracterizări ale frumuseții, splendorii, dificultăților și decadenței limbii franceze. Din păcate, azi  studiul limbilor străine se face din perspectivă strict pragmatică, comunicațională, a traductibilității și aproape deloc sub dimensiunea culturală. Pentru cei care vor mai mult, vor cu adevărat o întemeiere culturală superioară, studiul măreței culturi franceze, și firește al limbii rafinate până la ultimele  nuanțe, este obligatoriu. Dl. Macron vrea să redea gloria limbii franceze, sper ca măcar în acest domeniu să reușească.

V.M.: Ce cărți le recomandați tinerilor care nu sunt studenți la litere?

Chr. C. : Toate. Și, în primul rând, Clasicii. Din toate literaturile, inclusiv română. Marii Autori, de la Tragicii greci la Dante și Shakespeare și, mai departe, la Tolstoi și Dostoievski. Sunt utopic, firește. Au trecut de mult (și definitiv!) vremurile când un inginer, absolvent de Politehnică, citea fără dicționar, în original, Plutarh sau Cicero. Pe scurt: important este să citească. Zilnic! V. M.:  Vă mulțumim pentru răspunsurile deosebite oferite cititorilor revistei noastre.