Moto: Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei.
În definitiv…este o locuțiune care sugerează o concluzie ivită la capătul unei lungi meditații și acceptată cu o doză de resemnare stoică, sau un scepticism pe care autorul și-l asumă de mai multe ori de-a lungul discuției. O concluzie finală, dar care deschide, pentru că după ea parcă aștepți ceva. Ion Vianu face parte dintr-o falangă de umaniști, profesori, care au părăsit România în anii 70, din pricinile știute: Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Victor Ieronim Stoichiță, Gelu Ionescu, George Banu, într-o enumerare rapidă. Te întrebi, tot cu un acut sentiment al cenușii, cum ar fi arătat învățământul umanistic românesc, lteratura noastră,sub tutela acestora și a atâtor altora. Ioana Scoruș este, la rându-i, scriitoare: romancieră, critic de acuitate, și, foarte important, psihanalist practicant, cu analiză proprie temeinică și îndelungi stagii de formare (a și publicat o carte de interviuri despre situația psihanalizei în România). Cu alte cuvinte, cei doi „vorbesc aceeași limbă” în cartea interviu apărută la Polirom[1].
Pentru un psihanalist, firește, dialogul este un „instrument” chirurgical de sondat psiheea celuilalt. De aceea schimbul de idei dintre cei doi nu cade nicio clipă în facil sau convențional, este o scormonirea adâncurilor. Portretul psihanalistului și omului de cultură clasică Ion Vianu cu care rămâi la sfârșitul lecturii este al unui destin încercat de istorie, obsedat de (auto)cunoaștere, construit în cultul Omului în toată complexitatea sa. Temele dialogului sunt desfășurate cu precizie „epică”: România și viitorul ei,văzută de un expatriat („România era o prezență interioară”), imaginea Tatălui (deopotrivă cel cu majusculă și cel real), povestea familiei, exilul, formarea personală, prietenii și trădări, trecerea de la facultatea de la limbi clasice la medicină și fixarea pe psihiatrie, plecarea din țară, adaptarea în Occident, condiția evreului, libertatea (temă obsedantă), „nevroza socialistă” (versus depresia occidentală), viitorul lumii, scris vs. trăit, tehnologia și impactul ei asupra condiției umane, bătrânețea etc.
„Când ești psihiatru, uiți să vorbești”, observă Ion Vianu, pentru că poziția fundamentală a psihanalistului este ce a de ascultător.De aici, o anume greutate pe care o au cuvintele celor doi protagoniști, rostiri bine controlate, îndelung meditate.La întrebarea ce a avut de învins în viață, profesorul detaliază: „La această întrebare îți răspund cu dezinvoltură: depresiunea, tristețea. Ce este depresiunea? În primul rând, este o eroare ontologică, pentru că viața este eminamente pozitivă prin simplul fapt că există. În absolut, viața este o iluzie, în această privință mă apropii foarte mult de budism. Scrisul nu te vindecă de iluzie, dimpotrivă, eu cred că te adâncește, dar te vindecă de lipsa de vitalitate, adică este un vânt care-ți umflă din nou pânzele, dându-ți posibilitatea să-ți continui navigația…” Acesta este tonul confesiunii care încearcă tot timpul să explice.Necomplezentă cu sine, reflexivă, deloc paseistă, deși bine ancorată într-o tradiție culturală umanistă.. Chestionat care este rolul scriitorului în epoca postumanismului răspunde scurt: „Nu știu să răspund la întrebarea dumitale pentru că eu aparțin umanismului”. Melancolia infuză a textului provine din acest sentiment al diferenței, distanței temporale, („Cred că un om bătrân nu trebuie să aibă absolut nicio pretenție. Tot ce primește este cadou”) chiar în prietenie diferența de vârstă îi pare un obstacol. A sonda inconștientul pacienților, a citi psihanaliză, este, ne spune psihiatrul nostru, a coborî în bolgiile dantești.Cum să nu fii, în aceste condiții, impregnat de amor veterismundi, – iubirea lumii vechi – cum se declară profesorul? Deschis, în același timp, spre provocările unui viitor în care structura familială va fi alta și rolul paternității se va schimba. „Sunt un nostalgic, dar nu un conservator, cu atât mai puțin un reacționar”. Și, tăios, „Sunt un sceptic care speră în mântuire. Nu este o poziție comodă”.
Ion Vianu este, firește, conștient de spaima „irațională” (un fel de misteriumtremendum, spune la un moment dat că Dumnezeu ar putea fi Inconștientul),„șamanică”,pe care un psihiatru o trezește în rândul „oamenilor obișnuiți”. Povestește o întâmplare amuzantă când, luând în mașină o doamnă la ocazie, aceasta, auzindu-i meseria, îi cere să oprească imediat și coboară. Spun asta pentru că, în fond, avem în acest text confesiv analiza unei îndoite puteri: una este psihanaliza, cealaltă literatura. („Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei”). Sunt, cu alte cuvinte, două „mâini” vindecătoare. Iar părinții au, de asemenea, roluri simetrice: tatăl este Învățătorul, mama este „primul profesor de psihanaliză”, care-l învață să-și gestioneze conflictele interioare. Sunt, ca atare, multe pagini despre ce înseamnă „a învăța” – de la colegii de generație, de la profesori, din experiențe – și despre literatură. „Poezia este cea mai înaltă formă a exprimării literare”. Este analizată în context eterna contradicție între „citit” și „trăit”. „Mă gândesc că ar trebui să trăiești în timpul în care citești”; „Este foarte multă moarte în citit”. „Cred că ar trebui să abstragem complet omul din operă”; „Am avut șansa să nu fiu exilat din limba mea, am scris în română”; „e ceva mortifer în scris”; „Scrisul mă învață încontinuu ceva despre mine, e o continuare a analizei mele personale…”. Îi admiră, cum știm, pe Mateiu Caragiale și pe Ion Barbu. Dar are și o observație pătrunzătoare, pe care nu știu cine o va dezvolta, despre nevroza eminesciană de a se fi născut într-o cultură mică și imatură. Literatura este, în aceste condiții, o funcție a cunoașterii analitice. Exercițiul scrisului (mărturisește că nu ține un jurnal, dar are sute de pagini de „încercări”) este unul prin excelență vindecător.
De la acest din urmă cuvânt cred că ar trebui să pornească lectura simpatetică a cărții. Dacă „Iluzia că putem trăi în afara suferinței este absolut gratuită”, miza de profunzime a dialogului este tocmai depășirea traumei prin exprimare. Citatele numeroase pe care le-am dat ilustrează o anume limpiditate a rostirii, o concizie de tip clasic, aforistic, unde formația sa se vede cu ochiul liber și care trezește și regretele justificate ale intervievatoarei privitoare la un model de învățământ astăzi dispărut și, din păcate, imposibil de refăcut la noi (și aiurea?). Este tocmai acel tip de învățământ care a dat ilustra generație de umaniști despre care vorbeam la început. Observam și altă dată că, în dezordinea axiologică în care ne bălăcim, „modelul Tudor Vianu” nu are astăzi o vizibilitate publică. În manualele de liceu, de exemplu, numele ilustrului cărturar lipsește. Tocmai aici intervine forța psihanalistului, în depășirea traumei. Și în acest sens avem de-a face cu o carte reconfortantă, ne oferă un model de asumare a disperării conjuncturale. „Mai are țara asta un viitor?” este întrebat profesorul Ion Vianu, într-un context în care face o schiță a lumii de azi, percepută de noi toți la modul apocalipsei cotidiene. Inclusiv prin schimbările, greu de anticipat și de gestionat, pe care le aduce tehnologia asupra structurii mentale și fiziologice ale omului însuși. E limpede că profesorului nu-i place foarte tare „modelul american” și-l preferă pe cel european. Formația sa clasică – „să-i dai timp timpului” – justifică din plin această opțiune. Dacă începutul cărții este într-un cerc mai îngust (România de azi, istoria personală), sfârșitul este pe „problemele grele” ale spiritului. „Disperarea înseamnă încheierea tuturor socotelilor” tranșează intervievatul. Tocmai de aceea este nevoie, pentru a scăpa de toate formele nevrozei, de o întemeiere în absolut. „Sinele este scopul cel mai înalt. Este integrarea maximă. Suntem chemați să avem vocația de a umple întreg spațiul nostru interior cu Sinele. Este un punct omega”.
Cu fiecare carte (recent s-a reeditat, adăugită, și culegerea de eseuri Frumusețea va salva lumea), profesorul Ion Vianu se întoarce acasă, în cultura care l-a format. „De fapt, nu am plecat niciodată”, spune, recunoscând:„Și dacă există un lucru care să-mi fie insuportabil, este că România s-ar putea să nu mai existe într-o zi”.
Chrstian Crăciun
[1] Ioana Scoruș în dialog cu IonVianu, În definitiv… Polirom, 2018;
